joi, aprilie 01, 2010

VORBE PROASTE (II)

SUMARUL BLOGULUI


Am inaugurat nu demult această rubrică a blogului cu critica creştină a unui vechi proverb românesc: „Fă-te frate cu dracul, pînă treci puntea!”. De data aceasta e avută în vedere o expresie mai nouă, curentă îndeosebi în limbajul mediatic: „a trece în nefiinţă”. Părintele Galeriu s-a luptat pînă la moarte cu această vorbă proastă, nu numai străină de credinţa creştină, dar contrazicînd-o de-a dreptul: a criticat-o în predicile sale, iar la un moment dat a sesizat în scris şi redacţiile marilor cotidiene. Din păcate, expresia continuă să fie folosită, cu o obstinaţie îndărătul căreia e greu să-ţi dai seama dacă se ascunde ignoranţa, indiferenţa sau fronda anticreştină. Acum, nu întîmplător în apropierea marelui praznic al Învierii, iată că s-a hotărît „să ia taurul de coarne”, într-o declaraţie de presă (din 31 martie 2010), chiar un ierarh al Bisericii noastre, Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul de la Cluj, cu toată prestanţa sa arhierească, dar şi scriitoricească. Reproduc şi aici (păstrînd ortografia originalului) declaraţia respectivă, cu nădejdea că va avea un impact mai mare decît demersurile precedente. (R. C.)  



Despre „a trece în nefiinţă”


Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totuşi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără conţinut. Când femeile mironosiţe au venit dimineaţa să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar îngerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat şi pe apostolii Petru şi Ioan, veniţi în fugă să cerceteze spusa femeilor. Înainte de a-L fi văzut pe Iisus cel înviat, toţi aceştia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenţa Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul înviase şi că El era mai prezent ca oricând.
Aşadar, când Domnul lipseşte dintre cei morţi, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existenţială, asemenea unei pauze într’o partitură muzicală, despre care toată lumea ştie că face parte din muzica însăşi; şi dacă Domnul este „pârga celor adormiţi”, începutul şi garanţia propriei noastre învieri, e de la sine înţeles că în acelaşi chip trebuie să asimilăm relaţia viaţă – moarte – Viaţă în propria noastră existenţă.
Scriu acestea gândindu-mă la unii confraţi din mass-media, adică din presă, radio şi televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin uşurinţa cu care încă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?
Aproape zilnic ni se transmite o ştire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente şi nuanţate, precum: „a decedat”, „s’a săvârşit”, „a încetat din viaţă”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a închis ochii”, „şi-a plecat pleoapele”, „şi-a dat sufletul”, „şi-a dat duhul”, „şi-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele veşnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... şi încă multe altele, în toată literatura, în tot graiul şi la îndemâna oricui. Ei bine, în ciuda acestei bogăţii de limbă română, încă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut în nefiinţă”.
Dacă „trecerea în nefiinţă” s’ar referi la un om care în viaţa lui nu a crezut în Dumnezeu, nici în suflet şi nici în viaţa viitoare, încă am mai înţelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existenţă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut în nefiinţă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci şi asupra simţului comun al unui popor care s’a născut creştin şi care, iată, se încăpăţânează să rămână creştin.
Şi dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum, e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru naţional de televiziune, mi-a fost dat să aud că s-au împlinit atâtea secole şi atâţia ani de la „trecerea în nefiinţă” a Sfântului Sergiu, patron al creştinismului rusesc. E prea mult!
Şi n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate şi faţă de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală între verbul „a trece” şi substantivul „nefiinţă”. „A trece” înseamnă mişcarea de tranziţie dintr’un mediu în altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenţă la alt mod de existenţă. Or, în cazul de faţă, verbul nu are şi nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinţa” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existenţă şi a existenţei îinseşi. În nefiinţă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum şi în ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul însă nu e ceva în sine, ci un simplu concept cu care se operează în filosofie, aşa cum în matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.
Vrem o folosire corectă şi cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o în una din cântările noastre pascale: „... că din moarte la Viaţă şi de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
Fie ca aşteptarea şi bucuria Învierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

† Bartolomeu al Clujului


3 Comments:

At 1/4/10 10:27 a.m. , Anonymous Cornel said...

Singurul ierarh adevarat!

 
At 1/4/10 10:40 a.m. , Blogger Cătălin Mareş said...

Expresia, pe langa faptul ca e tragica, uneori mai e si hilara. Tin minte ca acum cativa ani, pe 15 august, un prezentator de stiri de la Antena 1 spunea: crestinii sarbatoresc azi trecerea in nefiinta a Fecioarei Maria.
Presupun ca pentru unii mai putin sau deloc familiarizati cu invatatura crestina, "a trece in nefiinta" este o exprimare cu iz poetico-filozofic adanc, menita a scoate in evidenta importanta si incarcatura emotionala a momentului evocat. Mai presupun ca in presa exista si anumite minti care incearca sa impuna cuvinte si expresii tocmai spre a demonstra ca ea, presa, este intr-adevar o putere si ca poate schimba multe, chiar dupa bunul plac. Un exemplu care imi vine acum in minte este obstinantul barbarism "locatie".

 
At 11/4/14 2:49 a.m. , Blogger Doar Lili said...

Domnule profesor,
va rog sa va manifestati bunavointa si catre mine in chestiunea care ma preocupa de cativa ani. pe care v'o prezint cat sunt inspirat la aceasta ora de succint!
Am ajuns la dumneavoastra via blogul domnului Catalin Mares.
Ati scris "păstrînd ortografia originalului".
Am avut in maini o carte de Teologie Dogmatica Ortodoxa tiparita la Cernauti in 1889, daca'mi amintesc corect.
Acolo am vazut clar ce ortografie era in acea vreme. Mi se pare cea mai buna.
As detalia cu niscaiva argumente, insa vreau sa va scriu in particular, daca imi permiteti!?..
Cand veti avea ragaz, va rog sa'mi dati un semn pe vdragoslav@yahoo.com!
Cu respect!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire