joi, august 16, 2018

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1654-1714)

SUMARUL BLOGULUI


VIAŢA ŞI MUCENICIA
UNUI VOIEVOD AL CRUCII

Orice s-ar spune despre Constantin Brâncoveanu, cuvintele nu se pot ridica la înălţimea jertfei sale. Renunţînd în numele lui Hristos la toate alternativele salvatoare în logica veacului, el a optat neabătut pentru logica veşniciei, murind nu o dată, ci cu fiecare dintre odraslele tăiate sub ochii lui, propria moarte fiind, în cele din urmă, cel mai uşor de îndurat. Prin proporţii şi prin detalii, monstruozitatea comisă pe malul Bosforului în ziua de Sfînta Maria mare a anului 1714 reprezintă un caz unic în istoria europeană şi poate că numai tragedia de mai tîrziu a Romanovilor aproximează un termen de comparaţie. Vodă Brâncoveanu rămîne icoana supremă a jertfelniciei mărturisitoare. Şi dacă în cetatea apoteotică a Noului Ierusalim „împăraţii pămîntului“ vor aduce dinaintea lui Dumnezeu „slava şi cinstea neamurilor“ (cf. Apocalipsa 21, 24-26), atunci în fruntea cetei noastre se va afla negreşit Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

Steaua Brâncovenilor

Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, cum îl pomeneşte memoria folclorică, martirizat de turci în inima Stambulului, lîngă Marele Serai, şi, din 1992, numărat oficial cu sfinţii [1], a văzut lumina zilei la 15 august 1654, sub cerurile Oltului, în satul Brâncoveni, ca fiu al boierului pămîntean Matei („Papa“) Brâncoveanu şi al soţiei sale Stanca (sora domnitorului Şerban Cantacuzino, cel sub care s-a lucrat Biblia de la Bucureşti, apărută însă abia în 1688, la începutul domniei nepotului său Constantin), fiind cel mai de seamă român care a purtat vreodată numele Sfîntului Împărat Constantin cel Mare.
Rămas orfan de tată la vîrsta de doar un an, micul Constantin a fost crescut şi educat de unchiul său Constantin Cantacuzino Stolnicul, mare cărturar (autor cu rigori ştiinţifice – din cu totul altă stofă decît vechii cronicari, anticipîndu-l îndeaproape pe eruditul Dimitrie Cantemir – al unei Istorii a Ţării Româneşti, din păcate neterminată), învăţînd de timpuriu, printre altele, greaca, latina şi slavona. N-a avut darul scrisului, dar a fost un om cultivat şi cu ales simţ artistic, reflectat cu prisosinţă în ctitoriile sale de mai tîrziu, puternic individualizate prin sinteza bizantino-renascentistă numită stil brâncovenesc [2]. Mai ales în timpul celor aproape 26 de ani de domnie, avea să fie, după Ştefan cel Mare şi Sfînt, al doilea ilustru ctitor de biserici, mănăstiri, aşezăminte şi palate din epoca voievodală. Marelui bizantinolog Charles Diehl, bunăoară, Mănăstirea Horezu (sau Hurezi, după vechile hrisoave), ansamblu monastic în stil curat brâncovenesc, unde se află şi vestitul „Foişor al lui Dionisie“ [3], i se părea „cel mai frumos edificiu din întreaga Românie“.
În strînsă legătură cu zelul ctitoricesc, a încurajat şcoala şi tiparul, iar el este cel care l-a promovat (dacă nu l-a şi adus în ţară, cum s-a crezut vreme îndelungată), de pe la 1690, pe viitorul Mitropolit Antim Ivireanul (din 1992 cinstit ca Sfînt Ierarh Martir, cu prăznuire în 27 septembrie) – întemeietorul mănăstirii bucureştene cu hramul Tuturor Sfinţilor (1715) care-i poartă numele şi unde avea să se închege, peste mai bine de două secole, luîndu-şi-l drept precursor, faimoasa grupare cultural-spirituală cunoscută sub numele de „Rugul Aprins“) –, poate cea mai puternică personalitate teologică şi culturală a secolului al XVIII-lea muntenesc. Născut în Georgia/Gruzia (numită de cei vechi şi Iviria), pe la 1650, cu numele de botez Andrei, fusese luat rob de către turci încă de foarte tînăr şi dus la Istanbul, pentru ca apoi, nu se ştie cum, să ajungă în Ţara Sfîntă şi să fie răscumpărat de Patriarhia Ierusalimului şi tuns monah, sub numele de Antim, la Sfîntul Mormînt, unde va fi aprofundat teologia şi artele mănăstireşti (mai ales caligrafia şi broderia), precum şi mai multe limbi (greaca, turca, araba), dobîndind aprecierea Patriarhului Dositei Notara (la al cărui sfat se pare că a venit în părţile noastre, spre 1689, întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti). Aici va deprinde şi meşteşugul tiparului, pentru care va ajunge vestit în tot Răsăritul ortodox şi chiar în lumea arabă. Sub protecţia Brâncoveanului, se împămînteneşte la noi, deprinzînd graiul ţării ca nimeni altul şi ajungînd mai întîi Episcop de Rîmnic (1705), apoi Mitropolit al Ungrovlahiei (1708). Rămîn destul de obscure adevăratele pricini (politice, desigur [4]) pentru care, începînd din 1711, cei doi viitori sfinţi au intrat într-un conflict păgubos pentru amîndoi. Fapt este că în toamna anului 1716, din pricina atitudinii sale antiotomane şi a ostilităţii faţă de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, vlădica Antim moare şi el cu moarte de martir: „lucrat“ la Patriarhia Ecumenică (patriarh era pe atunci Ieremia III), este caterisit şi condamnat la surghiun (Mănăstirea Sfînta Ecaterina, în Sinai), dar turcii din escortă îl ucid pe drum şi îi aruncă trupul în apele rîului Tungia, din părţile Adrianopolului (astăzi: Edirne)...
Cazul vlădicăi Antim este grăitor: ca domn, se pare că Brâncoveanului nu i-au fost pe deplin fideli decît membrii imediaţi ai familiei sale (doamna, odraslele, cumnatul Ianache). Căsătorit încă din 1674 cu Marica (pe care memoria posterităţii a reţinut-o mai mult sub numele de Maria Doamna), nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, au avut împreună patru fii (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) şi șapte fiice (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda), iar averea lor, încă de dinaintea domniei, era, se spune, una fabuloasă (moşii, palate, bijuterii, bani depozitaţi în bănci din Apusul Europei [5] etc.). Doamna, îndeosebi, i-a fost una pe măsură, deopotrivă devotată, energică şi abilă, versată cu mondenităţile şi intrigile politice ale epocii, altminteri o altă Marie prin sufletul căreia „a trecut sabie“ şi care şi-a purtat cu vrednicie creştină crucea pînă la capăt (s-a stins în 1729) [6].


Măreţie şi declin

Rafinamentul cultural-artistic era dublat în cazul lui Constantin Brâncoveanu de un simţ practic şi de o abilitate politică ce l-au propulsat spre tron oarecum de la sine şi l-au ajutat să se menţină în scaun timp de peste un sfert de secol (1688-1714), într-o perioadă în care, de regulă, domniile erau scurte şi nesigure.
La alegerea sa ca domn, Brâncoveanu joacă abil (şi aşa va şti să joace şi mai departe): „Şi îndată ce sosi acolo, ziseră cu toţii [boierii cei mari ai ţării]: Logofete, noi cu toţii poftim să ne fii domn... El zise: Dar ce aş vrea eu cu domnia, de vreme ce ca un domn sînt la casa mea? Nu-mi trebuieşte să fiu. Iar ei ziseră: Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!“ (Anonimul Brâncovenesc). Alesul se lasă rugat, firitisit, împins de la spate, ţine un şiret discurs demagogic, simulînd dezinteresul, dar nu întîrzie să le ceară boierilor jurămînt de credinţă şi să trimită la Poartă după caftan. În epocă, nu era în Ţara Românească boier pămîntean pe măsura lui, iar asta o ştiau şi prietenii, şi duşmanii, ceea ce îl făcea şi admirat, şi pizmuit, numai bun de bîrfit (cronicile munteneşti stau mărturie şi-s greu de întrecut [7]), dar şi de intrat în legendă [8]. Il Principe Constantino Brancovani – îşi amintea, între atîtea altele, secretarul său evreo-italian, Anton Maria del Chiaro (cf. Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718) [9]sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare („ştia să jupoaie oaia fără s-o facă să behăie“). El a întărit puterea domnească în raport cu boierimea, a reorganizat sistemul fiscal, a lărgit şi a strîns relaţiile cu vecinii şi s-a străduit să facă un fel de echilibristică destul de riscantă la răscrucea marilor imperii.
Duplicitatea sa politică (în special faţă de turci şi de ruşi) avea să ajungă însă la scadenţă către 1711 (anul marii confruntări ruso-turce de la Stănileşti [10]), ceea ce i-a adus mazilirea în primăvara lui 1714, cînd a fost dus cu întreaga familie la Istanbul şi a fost închis la Yedikule (Şapte Turnuri), iar averile i-au fost confiscate de către Înalta Poartă (care le rîvnea demult, receptivă la toate trădările, de care Brâncoveanu a avut parte din plin, inclusiv dinspre rudele apropiate).
Pe 15 august 1714, de praznicul Adormirii Maicii Domnului şi chiar în ziua cînd voievodul împlinea 60 de ani, a avut loc execuţia sa publică, în prezenţa sultanului (Ahmed III), a mărimilor otomane şi a corpului diplomatic din Istanbul. Se împlinea astfel vedenia pe care una dintre fiicele sale, Stanca, în pragul morţii ei (1713), o avusese (pe peretele din faţa patului de suferinţă): tatăl său tîrît în lanţuri, de un pîlc de păgîni, spre supliciul final. Principala acuzaţie era (pe lîngă imputările anterioare de cîrdăşie antiotomană cu ruşii şi habsburgii) aceea că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și a pregăti o răscoală, gata să-şi dea pe faţă intenţia de a domni în chip absolut independent“ (cum notează cronicarul turc Mehmed Raşid). Presupunîndu‑se că avea mulţi bani în băncile din Apus şi comori ascunse pe aiurea, a fost ispitit cu răscumpărarea prin aur a vieţii şi a domniei [11], nu fără condiţia lepădării de legea creştinească şi trecerii la mahomedanism. A refuzat demn şi şi-a sfătuit în acelaşi sens şi odraslele („Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, Mîntuitorul nostru, cîte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră...“, după relatarea lui Gheorghe Şincai din Hronica românilor şi a mai multor neamuri) [12]. A fost martirizat ultimul, după ce a asistat la decapitarea, pe rînd, a sfetnicului şi cumnatului său Ianache Văcărescu, apoi a celor patru fii (cu totul nevinovaţi), astăzi pomeniţi de Biserică laolaltă cu el.
S-au păstrat destule relatări înfiorate ale unor martori oculari.
Călătorul francez Aubry de La Motraye (aflat în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei) notează: „Gîdele i-a pus pe toţi să stea în genunchi, la o oarecare depărtare unul de altul, şi să-şi scoată căciulile de pe cap. Şi după ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, a tăiat mai întîi, dintr-o singură lovitură de sabie, capul clucerului, [...] şi apoi al fiului mai mare. Dar cînd ridică sabia ca să taie capul celui mai tînăr, în vîrstă de 16 ani, acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruţe viaţa, primind în schimb să se facă musulman. Atunci, tatăl său, dojenindu-l şi îndemnîndu-l mai bine să moară de o mie de ori, dacă s-ar putea, decît să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi cîţiva ani mai mult pe pămînt, acesta [Matei] îi spuse gîdelui: Vreau să mor creştin, loveşte! – şi îndată gîdele îi reteză capul, ca şi celorlalţi. În sfîrşit, îl decapită şi pe tată“.
„Apoi l-a tăiat şi pe domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atîrnînd de trup, şi aşa a murit“, relatează Baronul Hochepied, comentînd apoi: „De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creştinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari, toţi blestemînd aceasta şi strigînd că este o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară [13]. Nu numai că era duminică în ziua cînd s-a împlinit această execuţie crudă, dar era şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălţării Fecioarei. Lucrul pare a-l fi făcut înadins vizirul spre a-şi arăta dispreţul pentru creştini...“.
Goltz, ambasadorul polonez la Constantinopol, ţine să sublinieze unicitatea cazului: „Niciodată istoria nu a avut parte de un atît de sîngeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groaza de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogăţiile şi slava lumii, dîndu-şi în final duhul sub tăişul sabiei, înotînd în sîngele întregii sale familii“.
Ca barbaria păgînească să fie deplină, capetele le-au fost purtate în vîrfuri de sulițe pe uliţele cetăţii, iar trupurile le-au fost azvîrlite în mare. Pescuite într-ascuns de către dreptcredincioşi, şi-au aflat o vreme odihna în insula Halki (în vechea mănăstire ridicată de împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul şi restaurată chiar pe banii Brâncoveanului, cu vreo zece ani înainte de tragicul său sfîrşit), de unde Doamna Maria (ce a aflat despre toate în închisoare [14]) a izbutit, tot într-ascuns, să le aducă acasă în 1720, îngropîndu-le, cu prudentă discreţie, la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitorie a marelui voievod (sfinţită la 1707) [15].


De la oseminte la moaşte

Dacă în 1914 s-a descifrat inscripţia de pe candelă, confirmîndu-se tradiţia necropolei brâncoveneşti de la Sfîntul Gheorghe Nou, în 1932 s-a făcut prima deshumare şi analiză ştiinţifică (celebrii profesori Mina Minovici şi Francisc Rainer certificînd apartenenţa osemintelor), iar în 1934 a avut loc un parastas festiv la Patriarhie şi o mare procesiune pe străzile Bucureştiului, „de faţă fiind capul de atunci al ţării, Regele Carol II, cu membri ai familiei sale, Sfatul Ţării, înalţi ierarhi, clerici, monahi şi foarte mulţi credincioşi“, procesiune „cu nimic mai prejos de cele din Bizanţul imperial de altădată“ (după cum îşi aminteşte părintele profesor Nicolae Şerbănescu, pe atunci elev în ultima clasă de seminar).
Pe fondul Anului Comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, decretat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la împlinirea a 300 de ani de la moartea lor martirică, între 12 şi 15 mai 2014 osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost redeshumate, validate din nou de specialişti în istorie, arheologie şi antropologie şi devenite în mod oficial sfinte moaşte (reaşezate într-o raclă de argint aurit lucrată în atelierele Patriarhiei Române, fără a se mai pune problema reînhumării).
„Noi, toţi care am fost prezenţi la deschiderea sicriului, am trăit un moment foarte emoţionant. Pregătirea pentru aşezarea în raclă este una specifică Sfintelor Moaşte şi a fost făcută de Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor [16]. Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu Agheasmă Mare, cu vin curat, cu ulei, şi unse cu Sfîntul şi Marele Mir, pregătit o dată în an, în Joia Mare. Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pînză de in, fiind un acoperămînt rezistent, aşezate după structura anatomică. Capul se pune distinct într-o pînză specială. După ce au fost aşezate în racla de argint, o porţiune mică rămîne acoperită cu geam, în dreptul mîinii. De acum nu mai vorbim de oseminte, ci de Sfinte Moaşte, şi ele vor rămîne în biserică [la îndemînă pentru închinare]“, a spus părintele Ionuţ Corduneanu, vicar administrativ patriarhal.
Miercuri 21 mai 2014, de praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (hramul istoric al Catedralei Patriarhale), a avut loc la Bucureşti, după oficiul liturgic săvîrşit în Altarul de vară al Catedralei Patriarhale de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în frunte cu Patriarhul Daniel, o nouă mare procesiune cu moaştele brâncoveneşti, urmînd acelaşi traseu cu al celei din 21 mai 1934 (cînd osemintelele domnitorului fuseseră reînhumate solemn): Catedrala Patriarhală – Dealul Mitropoliei (cu oprire la Crucea brâncovenească) – strada Bibescu-Vodă – bulevardul Unirii – strada Sfinţii Apostoli (cu oprire la Biserica Domniţa Bălaşa, ilustru aşezămînt brâncovenesc) – strada Palatul Justiţiei – strada Gheorghe Danielopol – strada Poenaru Bordea – strada Operetei – bulevardul Naţiunile Unite – Calea Victoriei – bulevardul Regina Elisabeta (cu oprire la Universitatea Bucureşti [17]) – bulevardul Ion C. Brătianu – Biserica Sfîntul Gheorghe Nou (unde racla cu moaştele Sfîntului Voievod Martir a fost aşezată în baldachinul special amenajat).
Ceea ce s-a numit „Întoarcerea Brâncovenilor“ [18] a reprezentat poate cel mai important eveniment bisericesc din România anului 2014: după trei veacuri, osemintele voievodale devin oficial Sfinte Moaşte şi, scoase din tainiţa mormîntului, stau la îndemînă, spre închinare, oricărui drept­credincios, în racla de argint aurit de la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, ctitoria brâncovenească de la Kilometrul Zero al Bucureştiului, hărăzit să fie, cu voia lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a Patriarhiei Române, şi Kilometrul Zero al veşniciei româneşti.

Răzvan CODRESCU

(din vol. Cartea mărturisitorilor. 
Pentru o istorie a învrednicirii românești, 
ediția a doua, revăzută și adăugită, 
Ed. Manuscris, Pitești, 2018, pp. 13-20)


[1] Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărît canonizarea Martirilor Brâncoveni în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, stabilind ca dată de pomenire ziua de 16 august.
[2] Expresie culminantă a stilului muntenesc, caracterizată mai cu seamă prin bogăţia şi desăvîrşirea tehnicilor ornamentale. Relieful se accentuează şi apare chiar o tehnică nouă atît în sculptarea pietrei (minunat atestată, chiar la Bucureşti, de balustrada pridvorului de la Stavropoleos, de pildă), cît şi în prelucrarea artistică a lemnului (tîmple, jilţuri etc.). În sculptura ornamentală a epocii brâncoveneşti predomină, sub influenţa Orientului, motivele vegetale (acantul, vrejurile de viţă sau floarea-soarelui), dar nu lipseşte nici figurarea unor personaje biblice (Moise, Aaron, Samson luptîndu-se cu leul, cei 4 evanghelişti) sau a unor chipuri de îngeri. Tot acum se conturează un tip nou de coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate, în care se simte influenţa original asimilată a Renaşterii apusene.
[3] Ridicat ceva mai tîrziu, prin grija vrednicului egumen Dionisie Bălăcescu (1725-1753) şi prin neîntrecuta măiestrie a pietrarului Iosif, şi care le-a plăcut atît de mult Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta (Carmen-Sylva) încît au cerut să li se construiască şi la Castelul Peleş unul asemănător.
[4] Nu fără legătură cu episodul Stănileşti (vezi mai jos).
[5] Viena, Veneţia, Amsterdam.
[6] Pentru portretul ei în eternitate, cf. mai ales Doamna Maria Brâncoveanu. Tainica biruinţă a lacrimilor, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa, 2008.
[7] Un Radu Popescu nu se codea să scrie: „Constantin-vodă nici o bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui pentru ca să se laude, ci mai vîrtos iaste a se huli pentru multe fapte rele ce au aflat în domnia lui, care au rămas la cei după urmă greutate şi blestem. Avea o lăcomie mare peste măsură, şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui. Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrîni, toate le-au stricat şi le-au făcut după cum i-au plăcut lui“. Dacă ar fi să dăm crezare cronicarului, „cumplitul“ voievod „altă grijă nu avea, numai să se primble pre la sate, pe la vînaturi, pe la vii, pe vremea culesului viilor“...
[8] „Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de cinste, iar nu de feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos, şi de altele, alţii au noroc de feciori, iar nu de cinste, şi de bogăţie, şi de altele, şi tot au şi lipsă de unile, iar acest domn în toate a avut noroc, bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, feate din destul, gineri, nurori aşăjderea, cinste mare şi în boieria lui, şi în domnia lui... Şi acest domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon, că orice i-au pohtit inima lui nu i-au lipsit“ (Anonimul Brâncovenesc).
[9] Deschiderea (prudentă) spre Occident şi relaţia sa cu acest Anton Maria del Chiaro, mai tîrziu mason notoriu, au dus la recenta speculaţie abruptă că şi Constantin Brâncoveanu ar fi fost iniţiat în masonerie, aspect pe care l-am discutat critic în altă parte (cf. „Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie şi Masonerie“, în Aldine, an XII, sîmbătă 6 octombrie 2007).
[10] Eveniment care a dus la instaurarea regimului fanariot, mai întîi în Moldova, apoi şi în Ţara Românească, turcii nemaiavînd nici o încredere în domnii pămînteni. Deşi, spre deosebire de Dimitrie Cantemir (ireductibilul său rival, care l-a încondeiat în Istoria ieroglifică), ezitase să se implice de partea ruşilor şi rămăsese în expectativă, aşteptînd să vadă de partea cui va înclina balanţa, soarta „Corbului“ a fost mai vitregă decît soarta „Inorogului“: dacă, după înfrîngerea muscalilor, Cantemir s-a refugiat în Rusia şi a trăit pînă la moarte (1723) ca apropiat al ţarului Petru cel Mare, capul lui Brâncoveanu va cădea în 1714, el plătind mai ales trădarea rudei sale Toma Cantacuzino (care luptase de partea ţarului, cucerind Brăila).
[11] S-a vorbit de 20.000 de pungi cu galbeni!
[12] Iată ce scrie şi Del Chiaro: „Cînd Brâncoveanu îl văzu [pe gealat] că se apropie cu sabia în mînă, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sîngele nostru“.
[13] Fapt confirmat, între alţii, şi de Del Chiaro: „... căci înşişi turcii se îngroziseră de atîta nedreptate“, marele vizir temîndu-se chiar de o eventuală răscoală a norodului.
[14] Del Chiaro: „În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă cînd i se aduse vestea uci­derii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina! Eu, care în patru ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă tragedie fără a vărsa lacrimi“. Doamna, cu restul familiei, a fost închisă la Bostangibaşa, timp de încă şapte luni. Apoi, răscumpăraţi cu 100 de pungi de galbeni, li s-a dispus surghiunul în Caucaz, pe ţărmul Mării Negre, abia în toamna lui 1716 îngăduindu-li-se întoarcerea în ţară (unde s-a reuşit, treptat şi anevoie, recuperarea unor rămăşiţe din uriaşa avere, iar cu ajutorul împăratului german Carol VI, a banilor depuşi la Viena).
[15] „Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu îşi pregătise locul de veci în pronaosul de la Hurezi, dar modul în care şi-a aflat sfîrşitul a schimbat hotărîrea iniţială. Abia în 1720, Doamna Maria Brâncoveanu a reuşit să aducă în ţară trupul soţului ei, pe care l-a îngropat în pronaosul de la «Sfîntul Gheorghe Nou» din Bucureşti, sub o lespede fără de nici o însemnare, pentru ca nu cumva turcii să prindă de veste. Doar deasupra mormîntului a aşezat o candelă cu inscripţia: «Aceasta candelă ce l-au dat Sti. Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi este făcută de Doamna Măriei Sale Maria, care şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul, iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie 12, leat 7228 [1720]». Inscripţia a fost descifrată abia în anul 1914 de către Virgil Drăghiceanu...“ (Enciclopedia Ortodoxiei româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 128).
[16] Acum Arhiepiscop de Rîmnic.
[17] Vechea locaţie a Colegiului Sfîntul Sava, fondat în 1694 şi sprijinit de Constantin Brâncoveanu la îndemnul unchiului său Constantin Cantacuzino Stolnicul, sub denumirea de Academia Domnească de la Sfîntul Sava.
[18] Cf. broşura color Bucureşti, 21 mai 2014: Întoarcerea Brâncovenilor. Cronica ilustrată a unei procesiuni, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2014 (în care se regăseşte şi o variantă mai scurtă a textului de faţă).


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire