luni, ianuarie 12, 2009

DE CE EMINESCU ?


LUPTA CU TEMEIURILE

I

În spiritul iconoclast al ideologiilor curente, lumea românească a devenit şi ea, la răscruce de milenii, scenă a unei “demitologizante” lupte cu temeiurile, a unui soi de arheomahie pretins soteriologică. E ca şi când copacul s-ar lupta cu propriile lui rădăcini...
Diabolizarea Tradiţiei[1] tinde să ne prefacă, la est de Edenul consumist al civilizaţiei occidentale (singurul “paradis” îngăduit!), într-o pseudo-naţiune cu creierii spălaţi. Noua inchiziţie ideologică utilizează adevărate ghilotine propagandistice, decapitînd deopotrivă oameni şi idei, sub cuvînt că acesta ar fi preţul ieşirii noastre dintr-un lung anonimat istoric şi al integrării într-o Europă tot mai americanizată, în care civilizaţia utilitaristă şterge identităţile şi tolerează din ce în ce mai indispusă orice angajament moral sau spiritual.
Tendinţa programatic antitradiţionalistă a fost inaugurată în Vest, prin secolul al XVIII-lea, şi a fost radicalizată în Est, cu bolşevismul, în prima jumătate a secolului XX. Apoi, o dată cu alunecarea oarecum paradoxală a comunismului spre naţionalism, Estul a redevenit mai “conservator” decît Vestul (chiar dacă vădeşte, adesea, o viziune viciată a tradiţiei). În fond, dincolo de formele concrete şi de diferenţele de accent, avem de-a face cu un rău general, ce sapă de multă vreme la temeliile istorice, religioase şi culturale ale lumii europene (şi ale lumii creştine în genere). E o lume ce pare să fi obosit de propriul ei trecut, adică de sine însăşi. Dar, la o privire mai atentă, procesul acesta generalizat nu este tocmai unul “natural”; antitradiţionalismul en vogue, înainte de a fi expresia unei uzuri “spontane”, a fost şi este o afacere dirijată de forţe şi interese mai mult sau mai puţin oculte, ce au lucrat şi continuă să lucreze sistematic în acest sens. Ideologizarea lui este un indiciu clar de premeditare. Lumea contemporană ni se înfăţişează, în devenirea ei, sub aspect moral-spiritual, ca o ruină premeditată. Ea este victima unor ideologii dizolvante, ce urmăresc o manipulare mondialistă şi al căror succes este condiţionat de transformarea omenirii într-o massă amorfă şi dezrădăcinată, fără memorie şi fără transcendenţă, care să răspundă neproblematic la comenzi şi să nu-şi dorească decît ceea ce i se sugerează de către establishment.
Lupta se duce, pe de o parte, cu credinţele şi cu ideile moştenite şi, pe de altă parte, cu oamenii care le-au întruchipat (sau – mai rar – le întruchipează încă). Cum ideile sunt abstracte, iar oamenii concreţi, s-a constatat că e mult mai eficient să te lupţi cu ideile prin oameni; “opinia publică” are alergie la idei, dar e sensibilă la bîrfă, la amănuntul picant, la şarja biografică. Ergo: compromite omul (minţind, dacă nu-ţi oferă el însuşi pretexte), căci atunci şi ceea ce reprezintă el, ideatic sau atitudinal, va fi pus la îndoială, dacă nu chiar devalidat.
Orice tradiţie naţională, bunăoară, are personalităţile ei consacrate, ce funcţionează, în condiţii fireşti, ca repere şi ca modéle. Dacă vrei să dinamitezi tradiţia/o tradiţie, atunci loveşti, în primul rînd, în aceste temeiuri umane concrete. Rezultă, desigur, o luptă mai mult cu morţii decât cu viii. Dar e cu atît mai lesnicioasă, căci morţii nu se mai pot apăra! Că se vor găsi unii – “romantici” ai adevărului – care să le sară în apărare, încercînd să deconspire şi să limiteze acest holocaust spiritual? Vor fi puţini şi-i vei putea califica drept... “minoritate reacţionară”. Miza manevrei este alta: să ajungi la urechile “marelui public”, care nu gîndeşte, ci doar înregistrează...

II

Sînt încă sub amara impresie a lecturii unei cărţi care a făcut ceva vîlvă în preajma recentei împliniri a 400 de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes y Saavedra (1547-1606). Îmi amintesc, de altfel, că încă de acum vreo 12 ani, răsfoind un număr din cotidianul ABC (publicaţie spaniolă considerată “de dreapta”, într-o presă de un stîngism agresiv), constatasem cu stupoare că, la p. 50, în loc de altă comemorare (erau atunci 390 de ani de la moartea creatorului lui Don Quijote), i se lua un interviu scriitorului Fernando Arrabal, campion al stîngii intelectuale franco-spaniole, care tocmai publicase această carte intitulată Un esclavo llamado Cervantes (Un sclav numit Cervantes), editată chiar la Madrid, ba încă de Espasa-Calpe. Acesta susţine, cu un fel de cinism maniacal (în interviu încă şi mai radical decît în carte), teza că Cervantes ar fi fost... homosexual. Braţul nu şi l-ar fi pierdut la Lepanto: tăierea braţului era o pedeapsă aplicată curent în epocă pentru cei dovediţi a fi întreţinut relaţii homo-sexuale... Reporterul manifestase şi el o umbră de îndoială, dar nu îndrăznise prea mult. Cînd i se vorbise despre misoginia bolnavă a lui Cervantes, pusese timid problema Dulcineei din Toboso. Interlocutorul îi rîsese în nas: o parodie de ideal utopic! În realitate, nu era decît o ţărancă duhnind a bălegar; Cervantes şi-a pus în ea, de fapt, tot dezgustul faţă de femeie... El avea plăcere mai degrabă la cardinali... N-a fost doar sclav la Alger, ci sclavul propriei slăbiciuni. De aici şi obsesia cuplului masculin; perechea don Quijote – Sancho Panza reprezintă năluca romanescă a unui homosexual! Iată taina “geniului naţional” al Spaniei!
Dar aceasta – lăsînd la o parte cazul Arrabal – e şi taina “geniului naţional” al Angliei (cum se stipulase mai demult, pe baza sonetelor, dar nu numai), iar printr-o “revelaţie” mai recentă şi taina “geniului naţional” al Italiei (pe baza relaţiei “paideice” de tinereţe şi apoi a episodului din Infern – XV, 22 şi urm. – cu Brunetto Latini[2])! S-ar zice că faimoasei sintagme “aceşti bolnavi care ne conduc” ajunge treptat să i se opună, insidios şi oarecum vindicativ, sintagma “aceşti homosexuali care ne reprezintă”...
Îmi aduc aminte, inevitabil, cum este terfelit, într-o anumită presă românească, Eminescu[3]. E drept, nu s-a gândit nimeni să-l facă homosexual; ajunge să se arate că a fost nebun, “sifilitic”, poate chiar obsedat sexual... Cum să-l mai iei în serios? Era reacţionar (şovin) tocmai pentru că nu era sănătos... Pe vremuri, cineva îl şi psihanalizase[4]... Un bolnav, dintr-o familie bolnavă, într-o lume bolnavă... Iată taina “geniului naţional” al României! Halal pilon al tradiţiei! Cum “să intri în Europa” cu aşa cineva?!...
Întocmai cum, în ordinea religioasă, dacă vrei să subminezi creştinismul, loveşti în “omul Isus” (societatea americană “Modern People News”, de pildă, n-a găsit deunăzi cauză mai nobilă decît aceea de a turna un film despre viaţa sexuală a lui “Isus din Nazareth”, prezentîndu-l tot ca pe un homosexual![5]), la fel, în ordinea culturală, dacă vrei să subminezi o tradiţie naţională, loveşti cu predilecţie în figura ei cea mai “exponenţială”, în temeiul ei cel mai “mitizat” – Dante, Shakespeare, Cervantes, Eminescu, “epilep-ticul” Dostoievski etc. Demitizarea, desacralizarea, “spălarea creierilor” – iată condiţiile sine quibus non pentru a fi agreat în paradisul terestru al “Europei comune” şi al “Noii Ordini Mondiale”!
Iar dacă îndrăzneşti să vorbeşti de temeiuri, de fundamente, fie ele culturale sau religioase, atunci, se înţelege, eşti... “fundamen-talist” (că “temeinic” nu te face nimeni!); şi rişti să nu te mai spele toate apele pămîntului!
Răzvan CODRESCU

[1] Ci nu a “tradiţionalismului”, care adeseori îşi merită cu prisosinţă oprobriul! (Despre tradiţionalismul prost, a se vedea şi articolul meu mai vechi “Tradiţii şi «apucături»”.) 
[2] Ce-i drept, lui Dante i se concede de către unii, ca şi lui messer Brunetto, un fel de sodomie sui generis, „spirituală” sau „intelectuală” (cf., de pildă, André Pézard, Dante sur la pluie de feu, Paris, 1950). 
[3] Culminaţia reprezentînd-o acel dezgustător număr al Dilemei de acum cîţiva ani (cf., între altele, în arhiva lunii ianuarie 2008 de pe acest blog, grupajul intitulat „Recitindu-l astăzi pe Eminescu”), ale cărui ecouri au şi fost adunate într-un volum nu mai puţin coroziv (Cazul Eminescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999).
 [4] Dr. C. Vlad, ridiculizat la vremea lui de G. Călinescu.
 [5] “Isus” figurează, de altfel, pe baza unor supoziţii stupide, şi în relativ recentul Dicţionar gay al lui Lionel Povert (trad. rom. Iulia Stoica şi Felix Oprescu, Editura Nemira, Bucureşti, 1998)! O viziune nu mai puţin profanatoare asupra lui “Isus” ne oferă – cum am putea uita? – şi imunda piesă Evangheliştii a euro-preotesei Alina Mungiu(-Pippidi), simptomatică pentru întregul fenomen al antitradiţionalismului dizolvant şi profanator la meridian românesc.

24 comentarii:

La 12/1/09 4:29 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Excelent articol, domnule Codrescu! Felicitari!
Felicitari si pentru articolul "Crestinismul lui Eminescu" - publicat in prestigioasa revista ROST -, care m-a impresionat prin realismul analizei.

Numai bine,

Ioan T. Popescu

 
La 12/1/09 5:24 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Felicitări pentru toate articolele dumneavoastră, domnule Răzvan Codrescu!V-am ascultat şi ca invitat le emisiunea "Flori de pateric", la un post local de televiziune din Sibiu, a fost o perioadă când am locuit în Sibiu.Felicitări!
Mai ţineţi minte ce spune la un moment dat Exupery în cartea sa Micul Prinţ? "Fireşte însă că nouă, celor care ştim ce înseamnă viaţa, puţin ne pasă de cifre!"
La fel am putea spune şi noi, cei care cunoaştem Adevărul şi îl iubim pe Eminescu: puţin ne pasă de ameţeala şi ignoranţa voită în care se zbate omul marionetă. Noi credem în adevăruri neperisabile şi avem Adevărul de partea noastră...Să stea în mocirla minciunii şi a cuvintelor "execrabile"( cum numeşte d-na Zoe Dumitrescu Buşulenga limbajul ce se vrea postmodernist), omul şi artistul ce visează la originalitate, lepădându-se de tot ceea ce este sfânt, în primul rând. N-ar strica să le amintim, de exemplu, că Petre Ţuţea când scria, căuta să nu fie original şi să fie cuviincios...CUVIINCIOS! Această cuviinţă ne-ar fi atât de necesară, în special acelora care îndrăznesc, îndrăzneală semănând a tupeu şi nu a curaj,să judece pe marii scriitori, şi nu numai, ai lumii. De această cuviinţă îşi aminteşte mereu şi Dan Puric în conferinţele sale, de fapt reaminteşte propunerea părintelui Dumitru Stăniloae de a se traduce acest minunat cuvânt românesc: cuviinţă.
"De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud;
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;

Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.", zice Mihai Eminescu.
Un an luminat, domnule Codrescu!

 
La 12/1/09 7:55 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Asa articol, asa prestigiu!

 
La 12/1/09 9:16 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Unui "Anonim" respins:

Eu părerea despre d-l Dan Puric mi-am exprimat-o răspicat chiar pe acest blog ("Primăvara lui Dan Puric"). Nu cred acum altceva decît am scris atunci. Nu pot fi de acord, desigur, cu recenta judecată cam abruptă asupra sa formulată de d-l Andrei Pleşu. Dar ţin să precizez la fel de răspicat că eu îi consider pe d-nii Puric şi Pleşu două valori autentice, fiecare în felul său, şi - cu voia sau fără voia lor - pînă la urmă complementare în depăşirea eclipsei istorice prin care a trecut şi trece cumpătul românesc.
Oricît aş ţine în context cu d-l Puric, nu-i pot atribui d-lui Pleşu ceea ce dvs. debitaţi într-o criză umorală, iar eu nu pot reproduce aici.
Cît despre Eminescu, după cum vedeţi, nu încape "tocmeală": mai creştin sau mai puţin creştin, mai ortodox sau mai puţin ortodox, el rămîne, dincolo de contextul unei epoci ingrate, reperul major al vredniciei noastre creatoare, iar eu personal n-am nici o ezitare în a-l numi, cu Iorga şi cu Noica, "omul deplin al culturii româneşti", "sămădăul" nostru cel "unul fără de al doilea". Atîta doar că "deplinătatea" lui, om fiind, nu trebuie confundată cu "absolutul" sau cu "perfecţiunea".

 
La 13/1/09 8:27 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Apropo de fotografia cu monumentul Cervantes de la San Francisco: ati observat ca insciptia de pe statuia lui Cervantes are forma de... chiloti? E ca si cand le arata chilotii lui Sancho si lui Don Quichotte... Sa fie numai o impresie?

 
La 13/1/09 8:35 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Nu ştiu dacă-i numai o impresie (în America totul se poate, iar prostul gust lasă şi urme involuntare), dar cred că Arrabal ar agreea imaginea pe coperta unei noi editii a cartii lui grobian-ireverentioase.

 
La 13/1/09 8:39 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

In variantele traduse in Romania, nu este tradusa scena amoroasa intre Don Quijote si slujnica Maritornes.

 
La 14/1/09 12:44 a.m. , Blogger Simona D a spus...

Felicitări pentru articol, domnule Răzvan Codrescu! Se vede că unii sunt lipsiţi în totalitate de bun simţ, atunci când îşi permit să vorbească "vulgar", până şi de Eminescu. Eu cred că o fac dintr-o inegalabilă "invidie"; fie că vor, fie că nu - Eminescu a fost şi va rămâne un GENIU în neamul nostru Românesc.

 
La 14/1/09 9:46 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Cronicarului:

Nu prea ştiu ce aveţi în vedere. Episodul cu Maritornes, care n-ajunge "scenă amoroasă", figurează negreşit. De altfel, vă rog să mă credeţi pe cuvînt, versiunile româneşti (Papu-Frunzetii, Mărculescu) respectă întocmai originalul cervantesc.
Mai există un Quijote fals (Avellaneda), pe care eu unul n-am ajuns să-l citesc. O fi ceva în sensul ăsta pe-acolo, nu ştiu... Poate ne lămureşte un mai cunoscător.

 
La 14/1/09 11:00 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu e nimic de genul ăsta nici în Avellaneda. Poate în vreo ecranizare liberă a istoriei lui Don Quijote...

"Un mai cunoscător"

 
La 14/1/09 1:21 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Arrabal ăsta e spaniol, francez sau... evreu?

 
La 14/1/09 2:06 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Nu cred că are vreo importanţă. Marca distinctivă e marxismul său agresiv, de care pot suferi oameni de orice rasă.
Întrebarea dvs. (mai mult sau mai puţin insidioasă), mi-a amintit însă de un schimb de replici din Parlamentul României vechi, despre care nu-mi mai amintesc dacă mi-a relatat Petre Ţuţea (cu hazul său enorm) sau altcineva (dar tot din aceeaşi generaţie).
Un parlamentar mai obscur, pe nume Dacian, s-a referit odată critic la antisemitismul (într-adevăr, delirant) al bătrînului profesor A. C. Cuza, aflat de faţă. Şi - ştiindu-l pe bătrîn dedat cu epigramele caustice - a ţinut să încheie la rîndul lui cu o epigramă, care suna cam aşa:

Unul este focul,
alta este spuza.
Unul este Cuza domnul,
altul este domnul Cuza.

La care bătrînul profesor ceru imediat cuvîntul ("Moment! Moment!"), se gîndi preţ de cîteva clipe şi apoi răspunse pe loc, cu vorba lui peltică:

După nume, Dacian,
nu pare a fi jidan.
După chip şi-obrăznicie,
nu se poate să nu fie!

(Mizez c-o veţi lua ca pe o anecdotă, iar nu ca pe altceva...)

 
La 14/1/09 2:55 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Regret, dar eu fac parte dintr-o generatie care nu prea mai stie de gluma.

 
La 14/1/09 2:57 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Şi eu. Dar încă ne putem umaniza din mers.

 
La 14/1/09 4:48 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

<< Neamul romanesc simte ca si-a asigurat dreptul la "nemurire" mai ales prin creatia lui Eminescu. Petrolul si aurul nostru pot,intr-o zi, seca. Graul nostru poate fi facut sa creasca si aiurea. Toate acestea s-ar putea intampla... Un singur lucru nu se mai poate intampla: disparitia poemelor lui Eminescu. Si cat timp va exista,undeva,prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvata. Istoria patetica a neamului romanesc a fost "proiectata in eternitate" >>

 
La 14/1/09 5:42 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Marius:

De ce nu dezvăluiţi şi din cine citaţi? Iar istoria, mai la urmă, trebuie să fie "poetică", nu "patetică"...

 
La 14/1/09 6:27 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

poate... (ca nu e "patetica"- istoria)
Am gasit acest citat, din Mircea Eliade, intr-un caiet vechi...

 
La 14/1/09 7:59 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Mă bucur că-i tocmai din Mircea Eliade, cel mai "eminescian" intelectual român al secolului XX!
Alte vremuri, alt duh...

 
La 15/1/09 7:08 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Am preluat şi eu materialul, pornind de la ideea că şi zona de vest merotă să audă despre Eminescu (Cervantes rămânănd puţin mai pretenţios...).

 
La 15/1/09 10:23 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Vania:

Să fie cu folos!

Pentru Robert Horvath:

Intervenţia dvs. de la ICR New York e lăudabilă atitudinal, deşi discutabilă în unele detalii.
Nu i-am dat curs aici pentru că are doar prea puţină legătură cu Eminescu. Poate îşi va găsi locul într-un alt context

 
La 15/1/09 12:47 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Ca răspuns global la mai multe comentarii şterse (încăpăţînat obtuze sau impur insinuante), mă văd în situaţia de a posta şi aici o încercare de lămurire principială, pe care am mai postat-o şi în altă parte. Nu e absolut nici o contradicţie între textul de mai sus (şi altele pe care le-am scris în apărarea lui Eminescu) şi analiza din "Eminescu şi creştinismul" (care reprezintă tot o apărare a lui Eminescu, numai că de un alt tip de neînţelegere sau de abuz interpretativ).

... Dar mai mult decît toate mă mîhneşte neînţelegerea cu privire la Eminescu. Aş vrea ca toţi cei care mă critică azi cu atîta suficienţă ulcerată, pe baza unui studiu din care nu par a fi înţeles mai nimic (şi în care nici o singură afirmaţie nu-i fără acoperire într-un text eminescian sau într-un fapt biografic), să aibă măcar jumătate din dragostea şi preţuirea pe care i le port eu lui Eminescu, care mi-a fost reper cultural o viaţă întreagă, despre care am scris nenumărate alte texte (de care preopinenţii curenţi fac senin abstracţie) şi pe care n-am nici o ezitare să-l consider, cu Iorga şi cu Noica, „omul deplin al culturii româneşti”, „sămădăul” ei „cel unul fără de al doilea” (cum scriam recent şi într-un alt comentariu de pe acest blog). Atîta doar că „deplinătatea” lui, om fiind, nu trebuie confundată cu „absolutul” sau cu „perfecţiunea”.
Eminescu n-are nevoie să fie canonizat ca să fie Eminescu. Eminescu este şi rămîne Eminescu aşa cum a fost, cu toată umanitatea lui contradictorie şi cu toată genialitatea lui fascinantă. Mistificările naive, oricît de bine intenţionate, nu-şi au rostul în economia posterităţii lui. Judecătorii mei grăbiţi (atît de grăbiţi încît ignoră sistematic toate „probele materiale” pe care le-am produs tocmai din respect pentru adevărul la care obligă statura intelectuală şi creatoare a lui Eminescu) fac un şir întreg de confuzii, dar cea mai gravă este confuzia planurilor spirituale: a celui religios şi a celui cultural. Sfântul şi Geniul sînt întruchipări urieşeşti şi exemplare ale spiritului, dar în ordini diferite. Nu-l măsor pe Sfînt cu măsura Geniului, nici pe Geniu cu măsura Sfîntului. Un Sfînt analfabet nu e mai puţin Sfînt, iar un Geniu păcătos nu e mai puţin Geniu. Nu spun că sfinţenia şi genialitatea nu se pot întîlni, dar spun că suprapunerea lor este rară şi deloc obligatorie. Sfinţenia şi genialitatea s-au întîlnit într-un Ioan Gură de Aur sau în alţi cîţiva mari Sfinţi ai Răsăritului sau ai Apusului, iar atunci de regulă genialitatea a fost înghiţită de sfinţenie. Din păcate, nu e şi cazul „geniilor naţionale” moderne (în sens larg, de la Dante la Dostoievski, să zicem). Nici măcar ultracatolicul Dante sau ultraortodoxul Dostoievski n-au avut dimensiunea sfinţeniei, darămite un Shakespeare, un Cervantes sau un Goethe. Şi se întîmplă că n-a avut-o ca atare nici Eminescu, în condiţiile pe care m-am străduit să le arăt (de ordin deopotrivă istoric şi psiho-biografic). Dar Eminescu nu-i mai puţin prestant în sistemul de referinţă ce i-a fost propriu, excelînd în multe alte daruri de care l-a învrednicit Dumnezeu – şi cu care ne-a punctat definitiv istoria şi cultura. A nu fi vrednic să preţuieşti la el şi să valorifici creator aceste alte daruri, reale şi indiscutabile, dar a te prevala abuziv şi maniacal de ceva ce-a avut în prea mică măsură (şi de care nici el n-a făcut vreun caz), mi se pare cel puţin o formă de derută intelectuală, dacă nu una de mistificare habotnică, şi m-am străduit să arăt, ca iubitor deopotrivă al „eminescianităţii” şi al Ortodoxiei, că, puse cu obstinaţie naivă una lîngă alta, nu fac decît să se relativizeze reciproc, fără ca vreuna să tragă vreun folos efectiv de pe urma celeilalte. Eminescu a cuprins, în respectul lui faţă de tradiţie, şi zestrea noastră religioasă, dar n-a fost un ortodox consecvent, nici o fire bisericoasă, darămite un purtător de sfinţenie în sensul teologic al cuvîntului! Nu era însă lipsit, ca alţi contemporani, de sensibilitate religioasă sau metafizică, de unde evaziunile lui „mitizante” ori în spaţii exotice, ori în timpuri imemoriale, sau accentele lui de misticism poetic, care în cîteva rînduri au nimerit şi coarda ortodoxă. Aceasta este deja o altă discuţie, fiind în joc nu vreo angajare religioasă fermă şi consecventă, ci doar o seamă de predispoziţii difuze şi aleatorii, pe care geniul lui artistic le-a potenţat uneori în expresii memorabile, care-l onorează fără să-l definească. Asta ţinusem eu să explic, cu argumente şi citate, dintr-o dublă reverenţă: faţă de maiestatea creatoare a lui Eminescu şi faţă de maiestatea mistică a Ortodoxiei.

 
La 16/1/09 11:21 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Vad ca revista Veghea din Brasov raspunde articolului Eminescu si crestinismul cu un numar intreg intitulat Crestinismul lui Eminescu, in care Razvan Codrescu e nici mai mult nici mai putin decat "noul detractor al lui Eminescu". Oare cei care fac revista sunt sanatosi la cap?
Daca la un prieten la care tii, sa zicem, dupa ce il lauzi pentru multele lui calitati, observi la un moment dat ca, de exemplu, n-are voce muzicala, inseamna ca il denigrezi? Daca un parinte care tine la copilul lui ca la ochii din cap si-l lauda la toata lumea cat e de grozav, observa o data ca copilul lui are totusi capul cam mare sau un inceput de platfus, inseamna ca-si denigreaza copilul?
Daca despre persoana cu care convietuiesti conjugal de o viata intreaga ii spui unui prieten apropiat ca n-are nici un defect, doar ca se balbaie cand se enerveaza, inseamna oare ca-ti denigrezi "jumatatea"?
Cred ca lui Eminescu insusi i-ar fi rusine de asemenea "aparatori" absurzi care de fapt nu vor sa apere decat ce le place lor sa creada luandu-l pe Eminescu doar ca pretext.

 
La 16/1/09 12:18 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Anonimului de la 11:21 AM:

Cred că puneţi corect problema şi vă mulţumesc. Poate ca am să scriu şi câteva rânduri despre acest demers indign şi - regret că trebuie să o spun - decerebrat. Ceea ce mi se pare tragicomic este ca aceşti oameni sunt, în felul lor, sinceri admiratori ai lui Eminescu şi chiar îşi închipuie că fac un serviciu posterităţii lui. Eu, de-a lungul vremii, am ţinut partea lui Eminescu faţă de un Rosen Moses, de un Zigu Ornea, de un Leon Volovici, de un Cristian Preda, de un Bogdan Lefter etc., care erau adversari efectivi si ireductibili (cu care astăzi mă trezesc şi eu asimilat!), dar acum sînt pus într-o situaţie aproape perversă: să iau partea lui Eminescu faţă de proprii lui adulatori care au pierdut măsura!
Am mai observat şi altădată ("Oboseala de Eminescu") că există două fundături simetrice ale receptării sale actuale: contestarea radicală şi vehementă, pe de o parte, adorarea sterilă şi lozincardă, pe de altă parte. Amândouă vădesc o patologie a receptării, la graniţa dintre stupid şi ridicol. Este vorba de o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală, la care se adaugă nu o dată şi un exces de ideologizare a valorilor (la fel de neavenit atît dinspre stînga cît şi dinspre dreapta). Adevăratul Eminescu rămîne maiestuos suspendat între aceste două fundători, aşteptînd în continuare o valorificare creatoare de care încă n-a avut parte şi cu care tindem să-i rămînem datori în eternitate.
Noica zicea bine că nu pricepem cum se cuvine darul care ni s-a făcut prin Eminescu, dar nu-şi pierduse speranţa că pînă la urmă îl vom înţelege şi vom rodi întru el. Pentru asta trebuie însă să nu fii doar soldatul unor înguste cauze ideologice, ci unul confiscat de altitudinea şi pasiunea culturală a lui Eminescu, care cere un efort pe care prea puţini se mai ispitesc să şi-l asume astăzi.

 
La 16/1/09 5:48 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Eminescu nu are nevoie nici de Codrescu, nici de veghea. Are nevoie de cititori si iubitori de poezie.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire