sâmbătă, octombrie 01, 2011

DIN MINCIUNILE CASEI ALBE: GUANTÁNAMO

SUMARUL BLOGULUI


În 2004, la Editura Rowohlt din Hamburg, a apărut îndrăzneaţa carte a lui Hans Leyendecker intitulată Die Lügen des Weißen Hauses (“Minciunile Casei Albe”), avînd subtitlul Warum Amerika einen Neuanfang braucht (“De ce America are nevoie de un nou început”). Născut în 1949, autorul a lucrat aproape două decenii pentru revista Spiegel şi este la ora actuală redactor politic coordonator la Süddeutsche Zeitung. Se ocupă de multă vreme cu problematica Orientului Apropiat şi a Serviciilor Secrete. Este laureat al mai multor premii de presă, germane şi internaţionale. Iată mai jos, tradus în limba română de jurnalista Mălina Andronescu, capitolul consacrat lagărului de detenţie de la Guantánamo. Am preluat traducerea din numărul pe octombrie 2006 al revistei Puncte cardinale. Comentariile le las pe seama fiecărui cititor. Precizez doar că, deşi preşedintele Obama a semnat încă din 2009 decizia de închidere în 2010 a camp-ului de detenţie de la Guantánamo, acesta continuă să funcţioneze şi în momentul de faţă. (R. C.)



GUANTÁNAMO SAU DREPTUL
ÎN LAGĂRUL DE DETENŢIE

Au fost arestaţi – în Afganistan, Pakistan sau Gambia – de către soldaţi sau agenţi ai serviciilor secrete, făcuţi pachet şi expediaţi într-o altă lume. Acolo au fost daţi în paza a 1300 de membri ai unităţii speciale Joint Task Force, băgaţi la izolare şi interogaţi luni de zile, fără a putea vedea vreun avocat. Preşedintele ţării care îi ţinea prizonieri i-a catalogat drept killers, fără a le cunoaşte trecutul. Li s-a comunicat că s-ar putea să fie aduşi în faţa unui tribunal militar unde atît acuzatorii, cît şi apărătorii vor fi ofiţeri. Că s-ar putea să fie condamnaţi la moarte. Că nu pot face apel decît tot la un tribunal militar, că decizia finală asupra acestui apel va fi luată însă la nivel politic. Scene din China? Poveşti din defuncta Uniune Sovietică? Nu. Este rătăcirea unei ţări ai cărei guvernanţi rostesc înainte de şedintele de cabinet o rugăciune şi apelează la divinitate pentru a-şi justifica deciziile. Statele Unite şi-au creat, într-o “zonă a nimănui” din punct de vedere juridic, propriul Gulag.
În primăvara lui 2004, în baza militară Guantánamo, aflată la extremitatea sud-estică a Cubei şi avînd o suprafaţă de 117,6 de kilometri pătraţi, erau internaţi aproximativ 610 bărbaţi, ţinuţi în “Camp Delta”, care se compune din patru lagăre de pedeapsă cu grade de securitate diferite. Deţinuţii provin din 44 de ţări, mulţi dintre ei din Afganistan. Majoritatea sînt cazaţi în celule de doi metri pe trei, dorm pe priciuri înguste şi au la dispoziţie un closet turcesc şi o chiuvetă. Pereţii celulelor sînt din plasă de oţel, iar un acoperiş oferă protecţie împotriva ploii. O săgeată desenată pe prici marchează direcţia de rugăciune, către Mecca. Celulele sînt luminate zi şi noapte cu becuri de neon; unii dintre paznici îngăduie deţinuţilor să-şi acopere ochii noaptea, pentru a putea dormi. Alţii nu. Echipe formate din cîte doi sau mai mulţi soldaţi sau agenţi ai serviciilor secrete îi interoghează pe deţinuţi pînă la 16 ore pe zi, cîteodată într-un mod “destul de agresiv”, după cum a declarat generalul Geoffrey D. Miller, comandantul coloniei de deţinuţi, pentru revista New Yorker. Dacă interogatoriile ar fi mai lungi, aceasta ar însemna privare de somn şi, deci, tortură. “Lagărul osîndiţilor” (după cum l-a numit Süddeutsche Zeitung) a fost construit de firma Brown & Root, societate afiliată concernului Halliburton, aflată, pînă la sfîrşitul lui 2000, sub conducerea viitorului vicepreşedinte al Statelor Unite, Dick Cheney.
Statutul juridic al bazei militare Guantánamo este controversat. SUA au ocupat acest golf situat în estul Cubei în timpul războiului hispano-american din 1898, iar cinci ani mai tîrziu l-au luat în concesiune. Taxa de concesiune anuală este de 2000 de monezi de aur, pe care însă, de la instaurarea lui Fidel Castro la putere, în anul 1959, regimul de la Havana a refuzat să-i mai primească. În timp ce SUA insistă să li se permită să rămînă în Guantánamo, guvernul Castro pretinde că americanii ocupă în mod ilegal golful.
Între timp, Guantánamo nu mai prezintă o importanţă strategică pentru americani, însă din punct de vedere juridic baza le este încă utilă. Această bază nu numai că este situată în exteriorul Statelor Unite, dar, după cum pretinde Ministerul Apărării al SUA, nici nu se află sub suveranitate americană, fiind deci dincolo de zona de competenţă a tribunalelor americane. Şi exact acesta este motivul pentru care la Guantánamo sînt aduşi în mod regulat deţinuţi, este de părere avocatul american Michael Ratner. Ratner i-a reprezentat pe refugiaţii din Haiti care în anul 1993 au fost aduşi şi ţinuţi la Guantánamo după ce s-a constatat că sînt purtători ai virusului HIV. După ce un tribunal a pronunţat o sentinţă favorabilă lor, a trebuit ca refugiaţii să fie eliberaţi. La ora actuală, statutul juridic al bazei Guantánamo este supus verificării de către Tribunalul Suprem al Statelor Unite.
La baza acţiunilor guvernului SUA stă un ordin al preşedintelui din 13 noiembrie 2001. La acea dată, George W. Bush a emis un ordin militar (Military Order) cu privire la reţinerea unor persoane, tratamentul şi tipul de procedură juridică care li se vor aplica acestora în cadrul luptei împotriva terorismului. Cetăţenii străini care cad sub incidenţa acestui ordin urmează să fie privaţi de un proces corect. Tribunalele anunţate de Bush reprezentă “o încălcare flagrantă a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional”, este de părere Kenneth Roth, director al organizaţiei new-yorkeze pentru apărarea drepturilor omului Human Rights Watch. Selecţia judecătorilor, procurorilor şi apărătorilor este, potrivit unui ordin prezidenţial, de competenţa Ministerului Apărării al SUA, concret, a lui Paul A. Wolfowitz. El este cel care decide cine să fie pus sub acuzare şi pentru ce anume. Avocatul Clive Stafford-Smith, care reprezintă mai mulţi deţinuţi cu cetăţenie britanică, a comparat aceste comitetele militare cu “o hidră cu mai multe capete, care au toate figura lui Wolfowitz”. Spre deosebire de celelalte tribunale militare ordinare din SUA, iniţial nu era permisă introducerea unui apel la un tribunal civil nici măcar în cazul unei condamnări la moarte. Sub presiunea opiniei publice internaţionale, Pentagonul a catadicsit în cele din urmă, în 2004, să accepte tribunale de apel civile.
Tribunalele militare subordonate Pentagonului “sînt orice, numai independente nu”, este de părere Neue Zürcher Zeitung. Regulile după care se desfăşoară procedura juridică au fost stabilite de executiv, dar – după cum se precizează în mod expres – Pentagonul are dreptul să dispună modificarea acestor reguli oricînd în timpul procesului. Tocmai acea ţară care poartă războaie preventive, chipurile pentru a instaura dreptatea în lume, se face vinovată de încălcarea unor norme elementare de drept. Fostul procuror la Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Richard Goldstone, a declarat, în octombrie 2003, pentru BBC: “Un viitor preşedinte american va trebui să-şi ceară scuze pentru Guantánamo”.

În drum spre Guantánamo: deţinuţi aşteptînd trierea (2006)

Statele Unite refuză să le acorde deţinuţilor – majoritatea suspectaţi de a fi talibani sau membri Al-Qaeda – statutul de prizonieri de război sau să-i trateze ca terorişti. În primul caz ar trebui ca, după judecarea lor de către un tribunal militar, sentinţa să poată fi revizuită de un tribunal civil. În cel de-al doilea caz, deţinuţii ar trebui trataţi conform dreptului penal american. Pentru a nu fi obligaţi să îi încadreze pe deţinuţi în nici o categorie juridică, Ministerul Apărării al SUA a adoptat punctul de vedere potrivit căruia luptătorii talibani şi Al-Qaeda nu se încadrează în prevederile Convenţiei de la Geneva chiar şi numai pentru faptul că atunci când au fost arestaţi nu purtau uniforme şi, prin urmare, nu ar fi respectat regulile războiului. Conform părerilor unor experţi, această argumentaţie nu este viabilă. Nicholas D. Kristof a demonstrat, în New York Times, că şi diverse mişcări de rezistenţă, care nu pot fi considerate ca făcînd parte din forţele armate regulate, cad sub incidenţa Convenţiei de la Geneva. Astfel, “Brigada Arabă” a Al-Qaeda aparţine forţelor armate ale regimului taliban, făcînd deci parte din cadrul unei armate regulate.
Deţinuţiii din camp-ul din Guantánamo, care este condus de un ofiţer de rezervă din Garda Naţională, colonelul Nelson Canno, şerif din Michigan, sînt organizaţi într-un fel de societate pe clase, fiind împărţiţi în patru categorii. Numai acei deţinuţi despre care se presupune că deţin informaţii şi sînt dispuşi să coopereze necondiţionat au şanse să promoveze la “clasa întîi”, lagărul numărul patru, unde sînt cazaţi în grupuri în barăci. Acolo nu mai sînt obligaţi să poarte uniforma de deţinuţi, de culoare intens portocalie, ci primesc haine albe. Au voie să citească, să se întreţină cu alţi deţinuţi şi să facă sport. Cam a şasea parte din totalul deţinuţilor trăiesc în lagărul numărul patru. Pentru a putea profita de aceste privilegii, unii povestesc “cai verzi pe pereţi”, livrînd de exemplu informaţii despre existenţa, chipurile, a unor planuri pentru divese acţiuni teroriste, provocînd astfel răspîndirea unor ştiri alarmiste în SUA. Rezultatele interogatoriilor sînt controversate. Guvernul SUA persistă în a pretinde că informaţiile obţinute sînt de mare importanţă. În cadrul serviciilor secrete, însă, infomaţiile din Guantánamo sînt apreciate ca fiind îndoielnice. După cum relatează revista Spiegel, în toamna lui 2002 s-au deplasat la Guantánamo şi trei agenţi ai Oficiului Federal pentru Protecţia Constituţiei din Germania [poliţia politică – n. tr.] şi ai Serviciului de Informaţii Federal [Serviciul de Informaţii Externe – n. tr.], pentru interogatorii neoficiale. Unul dintre deţinuţi, cunoscut în mediile respective drept “talibanul din Bremen”, a fost adus în faţa agenţilor germani cu cătuşe la picioare. Un gardian îi ţinea cu forţa capul împins spre spate, ca să nu poată face mişcări bruşte.
Situaţia din Guantánamo evocă “noul limbaj” din romanul lui George Orwell 1984, cuvintele capătînd o altă semnificaţie: se vorbeşte despre dreptate şi ceea ce vedem este justiţie militară necontrolată; se vorbeşte despre interogatoriu şi trebuie să ne temem că este vorba despre tortură. Cel mai tare este cel care stabileşte sensul cuvintelor. Deoarece stoarcerea cu forţa a unor mărturii contravine princpiilor unui stat de drept, Naţinile Unite au emis în 1949 Declaraţia Generală a Drepturilor Omului. Un an mai tîrziu au urmat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia ONU împotriva torturii. Şi guvernul american se pronunţă de decenii în şir pentru abolirea torturii. Cu toate acestea, deja mai demult s-au cunoscut cazuri – de exemplu în Honduras – cînd agenţi CIA acceptau torturarea unor prizonieri de către serviciile secrete aliate din străinătate şi asistau la aceste practici.
După 11 septembrie, însă, americanii au ridicat această procedură brutală la rangul de metodă justificată. Unii deţinuţi care nu s-au arătat dispuşi să coopereze au fost predaţi serviciilor din Maroc, Egipt sau Iordania. La Amman, de exemplu, deţinuţii au fost obligaţi să facă mărturisiri cu ajutorul bastoanelor. Mahommed Zamar, un siriano-german care făcea parte din cercul de prieteni ai pilotului terorist Mohamad Atta, a fost predat de CIA sirienilor, care sînt cunoscuţi pentru metodele lor speciale de tortură. “Nu-i stoarcem noi pînă iese rahatul din ei, ci îi trimitem în alte ţări, unde sînt storşi pînă iese rahatul din ei”, a relatat un “gardian” ziarului Washington Post. Opinia publică americană ar considera, chipurile, aceste metode “justificate şi necesare”. La interogarea deţinuţilor se aplică “metode de stress şi constrîngere”: printre altele, în timpul interogatoriilor sînt obligaţi să-şi înfăşoare capul în glugi, nu au voie să doarmă, sînt obligaţi să stea ore în şir în poziţii incomode, cauzatoare de dureri. Răniţilor şi bolnavilor li se refuză administrarea de calmante. Cîteodată, prizonierii sînt obligaţi să se dezbrace la piele şi să aştepte în celulele lor următoarele ordine. Softening them up (“înmuierea deţinuţilor”) numesc americanii aceste procedee. “În relaţiile cu deţinuţii, dacă nu încalci, măcar din cînd în cînd, drepturile omului, probabil că nu îţi faci treaba cum trebuie”, a declarat “gardianul” respectiv pentru Washington Post.

Auschwitz made in America

Majoritatea deţinuţilor din lagărul Guantánamo au fost aduşi iniţial la baza aeriană americană Bagram, situată la circa 60 de kilometri nord de Kabul. Acolo a avut loc sortarea lor, într-un hangar amenajat pe timpul ocupaţiei sovietice: cei mai importanţi nu au ajuns în Cuba, ci au fost plasaţi într-un penitenciar de maximă securitate chiar la Bagram, sau aduşi pe insula Diego García din Oceanul Indian, unde au fost interogaţi de specialişti ai serviciului secret american. Peştii cei mari, creierele atentatelor de la 11 septembrie, cum ar fi expertul în logistică al celulei de la Hamburg, Ramzi Binalschibb, sau strategul Al-Qaeda, Chalid Scheich Mohammed, au fost interogaţi în locaţii secrete. La Bagram, de exemplu, “a făcut mărturisiri” Abu Zubaida, fostul comandant militar al Al-Qaeda. La arestare fusese atins de un glonţ şi i s-a refuzat administrarea de calmante – pînă nu a vorbit. În Bagram, un medic militar a declarat moartea a doi prizonieri drept “omucidere”. Investigaţia anunţată în legătură cu aceste cazuri nu a dus la nici un rezultat.
În decembrie 2003, revista Stern a concluzionat, după convorbiri purtate cu primele persoane eliberate din Guantánamo, că lagărul de aici a devenit “un simbol pentru modul  lipsit de scrupule în care America tratează drepturile omului în cadrul luptei împotriva terorismului”. Mohammed Saghir, un fost deţinut în vîrstă de 52 de ani, provenit din nordul Pakistanului, care petrecuse zece luni în Camp Delta, a relatat despre greve ale foamei, despre o revoltă a deţinuţilor, despre colegi de detenţie şocaţi şi deznădăjduiţi, şi despre cum “mi-au îngheţat şi înţepenit mădularele cînd am fost băgat timp de 24 de zile într-o celulă de izolare întunecată, în care, prin sistemul de venitilaţie, era introdus aer rece ca gheaţa”. După zece luni de detenţie, a fost eliberat fără nici un comentariu şi trimis cu avionul înapoi în patrie. Acum, el revendică despăgubiri de mai multe milioane.
340 dintre deţinuţi sînt categorisiţi, potrivit categoriilor aplicate de armata SUA, ca fiind “periculoşi”, ceilalţi ca prezentînd “un grad redus de periculozitate”. În Camp Delta s-ar afla “cîteva personaje foarte, foarte rele”, este de părere căpitanul Les McCoy, comandantul bazei navale. Aceştia ar fi luat parte la atentate teroriste sau ar fi planificat astfel de atentate. Este doar o supoziţie… În realitate, mulţi dintre deţinuţi sînt inofensivi. Unii au fost prinşi de localnici în Afganistan, deoarece americanii plăteau recompense. Printre aceştia se numără şi cei cinci bărbaţi kuweitieni care au urmat apelul unei organizaţii umanitare şi veniseră în Afganistan pentru a ajuta. Cel puţin aşa pretinde avocatul lor din Washington, care a fost angajat de rudele respectivilor. Pînă acum nu a avut voie să stea de vorbă cu clienţii săi şi nici nu i s-a comunicat de ce sînt de fapt acuzaţi aceştia. Circa o treime dintre deţinuţi sînt consideraţi chiar de CIA ca fiind nevinovaţi. Totuşi, nici acestora nu li se dă dreptul de a-şi dovedi nevinovăţia.
Peste douăzeci de oameni aflaţi în acest lagăr al osîndiţilor au încercat să se sinucidă. Dacă cineva încearcă, de disperare, doar să-şi taie venele la încheietura mîinii, aceasta nu figurează în statistică drept tentativă de suicid, altfel bilanţul ar arăta şi mai sinistru.
În februarie 2003, la Guantánamo au fost închişi, temporar, chiar şi adolescenţi între 13 şi 15 ani, care erau suspectaţi de a fi cooperat cu teroriştii. Adolescenţii erau totuşi ţinuţi în condiţii mai omeneşti decît adulţii. “Se cheamă că sînt adolescenţi, dar nu joacă în liga de tineret, ci în liga adulţilor, într-o echipă de terorişti”, a declarat generalul Richard P. Meyers, primul comandant al lagărului. Între timp, tinerii au fost eliberaţi.
Cel puţin şase dintre deţinuţi nu au fost arestaţi în Afganistan, ci în Bosnia sau Herţegovina de către militari americani. Amnesty International (AI) relatează că aceşti deţinuţi au fost transferaţi în Cuba fără a se aştepta decizia Camerei pentru Drepturile Omului din Bosnia – obligativitate prevăzută în Acordul de la Dayton în cazul unor astfel de arestări şi transferuri. Decizia ulterioară a Camerei a fost contrară acestei măsuri, ca şi sentinţa Tribunalului Suprem din Bosnia. Bărbaţii au fost transferaţi, fără existenţa unei baze legale, dintr-o ţară suverană, prevederile juridice în vigoare fiind astfel “în mod clar ocolite” – a declarat Amnesty International. Şi Madeleine Rees, reprezentanta responsabilului ONU pentru drepturile omului din Bosnia-Herţegovina, este de părere că “nu există o bază legală” pentru acest “transfer arbitrar”.

Afiş protestatar

Pe cît de arbitrar este dreptul la asistenţă juridică pentru deţinuţi, pentru conducerea lagărului se pare că tot este prea mult. Un prim grup de jurişti militari americani, care urmau să preia apărarea arestaţilor, s-a plîns de faptul că toate convorbirile pe care le purtau cu clienţii lor puteau fi ascultate. În aceeaşi zi în care protestul apărătorilor a fost făcut public, acestora li s-a retras mandatul respectiv, relatează ziarul britanic Guardian. Următoarea grupă de apărători nu s-a lăsat însă prea mult timp intimidată de astfel de presiuni, formulînd la rîndul ei proteste: în ianuarie 2004 juriştii s-au adresat Curţii Supreme a SUA, criticînd regulamentul de procedură. Nişte tribunale ale căror sentinţe nu pot fi apelate într-o curte civilă au un caracter “monarhist” şi pot fi asemuite cu o “gaură neagră”, au fost de părere apărătorii. Ei au ridicat problema dacă o asemenea delimitare faţă de jurisdicţia civilă nu contravine Constituţiei americane şi au opinat că preşedintele Bush şi-ar fi depăşit, prin ordinul respectiv, atribuţiunile de comandant suprem al forţelor armate.
Pînă în februarie 2004 au fost eliberaţi circa 90 de deţinuţi. În urma presiunilor politice interne, guvernul SUA a anunţat în februarie 2004 eliberarea, pe viitor, a altor persoane arestate. Însă, aproape concomitent, guvernul SUA a anunţat, de asemenea, că marea majoritate a celor din Guantánamo trebuie să se aştepte la o detenţie îndelungată. Cazurile respective vor fi reexaminate anual, a declarat ministrul apărării al SUA, Donald Rumsfeld. Deţinuţii au dreptul să-şi prezinte cazul o dată pe an unei comisii de graţiere, care urmează să decidă dacă respectivul reprezintă un risc pentru SUA şi va fi reţinut în continuare, dacă va fi eliberat sau dacă va fi transferat în ţara sa pentru continuarea urmăririi penale. Unii dintre deţinuţi vor rămîne în lagăr pînă ce SUA vor fi declarat cîştigat războiul împotriva terorismului. Avînd în vedere, însă, că războiul împotriva terorismului probabil că nu se va termine nicicînd, este posibil ca deţinuţii respectivi să nu fie eliberaţi niciodată. Această condamnare pe viaţă fără proces şi avocat echivalează, de fapt, după normele statului de drept american, cu condamnarea la moarte.

Traducere de
Mălina ANDRONESCU


Pentru cei interesaţi, iată şi cuprinsul cărţii lui Hans Leyendecker Minciunile Casei Albe sau De ce America are nevoie de un nou început:

Ediţia în limba germană

Prefaţă

I. Fabrica de gîndire

Jocul cu adevărul
Alesul – George W. Bush
PNAC* – Puterea noilor fabrici de gîndire
Doctrina Bush şi rădăcinile ei neoconservatoare
Apocalipsul acum – Dick Cheney
Experta bigotă – Condoleeza Rice
Manipulatorul din rîndul al doilea – Paul Wolfowitz
Vătaful – Richard Perle
Managerul războiului – Donald Rumsfeld
Principialul pragmatic – Colin Powell

II. Fabrica de minciuni

Discursul: Ziua în care lumea a fost înşelată
Intriga OSP**: Cînd adevărul nu are nici o importanţă
Omisiunea: Un martor mort este abuzat
Falsul despre materialul atomic: Mincinoşii se sprijină pe alţi mincinoşi
Dezinformarea: Saddam şi bin Laden – de ce nu?
Guantánamo sau dreptul în lagărul de detenţie
Politica influenţează justiţia
Războiul pentru America
Minciunile au picioare lungi – dintr-o carte de istorie a anului 2010

* PNAC este prescurtarea de la Project for the New American Century (n. tr.).
** OSP – Office of  Special Plans (n. tr.).

Autorul cărţii

2 Comments:

At 2/10/11 9:28 a.m. , Anonymous Peregrinul transilvan said...

Neamtul le spune cu frumosul, dar le spune. E cea mai buna urmare la articolele despre America postate pe blog, ale lui Evola si Calciu.

 
At 3/10/11 5:01 p.m. , Anonymous Anonim said...

http://enjoyinghomeschooling.wordpress.com/2011/09/30/care-este-scopul-educatiei-publice/

ti se face greata cand vezi spre ce tinde educatia in America . Si usor , usor , catre noi

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire