AFR: REFUZUL UNUI ABUZ PSEUDO-EDUCAȚIONAL (I)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

STRATEGIA NAŢIONALĂ

DE EDUCAȚIE PARENTALĂ –

SPUNEM NU!

Părinţii României sînt revoltaţi. Pe bună dreptate. Sînt scandalizaţi de Strategia Naţională de Educaţie Parentală (2018-2025) (SNEP), proiect pe care Ministerul Educaţiei l-a publicat, solicitînd şi o dezbatere publică asupra documentului. Presa l-a comentat pe larg (vezi aici). Documentul poate fi citit aici. În ultima săptămînă am primit o sumedenie de mesaje şi comentarii din partea multor părinţi din ţară privind acest document, iar ziarul Evenimenul Zilei ne-a solicitat o luare de poziţie. Răspundem preocupărilor şi solicitărilor celor care ne-au scris, dar și curiozității sau nedumeririlor publicului mai larg, comentînd aici acest document. Prezentăm mai întîi ideile majore ale SNEP, apoi ne exprimăm opiniile şi explicăm de ce ne opunem.

Ce e Strategia Naţională de Educaţie Parentală?

SNEP e un document ambiţios, radical şi fără precedent în România. Face comentarii nepotrivite la adresa unor segmente ale populaţiei şi, în esenţă, dovedeşte că statul secular nu-şi cunoaşte lungul nasului. Despre asta am scris de multe ori şi, în loc ca lucrurile să se îndrepte, observăm în România o deviere tot mai rapidă şi radicală de la respectarea drepturilor parentale în avantajul statului şi a ideologiei seculare de creştere şi educare a copiilor noştri. Nu vrem, însă, să fim înţeleşi greşit: SNEP punctează deficienţe privind situaţia copiilor şi familiilor din România pe care trebuie să le cunoască fiecare cetăţean. Dar reţetele propuse pentru corectarea problemelor sînt iresponsabile şi desemnate să instituie statul ca educator principal al copiilor în locul părinţilor. 

SNEP e împărţit în 13 capitole şi are 35 de pagini. Introducerea dă deja de gîndit şi alarmează. Paragraful introductiv afirmă că familia românească are „nevoia unui sprijin extern” şi e obligată „să se adapteze noilor ideologii şi să experimenteze noi practici în relaţie cu copiii”. Educaţia parentală, adică educarea părinţilor de către stat cum să-şi crească copiii, are drept scop să-i sprijine în „creşterea şi educaţia copiilor”. E nevoie ca părinţii să fie conştientizaţi cum să-şi crească odraslele şi să contribuie la dezvoltarea lor. SNEP deplînge, în mod explicit, mentalitatea conservatoare a părinților din România privind creşterea şi dezvoltarea copiilor, care, după cum ne putem aştepta, se impune a fi modificată. Cităm: „Deseori, noile ideologii, promovate în special în domeniul protecţiei copilului, întîlnesc mentalităţi conservatoare, un sistem de valori ale familiilor ce trebuie regîndit în contextul unor informaţii noi cu privire la nevoile de dezvoltare a copiilor”. Societatea românească e culpabilizată pentru că „idealizează familia tradiţională, pe care o consideră o formă perfectă de organizare”. În plus, SNEP se încumetă să dea o definiţie nouă a familiei, împrumutată, cum era de aşteptat, nu din cultura, tradiţia ori civilizaţia română ori creştină, ci de la un sociolog american. „Familia – afirmă SNEP – nu este inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, «o constelaţie de idei, imagini şi terminologii» creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale” (p. 3). Ce anume să însemne asta? 

Un alt deziderat al SNEP este acordarea de libertate copiilor „la luarea deciziilor care-i privesc”. În acest sens e nevoie, adaugă SNEP, de „o restructurare a practicilor instituţionale care să ofere modele de exercitare a acestui drept” copiilor (p. 4). SNEP realizează, însă, că se izbeşte de un zid relativ înalt: familia românească şi societatea românească sînt relativ conservatoare, iar „educaţia adulţilor (inclusiv a părinţilor) nu poate deveni obligatorie”. Pentru a ieşi din acest impas e nevoie, pretinde SNEP, de educaţie parentală în şcoli şi licee pentru copii şi adolescenţi ca viitori părinţi. Cu alte cuvinte, noile ideologii parentale, chiar dacă nu pot fi aplicate ori impuse părinţilor şi generaţiilor actuale de părinţi, pot fi inoculate generaţiilor care vor deveni părinţi în 20-30 de ani. 

Nu doar familia trebuie constant redefinită şi „creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale”,  dar şi noţiunea de „parentalitate” necesită modificări constante de-a lungul generaţiilor. SNEP afirmă că „parentalitatea [...] se transform[ şi ea o dată cu societatea, care îi determină atît conţinutul, cît şi sfera de aplicabilitate”. Ceea ce dă de înţeles că nu părinţii impun schimbările sociale, ci ei trebuie să-şi schimbe modul de afirmare a parentalității în funcţie de schimbările sociale „obiective”. 

În plus, SNEP dă clar de înţeles că există o varietate de familii şi o diversificare a modelelor familiilor, vorbind nu de un singur model de familie (şi, în consecinţă, de un singur mod de parentalitate), ci de modele multiple. Termenul folosit e acela al „diversificării modelelor familiale şi educaţionale” (p. 4).

Rolul statului secular

în îndoctrinarea părinţilor

Rolul esenţial în schimbarea parentalității în România trebuie asumat de stat şi obiectivul în sine trebuie să devină o prioritate pentru autorităţi („Susţinerea formării şi dezvoltării competențelor parentale devine una dintre misiunile pe care statul trebuie să şi le asume...”). Scopul ultim, conform SNEP, este asigurarea „interesului superior al copilului”, iar asta „înseamnă a crea o nouă cultura familială, bazată pe dialog, cunoaştere şi participare, pe de o parte, şi a facilita cooperarea între profesionişti, părinţi şi autorităţi publice, care contribuie la educaţia şi dezvoltarea copilului, pe de altă parte” (p. 4) Ni se propune deci „o nouă cultură familială”, fondată pe cooperarea între experţi, părinţi şi stat. După cum se vede, rolul esenţial în formarea unei noi culturi familiale e alocat experţilor şi profesioniştilor recunoscuți și impuși de stat. Asta ne aminteşte de decizia emisă anul trecut de CEDO în Cazul  Gard, minorul britanic căruia i s-a interzis îngrijirea medicală, în care CEDO afirma, negru pe alb, că deciziile privind copiii suferinzi, fie că trăiesc ori mor, sînt luate nu de părinţi, ci de experţi, împreună cu autorităţile statului. Părinţilor nu li se alocă ori recunoaşte nici un rol decizional.

În finalul Introducerii, SNEP cere României să imite „exemplele din alte state” (p. 4), considerînd că „stilurile parentale nu sînt înnăscute” şi că pot fi învăţate şi educate. Exemple de state de la care părinţii României pot învăţa cum să fie părinţi (ori mai buni părinţi) sînt, după cum e uşor de anticipat, ţările în care familia e în paragină, iar societatea în dezintegrare morală ireversibilă: Spania, Italia,  Franţa, Portugalia, Suedia. Suedia, sîntem informaţi, a adoptat o Strategie Naţională de Sprijin Parental în 1999. Nu e de mirare că acolo familia ca instituţie e pe cale de dispariţie. României i se sugerează să imite practicile acestor țări şi să „îmbunătăţească parentalitatea” cu „ajutorul unor profesionişti special pregătiţi în acest sens”. Nici o ţară nu e mai bine cunsocută României în acest sens decît Norvegia, unde experţii şi statul secular au lansat Legea Bunăstării Copilului în 1993, cea care a dat naştere monstrului cunoscut cu numele de Barnevernet. După cum v-am informat de-a lungul derulării coşmarului familiei Bodnariu, această agenţie de stat a fost folosită cu mult succes în demolarea familiei şi parentalității naturale.

