Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop”[DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.
M-am
ferit, cît am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate
spre rău, mai ales atunci cînd intenţia rea din spatele lor era
vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă
pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci cînd un film sau o
scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau
a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.
De
ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este
om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa.
Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă
este în faţa lui.
Şi
Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de
curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei,
prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni
la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau
nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea
în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.
Scriitori
mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sînt) promovaţi de felurite
regimuri pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întîmplă şi cu
anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.
Ce
rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?
Pe
de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricît de lăudaţi
şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.
Pe
de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot
înţelege o critică, oricît de îndreptăţită şi delicat făcută, decît drept
„agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sînt asemenea mafioţilor idioţi
care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă
aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine
Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei
decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)
Soluţia
mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut
cunoaşte; încercînd să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la
persoană”. Astfel încît şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei
care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele
mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de
tot felul de minciuni.
Ca
singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e
greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României –
aceasta e în mîinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte
neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi
sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decît spusesem, ceea ce se
putea verifica uşor pe înregistrări.
Dar
cine mai este interesat de surse, cîtă vreme bîrfa, vorbirea de rău, calomnia, sînt
atît de interesante şi de dorite?
Totuşi,
iată, sînt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta
lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de
curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe
Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a
altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific,
indicîndu-se sursele reale, cadrul legal şi dîndu-se toate elementele necesare
pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica
d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de
onestitate a autoarei acesteia.
Nivelul
de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu)
se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae
Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de
mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului
Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul
Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul
unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare
drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate.
Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii
satanistului Karl Marx a dezlănţuit pătimaşa iubire de Comunism a multora! Pentru
Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist,
afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create
de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricît
ar fi aceasta de clar documentată.
Insinuările
murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse
credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau
pur şi simplu născocite de aceştia) – iată cîteva din mijloacele prin care se
construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită.
Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o
mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face
sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct
autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.
Departe
de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a
Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste:
duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie
acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sînt
aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales
cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.
Cu
titlul „Tatiana Niculescu
romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca”, materialul
semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului
despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se
documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui
om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe
subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe
autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o
încheiere trendy, nu se
potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)
Mihai-Andrei ALDEA
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire