MARIAN STAN: RECITINDU-L PE MIRCEA ELIADE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

„LA ȚIGĂNCI”

SAU DECONDIȚIONAREA PRIN EROS

Ne va fi dificil să găsim o altă realitate omenească pe care mentalitatea modernă s-o fi pervertit şi înjosit într-o asemenea măsură şi cu asemenea consecinţe. Şi dacă ne referim la înjosire, aceasta vrea să denunţe tocmai reducerea la inferior, închipuirea unor resorturi animalice acolo unde, de fapt, s-ar cuveni să vorbim despre un mister mult mai adînc. Lectorul va fi ghicit deja că avem în vedere sexualitatea.

Fie că ni se promite un iluzoriu paradis terestru, sau, dimpotrivă, sîntem ameninţaţi cu focul nestins al iadului, atît partizanii amorului liber, cît şi adversarii săi, mută discuţia într-un orizont unde nu se pot afla rosturile originare ale sexualităţii. Ambele tabere spun, în fond, acelaşi lucru. Căci, fie că ne lăsăm în voia instinctului, fie că încercăm a-l suprima în numele moralei, sexualitatea ţine de moştenirea – inevitabil grea – a animalităţii. Aşadar, nici un mister. Doar o chemare „naturală”, ce-şi găseşte rezolvarea în planul biologicului pur. Şi cum modernii au despre natură o concepţie aproape mecanicistă, putem spune că – în ceea ce-i priveşte – discuţia despre sex s-a încheiat înainte de a fi început. Căci argumentele – pro sau contra – scapă din vedere esenţialul.

Prea puţini sînt astăzi cei care mai ştiu să ghicească în sexualitate o cale de acces către misterul Unităţii primordiale. Desigur, taina aceasta se degradează „în îmbrăţişări animalice, se descompune şi se risipeşte în sentimentalisme idealizante sau în regimul domesticit al legăturilor conjugale socialmente autorizate. Şi totuşi, dacă în existenţa obişnuită se manifestă involuntar un reflex al unei transcendenţe TRĂITE, asta se întîmplă prin sex şi, cînd e vorba de omul comun, se întîmplă NUMAI prin sex” (Julius Evola, Metafizica sexului, Editura Humanitas, București, 2002, p. 449).

Profesorul Gavrilescu este un om obişnuit. Ca marea majoritate a oamenilor obişnuiţi, el pare a fi o victimă inocentă a circumstanţelor. Din pricina unor asemenea împrejurări nefaste, el o pierde pe Hildegard şi este nevoit s-o ia în căsătorie pe Elsa, împreună cu care duce o existenţă anodină şi mic-burgheză. Tot o întîmplare –  în plină caniculă, Gavrilescu pierde tramvaiul – îl aduce la poarta unui stabiliment rău famat.

Dus de mînă într-o „căsuţă veche, părînd pe jumătate părăginită”, Gavrilescu pătrunde într-o încăpere „ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi, în semiîntuneric, paravanele se confundau cu pereţii”. Călcînd pe covoarele „din ce în ce mai groase şi mai moi”, gîndul îi fuge în trecut, la marea lui dragoste pierdută.

Însă cele trei fete – o ţigancă, o grecoaică şi o ovreică – propun un joc deconcertant: vor ca profesorul de pian să le ghicească pe fiecare în parte. Pentru a înţelege mai bine rostul acestei probe, amintim că sexualitatea corespunde sephirei Yesod, care, potrivit ezoterismului ebraic, este „Piatra cu strălucirea aurului descrisă de Iezechiel, un fel de prismă prin care Unu –fără – doi Se face Doi şi Multiplu în splendoarea Creaţiei emanată perpetuu de Slava Sa (Hod, cea de-a şaptea sefiră), şi întorcîndu-se perpetuu la Ea” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timișoara, 1996, p. 127).

Nu e de mirare că Gavrilescu se dovedeşte incapabil a le ghici pe fete. Setea care-l chinuie la un moment dat este o metaforă pentru ataşamentul faţă de lumea numelor şi formelor (nama-rupa). Dacă profesorul se încăpăţînează să evoce nostalgic tinereţea şi iubirea pierdută, o face din teama de a trăi într-un prezent ce-I smulge cu violenţă toate certitudinile. Să nu uităm că – în cele din urmă – teama este şi ea o formă de ataşament.

Felele rîd de temerile clientului lor şi iau jocul de la început. După încă o tentativă eşuată de a ghici, fetele l-au prins într-o horă „pînă cînd nu-şi mai dădu seama de nimic”. Cînd se trezi, era îmbrăcat într-un costum ciudat, cu pantaloni largi, asemenea şalvarilor, şi o tunică scurtă, galben-aurie. Cum fata pe care el o crezuse ţigancă îi mărturiseşte că este grecoaică, Gavrilescu se pierde iar în trecut, evocînd plănuita călătorie de nuntă pe care urma să o facă în Grecia, împreună cu Hildegard.  Dar, „atunci s-a întîmplat ceva”. Profesorul nu-şi mai aminteşte decît că era „o zi teribilă de vară”, cînd a simţit arşiţa lovindu-l „ca o sabie în creştetul capului”. 

Încă de la începutul nuvelei ni se vorbeşte – în aceiaşi termeni – despre arşiţa care l-a întîmpinat pe colonelul Lawrence „undeva în Arabia”.  Căci „lovitura de sabie” nu e altceva decît „extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus cu ajutorul Tartrului (care echivalează cu haosul, cu puterea dizolvantă a unor asemenea «arderi» simbolice) şi a Sării de amoniac, a cărei virtute contractantă, în opoziţie cu primul, ar putea avea aceeaşi semnificaţie ca şi sus-amintita lovitură de lance” (Julius Evola, Tradiţia Hermetică. Simbolismul ei, doctrina şi „Arta Regală”, Editura Humanitas, București, 1999, p. 172) Momentul propice unei astfel de operaţiuni alchimice este tocmai cel al uniunii sexuale, veritabilă „moarte activă”, moment în care forţa vitală poate fi surprinsă în stare nudă şi non-individuată.

„Lovitura de sabie” survine înainte ca uniunea sexuală să-şi împlinească rostul ei biologic, procreativ. Iată de ce în nuvelă lipsesc scene erotice stricto sensu.

Să nu anticipăm. Într-o primă etapă, Gavrilescu va folosi pianul doar pentru a se cufunda şi mai adînc în trecut. Fetele sînt conştiente de pericolul inerent unei asemenea atitudini. Pe măsură ce se lasă în seama sentimentului de self-pitty, şansele profesorului de a ghici sînt tot mai mici. Cele trei îi dezvăluie pe rînd răsplata de care ar fi avut parte dacă ar fi reuşit să ghicească. Chiar fără să înţeleagă şoaptele grecoaicei, el „auzea tot mai puternic piciorul ţigăncii lovind în covor cu un sunet surd, subpămîntean”.

De-acum, pianul nu mai este un simplu catalizator al nostalgiilor pernicioase. Melodiile pe care le improviza „îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme”. Iniţierea „muzicală” a lui Gavrilescu este o asumare plenară a clipei ce face cu putinţă anamneza, dar şi o anamneză ce permite accesul în prezent.

Rămas singur, profesorul îşi da seama că în jur se face întuneric. Rătăcirile sale într-o cameră cu geometrie variabilă unde paravane apar şi dispar instantaneu, jocul de-a v-aţi ascunselea cu fetele care – deşi nevăzute – par a fi mereu prin preajmă, căldura insuportabilă ce-l va face să-şi lepede pe rînd  hainele, panica stîrnită de acel „ceva care nu seamănă cu nimic cunoscut” , în sfîrşit, clipa cînd draperia se strînge în juru-i „ca un giulgiu” – toate acestea echivalează cu o coborîre în Infern. Accesul la un nivel superior de conştiinţă e posibil numai după ce regretele, dorinţele şi temerile noastre vor fi fost complet dizolvate. Este ceea ce alchimiştii numesc „Opera la Negru”. În contextul dat, nuditatea nu este decît un simbol al sus-amintitei despuieri. Nu trebuie să ne surprindă nici aluziile funerare, comparaţia dintre iniţiere şi moarte fiind des întîlnită în textele ezoterice.

Vom regăsi un Gavrilescu convalescent, povestindu-I matroanei peripeţiile prin care a trecut. Dacă – aşa cum am văzut – nuditatea este o metaforă pentru decondiţionare, înţelegem de ce profesorul „abia s-a lăsat îmbrăcat”. Orice veşmînt este de-acum superfluu. Jocul condiţionărilor îşi revelează brusc gratuitatea.

Ieşind în oraş, personajul este martorul unui viitor din care au dispărut aproape toţi cunoscuţii. Astfel, aude şi o poveste veche despre profesorul Gavrilescu, cel pe care „l-a căutat poliţia cîteva luni şi n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort. Biata madame Elsa l-a aşteptat ce l-a aşteptat, şi pe urmă a plecat la familia ei în Germania” (Mircea Eliade, „La ţigănci”, din volumul de nuvele În curte la Dionis, Cartea Românească, București, 1981, p.45).

Deloc surprinzătoare, aşadar, decizia de a se întoarce la ţigănci, însoţit de un birjar melancolic. Observăm recurenţa motivelor funerare: pe lîngă birjă – vehicul psihopomp asimilabil dricului – sînt amintite florile rămase în curtea unei biserici de la „vreo înmormîntare”.

Pe drum către „ţigănci”, profesorul aţipeşte în birjă. Eliade găseşte ,astfel, o soluţie de continuitate între timpul  lumii „profane” şi tărîmul atemporal unde se va întoarce personajul.

Desigur, matroana îl recunoaşte imediat pe „muzicant”. Însă la ţigănci „nu mai e nimeni” decît „nemţoaica” care „nu doarme niciodată”. Nemţoaica – Hildegard – o întruchipează pe Shakti, agentul ubicuu şi polimorf al oricărei manifestări. După ce plăteşte o sută de lei – cifra simbolizează Eul Divin Creator pe plan cosmic – Gavrilescu este îndrumat să meargă pe coridor şi să intre pe cea de-a şaptea uşă. De prisos a mai vorbi despre semnificaţia ocultă a acestui număr. Tradiţia Hermetică afirmă că sînt necesare 7 distilări „pentru a obţine din şerpii de pe muntele Olimp «Apa Divină»”. Şapte sînt operaţiile succesive „ce duc la diferite stări ale Mercurului, simbolizate de diverse metale alchimice, pînă la starea de Aur (starea «celor-ce-sînt» dincolo de sferele schimbării şi ale devenirii)” (Julius Evola, Tradiţia Hermetică..., loc. cit.).

Gavrilescu se încurcă la numărat şi pătrunde pe o uşă aleasă „aleatoriu”, însă Hildegard îl aştepta acolo, pregătită să pornească împreună la drum. Tulburat de rezistenţa celor din urmă ataşamente şi temeri, profesorul ezită, amintind că nu mai are nici cunoscuţi, nici locuinţă. Drumul la care îl invită Hildegard e, însă, altul.

Cei doi urcă în birjă şi o pornesc agale „spre pădure”.

În tradiţia tantrică buddhistă, femeia poartă şi numele de Vidya, „care vrea să spună CUNOAŞTERE – într-o accepţiune ce se confundă adesea cu Prajna = Iluminare; cu alte cuvinte, femeia încorporează principiul care poate produce calitatea de Buddha a bărbatului” (Julius Evola, Metafizica sexului, ed. cit., p. 399). În tradiţia ezoterică occidentală, un rol similar este împlinit de „Madonna Intelligenza, Gnoza salvatoare, Sfînta Înţelepciune, care actualizează acel Intellectus Possibile în iubit” (ididem).

Unit cu Shakti a sa, Gavrilescu depăşeşte distincţia dintre planul manifestării (samsara) şi non-manifestat (nirvana) Deşi se află dincolo de lumea sensibilă, profesorul nu e „mort”. Să amintim că, luni întregi, autorităţile I-au căutat, zadarnic, cadavrul.

Dacă sînt tot mai puţini cei care ştiu să descopere în amor o modalitate de a cuceri nemurirea (a-mor), mulţi se încăpăţînează să vadă în deznodămîntul nuvelei o soluţie funerară stricto sensu. Trebuie să mărturisesc că logica lor este foarte „solidă”. Despre ei şi roadele acestui mod de gîndire aflăm zilnic în buletinele de ştiri TV. Dar, poate că, într-o bună zi, hăituiţi de caniculă, se vor opri şi ei la poarta unei case rău famate.

Marian STAN