Realităţile şi deficiențele din România

SNEP are totuşi meritul de a puncta unele dintre problemele majore cu care se confruntă copiii României şi care trebuie să ne preocupe pe fiecare dintre noi. Mortalitatea infantilă în România e peste media unională. Malnutriţia afectează mulţi copii ai României. Copiii care parvin din familii numeroase şi copiii care trăiesc în familii monoparentale cunosc un incident al sărăciei mai ridicat decît cel al copiilor care cresc în familii mai mici ori familii intacte. De asemenea, rata sărăciei pentru copiii din mediul rural e de aproape 4 ori mai mare comparativ cu mediul urban. În comunităţile rome nivelul de sărăcie e mai ridicat, iar nivelul de cunoştinţe parentale mai redus. Abandonul familial e şi el o problemă, în 2013 şi 2014 un număr de 1653 de nou-născuţi fiind abandonaţi în maternităţi.  În 2014 numărul copiilor separaţi de familiile lor era de 58.178, în scădere în compararie cu 1997, cînd acest număr era de 98.872. O problemă la fel de îngrijorătoare sînt copiii separaţi de părinţii lor plecaţi la muncă în străinătate, în 2015 numărul acestora fiind de 81.581. Abandonul şcolar e şi el o problemă, numărul de sarcini la adolescente rămîne relativ ridicat, iar căsătoriile timpurii, întîlnite mai ales în comunitățile de romi, cauzează şi ele naşterea şi creşterea copiilor în sărăcie. Printre altele, SNEP ne aminteşte şi de faptul că numărul copiilor abuzaţi, neglijaţi ori exploataţi din România e semnificativ: 12.542 în 2014.

Îndoctrinarea pe cale oficială

şi subminarea drepturilor parentale

Unul dintre multele paragrafe care  îngrijorează  e paragraful #46.3 (p. 19). El cere o educaţie parentală centrată pe „stimularea interesului pentru o nouă cultura familială şi pe ideea de incluziune socială [...], promovarea drepturilor omului, respectul pentru diversitate şi încurajarea activă a egalităţii de gen”. Ceea ce dă de înţeles că în România va fi instituită o „nouă cultură familială”, care să promoveze valorile seculare. Re-educarea părinţilor în ce înseamnă a fi părinte include şi folosirea părinţilor pentru a le transmite copiilor valorile şi obiectivele statului secular şi secularismului în genere. 

Un paragraf asemănător e #59.1, care listează „principiul egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi promovării diversităţii” în sensul „înlăturării stereotipurilor de gen”. Experienţa occidentală în acest sens, care se cere a fi folosită ca model în România, s-a dovedit a fi un dezastru. 

Paragraful #57.2 expune obiectivul adiţional pentru „racordarea la standardele internaţionale privind respectarea şi promovarea drepturilor copilului” (p. 23) În mod similar, paragraful #65 propune dezvoltarea „abilităţilor şi competențelor parentale” pentru a fi racordate şi ele la „standardele internaţionale”. Aici SNEP ne dă de înţeles că există „standarde internaţionale” de parentalitate şi că părinţii României sînt sub nivelul acestora. Aceste „standarde internaţionale”, dacă or exista, sînt un produs al gîndirii occidentale radicale şi seculare, care vizează anihilarea familiei naturale şi căsătoriei heterosexuale. 

Paragraful #61.4 cere instituirea în România a unei profesii noi, aceea de „educator parental”, iar Paragraful #62.5 cere ca numărul de educatori parentali să fie constituit „în raport echitabil între numărul de femei şi bărbaţi selectaţi pentru a activa ca educatori parentali”. Paragraful #75.6 face din nou referinţă la „profesia de educator parental” şi cere ca ea să fie „instituţionalizată”. Se cere şi elaborarea unui „curriculum de educaţie parentală” (p. 29) 

Care ar fi costurile aferente implementării SNEP? Enorme. În doar primul an al programului costul ar fi de 295.041.105 pentru educarea a 2.553.861 de părinţi.

Familia naturală şi căsătoria

rezolvă toate problemele

Părinţii României nu au nevoie de îndoctrinarea propusă de SNEP sau de oricare alt organism unional ori internaţional. Iniţiativa nu e de origine naţională, ci de influenţă externă, occidentală. Ea aparţine celor care văd în familia şi căsătoria naturale obstacolul primordial în promovarea valorilor seculare aflate în conflict cu valorile tradiţionale, ale familiei (ori „conservatoare”, aşa cum le etichetează SNEP). În opinia noastră, situaţia vulnerabilă în care trăiesc unii copii şi adolescenţi ai României, la fel ca, de altfel, copiii din societăţile moderne, are două cauze principale: (1) ascensiunea şi agresivitatea statului secular şi a valorilor propuse de el; şi (2) declinul căsătoriei şi familiei naturale. 

Statul secular urmăreşte destrămarea programatică a familiei şi căsătoriei naturale. Cum o spunem mereu, statul secular occidental a confiscat familia şi căsătoria naturale. În locul lor, statul secular caută instituirea unei formule noi de familie şi diferitelor forme de convieţuiri sociale (care au fost sancţionate în repetate rînduri de istorie şi eliminate de la sine). Definiţia familiei dată de SNEP mai sus, ca fiind „un produs socio-cultural « o constelaţie de idei, imagini şi terminologii» creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale”, denotă convingător acest deziderat (p. 3). Conform acestei definiţii, familia şi căsătoria nu sînt un dat natural, istoric, o reflecţie a experienţei umane multimilenare şi invariabile. Ea este un produs arficial gîndit de gînditorii veacului în care trăim, ce-şi expun opiniile în amfiteatrele universităţilor şi în jurnalele de specialitate. În consecinţă, definiţia familei e în flux constant. Periodic, conţinutul şi definiţia ei se schimbă după cum gînditorii îşi schimbă opiniile, pînă cînd realizăm că, de fapt, familia nu mai există de fel! 

Este un adevăr de netăgăduit că societăţile în care familia şi căsătoria naturale au intrat în declin, efectele asupra copiilor şi adolescenţilor au fost nefaste, ducînd la sărăcie, vulnerabilitate emoţională și mentală sau la alte probleme de genul celor menţionate mai sus. Redefinirea căsătoriei şi a familiei în ţările occidentale a subminat instituţia familiei, a cauzat confuzie sexuală la generaţiile tinere şi a cauzat un dezinteres general (şi în creştere la generaţiile tinere) în a se căsători, a forma familii, a aduce copii pe lume şi a-i creşte în firescul tradițional. La urma urmelor, dacă societatea seculară şi spaţiul public afirmă că familia şi căsătoria naturale sînt demodate, că nu-şi au rostul, de ce să ne mai căsătorim? De ce să aducem copii pe lume? De ce să mai formăm familii? Corelaţia următoare este reală şi evidentă: în ţările care au legalizat căsătoriile homosexuale incidența identificării tinerilor ca fiind ne-heterosexuali a crescut astronomic.  Iar confuzia sexuală la copii şi tineri a crescut și ea enorm.

Un exemplu nefast – statul Massachusetts

Punctăm, în sprijinul acestui argument, doar un exemplu dintr-un comentariu recent pe tema confuziei sexuale. Statul Massachusetts a fost primul stat din SUA care a depenalizat sodomia. În anii ‘80 Massachusetts a devenit primul stat din SUA care a început să-i înveţe pe copii, în şcolile publice, la orele de educaţie sexuală, „normalitatea” relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex. În anii ‘90 şi în prima decadă a acestui mileniu, cîţiva părinţi au dat în judecată şcolile pentru că le îndoctrinau copiii în homosexualitate, dar tribunalele au dat cîştig de cauză şcolilor. În 2004 Massachusetts a fost primul stat din SUA care a legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi sex. În aceste decenii procentul tinerilor care se identificau ca fiind homosexuali ori de alte orientări sexuale nefireşti a crescut vertiginos. În 1998 un studiu publicat de publicaţia Pediatrics (care a inclus 4150 de liceeni din Massachusetts) indica faptul că 104 dintre ei – ori 2,5% – se identificau ca fiind ne-heterosexuali. Dar, conform unui studiu publicat în mai anul acesta, procentul tinerilor între 18 şi 24 de ani din Massachusetts care se identifică drept ne-heterosexuali a ajuns, pînă în 2017, la 16%, adică a crescut de 5 (cinci) ori în doar 20 de ani! Iar la nivelul statului respectiv, 5% din întreaga sa populaţie se identifică astăzi ca fiind ne-heterosexuală(detalii aici).

Statul secular, deci, are nevoie de educaţie în normalitate, nu părinţii de educaţia parentală!

Consecinţele utile ale familiei naturale

şi ale căsătoriei heterosexuale

Este indubitabil că familia şi căsătoria naturale rezolvă în mare parte mai toate problemele identificate de SNEP şi care, în opinia sa, impune îndoctrinarea părinţilor României prin educaţie parentală. Rolul statutlui este să întărească familia şi căsătoria, nu să le redefinească. Fortificarea acestor instituţii duce la eliminarea problemelor de mai sus. Redăm și aici cîteva exemple şi studii peste care am dat doar în ultimele cîteva zile. Privind sănătatea, un studiu tocmai publicat în Marea Britanie arată că persoanele căsătorite au un risc de 40% mai mic de a face infarct în comparaţie cu persoanele divorţate ori necăsătorite. (detalii aici). Un studiu făcut în Statele Unite și publicat luna aceasta confirmă, la fel ca o sumedenie de alte studii, că garanţia cea mai adecvată şi reală împotriva sărăciei şi a abandonului e căsătoria. (detalii aici).

În 1965 Senatorul american Patrick Moynihan a publicat un studiu vast, care încă e citat frecvent de sociologi, intitulat The Break-up of the Negro Family („Destrămarea familiei de culoare [în America] – detalii aici). Conform studiului Moynihan, cauza principală a sărăciei negrilor în America la vremea aceea era destrămarea familiilor de culoare, alcoolismul, divorţul şi drogurile. Exodul din sărăcie, afirma el, impunea revitalizarea căsătoriilor şi familiilor în rîndul populaţiei de culoare mai mult ca oricare alt factor. Nu e de mirare că astăzi în bisericile populaţiei de culoare se vorbeşte mai mult despre familie şi căsătorie şi împotriva promiscuităţii şi „diversităţii” sexuale decît în celelalte biserici. Din anii ‘60 studiile privind corelaţia dintre căsătoria şi familia intactă şi bunăstarea copiilor la toate nivele au devenit tot mai numeroase şi toate, fără excepţie, continuă să confirme acest adevăr universal. În 2015, de exemplu, un studiu intitulat Family Structure a ajuns la aceeași concluzie: copiii crescuţi în familii intacte se dezvoltă cel mai bine şi armonios. Deci nu intervenţia statului ori educaţia parentală sînt cheia succesului bunăstării copilului, ci părinţii lui şi integritatea şi stabilitatea familiei şi căsătoriei. (detalii aici).

În Occidentul zilelor noastre căsătoria şi familia naturale sînt văzute negativ şi sînt identificate ca fiind cauza principală a nefericirii adulţilor şi a multor probleme cu care se confrunta copiii şi adolescenţii. Nu tocmai. Perspectiva aceasta, devenită dogmă a statului secular occidental, e greşită. După cum se vede, studii nenumărate continuă să confirme că familia şi căsătoria naturale sînt soluţia – nicidecum cauza! – multora dintre problemele cu care copiii şi adolescenţii se confruntă. Căsătoriile statornice şi durabile sînt bunuri sociale şi personale care contribuie la fericirea, stabilitatea, bunăstarea şi dezvoltarea armonioasă şi de lungă durată a părinţilor şi copiilor. Statul român are deci obligaţia să sprijine şi să fortifice instituţiile garantoare ale bunăstării copiilor: familia şi căsătoria naturală. 

În acest sens, e bine ca România să se inspire nu din modelele sugerate de SNEP, ci din altele. Dăm cîteva exemple recente. În Danemarca a fost abolit divorţul instantaneu. Cuplurile trebuie să aştepte 90 de zile de la înregistrarea actelor de divorţ pînă la acordarea divorţului, tocmai pentru a le da soţilor ocazia să-şi re-evaluaze simţămintele şi să se răzgîndească. În China, o provincie a instituit formulare pentru cei care cer divorţ de a înţelege cauzele divorţului şi a-l preveni. În Australia statul alocă anual milioane de dolari pentru consilierea cuplurilor şi prevenirea divorţului. Acolo divorţul cauzează daune de sute de milioane de dolari anual şi, în plus, îi afectează negativ pe copii. Statele Unite fac la fel. În 2005 a fost înfiinţat The Ofice of Family Assistance (Biroul de Asistența Familiei). Anual, Biroul alocă 150 de milioane de dolari pentru prevenirea divorţului, întărirea relaţiilor de cuplu şi rezolvarea amiabilă a disputelor din familii, pentru a preveni divorţul. Programul a fost un succes. Rata divorţului în America a scăzut. Cuplurile sînt invitate să participe la cursuri voluntare de îmbunătăţire a relaţiilor de cuplu. Un studiu tocmai publicat a examinat funcţionarea acestui program în El Paso, Texas. Conform lui, la un an după ce soţii au participat la cursuri, se înţelegeau mai bine, lucrurile mergeau mai bine în familie, copiii erau mai fericiți, iar împlinirea în viaţa de cuplu era mai satisfăcătoare. (detalii aici). (Va urma)

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro