LA SĂVÎRȘIREA UNUI ALES MĂRTURISITOR

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

PĂRINTELE ARHIMANDRIT MINA DOBZEU:

CU STEINHARDT ŞI DINCOLO DE STEINHARDT

I

Născut la 29 iulie 1912, Nicu-Aureliu Steinhardt a fost deţinut politic între 1960 şi 1964. A fost botezat în închisoare de părintele Mina Dobzeu, iar înainte de a se călugări, devenind monahul Nicolae de la Rohia (16 august 1980), a redactat Jurnalul fericirii (apărut postum, în 1991 [1]), de mai multe ori confiscat de Securitate, care l-a urmărit permanent pe autor (dosarul său, păstrat în arhivele C.N.S.A.S., însumează 11 volume şi peste 8000 de pagini!). S-a stins la 30 martie 1989, fără a şti, probabil, că turnătorul său cel mai abject nu fusese altul decît unul dintre prietenii cei mai apropiaţi... [2]

Cum a ajuns în închisoare, la sfîrşitul „obsedantului deceniu“, un om de blîndeţea lui N. Steinhardt (şi evreu pe deasupra)?! Ne-o spune el însuşi, pe larg, în Jurnalul fericirii (probabil cartea cea mai citită din toată memorialistica închisorilor, tradusă deja în şapte limbi), şi, pe scurt, într-o Autobiografie din 1987, din care citez:

„Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.

Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile [3], şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin [Dinu] Pillat» şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.

Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu [4]: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi  greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu“.

După eliberarea din închisoare (1964), N. Steinhardt îşi consolidează statutul de convertit, iar în 1980 apucă drumul mănăstirii, devenind monahul Nicolae de la Rohia [5].

II

Pînă în 1991, cînd a apărut postum Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, ieromonahul Mina Dobzeu abia de era cunoscut în mediul monahal sau în cel al foştilor deţinuţi politici. O dată cu Jurnalul fericirii, numele său avea să capete o tîrzie popularitate, ba chiar şi o aură de legendă: botezătorul din închisoare al lui N. Steinhardt – harismaticul evreu convertit la Ortodoxie şi devenit călugăr în inima Maramureşului. Totuşi popularitatea sa n-a ajuns atît de mare încît să nu se întîmple ca un redactor postmodernist de la Observator cultural să-şi informeze acum cîţiva ani cititorii că la cutare colocviu N. Steinhardt va fi prezentă şi Mina Dobzeu...

Încrucişarea drumului său cu cel al lui N. Steinhardt pare a-i fi marcat fatal viaţa, privîndu-l într-un fel de autonomia propriei persoane. Cînd spui Mina Dobzeu, toată lumea avizată se gîndeşte reflex la N. Steinhardt. Iar monahul cu ochi albaştri nu părea deloc deranjat, ci mai degrabă onorat, desigur şi dintr-un lung exerciţiu al smereniei. De altfel, el însuşi se făcea bucuros con-lucrător al acestei anexări identitare, fiind gata oricînd să relateze, cam cu aceleaşi cuvinte, irezistibila poveste a celuilalt, în a cărui plasă de paing îngeresc îi plăcea să se simtă prins, cu voia Domnului, ca o gîză cuminte.

Mina Dobzeu – trecut la Domnul pe 7 iunie 2018, către ora 3 după-amiază, în chilia sa din cadrul Mănăstirii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de pe lîngă Catedrala Episcopală din Huși – a fost, într-adevăr, înainte toate, botezătorul lui N. Steinhardt, dar încă prea puţini ştiu că nu a fost numai atît. Schiţîndu-i acest portret sumar şi respectîndu-i propria opţiune, voi da şi eu prioritate episodului cu pricina, dar fără a mă rezuma la el şi fără a-l îneca în comentarii superflue.

Relatarea neobişnuitului botez este una dintre secvenţele-cheie din Jurnalul fericirii; îmi voi îngădui, de aceea, nişte citate mai lungi, pentru că niciodată nu va putea vorbi cineva mai îndreptăţit decît Steinhardt însuşi despre contextul şi actanţii acelui ceas de graţie divină:

„Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece [15 martie 1960], are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sînt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor [...] Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al. G. [Sergiu Al-George] mă tratează aplicîndu-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) [...] Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apa viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» cu apă purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la capul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile mai înainte pe Em. V. [Emanuel Vidraşcu], fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică [Mihai Antonescu] şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său [...].

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu e prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox, după cum fusese stabilit). Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata! Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare în apă, şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina [6]; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)...“ (ed. 2008, pp. 167-169).

Proaspătul botezat mărturiseşte a fi trăit o stare de jubilaţie unică (explicînd, probabil, în foarte mare măsură, şi titlul jurnalului de mai tîrziu): „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă Botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este Sfîntă Taină, că există Sfinte Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă-mpresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtare în senin. O mînă care mi se-ntinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sînt un om nou...“ (ibidem, pp. 170).

În afară de cel botezat, de botezător şi de naş, mai erau de faţă deţinuţii Alexandru Paleologu şi Sergiu Al-George, precum şi cinci preoţi neortodocşi (doi catolici, doi uniţi şi un protestant), „spre a da botezului un caracter ecumenic“.

III

Aceste pagini din Jurnalul fericirii le citisem şi le răscitisem cînd, prin 1998, am trăit emoţia de a-l cunoaşte pe părintele Mina Dobzeu în carne şi oase: un bătrîn frumos şi nesofisticat, parcă desprins din vechile paterice, cu o rîvnă misionară şi mărturisitoare încă vie, deşi poate puţin distonantă cu paradigma mai complexă a vremurilor noi. Ardea, mai presus de toate, de dragostea Basarabiei natale (s-a născut, cu numele de botez Mihail, la 5 noiembrie 1921, în părţile Lăpuşnei, la Grozeşti) şi era implicat sufleteşte ca nimeni altul în drama lui Ilie Ilaşcu şi a grupului său sălbatic prigonit [7]. Tocmai îi adresase lui Igor Smirnov acea teribilă şi memorabilă scrisoare, în care cerea, printre altele: „Dacă Ilie Ilaşcu e în temniţă grea, cu lanţuri la picioare şi cătuşi la mîini, lipsit de masă suficientă şi privat pe viaţă de libertate, sau condamnat la moarte, primiţi-mă pe mine, călugărul Mina Dobzeu, să fac schimb cu el. De! El să fie eliberat şi să rămîn eu să fac mai departe detenţia, că aşa se ajută oamenii între ei la nevoie...“.

Eram pe atunci redactor-şef al Editurii Anastasia, iar părintele Mina Dobzeu, spre entuziasmul maestrului Sorin Dumitrescu (care-l cunoscuse bine pe N. Steinhardt şi îi datora în mare măsură apropierea de Biserica Silvestru şi de părintele Galeriu), avea în traistă, neorînduite, dar proaspete, manuscrisele din care am croit, printr-o selecţie nu întotdeauna uşoară, micul volum memorialistic Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti (titlul – editorial – îi aparţine, aţi ghicit, maestrului Sorin Dumitrescu), apărut în 1999 în populara colecţie „Comorile Pustiei“.

Cine a fost legendarul Mina Dobzeu, părintele basarabean ce l-a botezat, în condiţii atît de neobişnuite şi sub semnul unei senioriale Ortodoxii ecumenice, pe marele „războinic întru cuvînt“? Cum a ajuns în închisoare şi cum s-a apropiat de atipicul N. Steinhardt? Care este istoria adevărată a vieţii şi a luptei lui mărturisitoare, dincolo de acest episod hipermediatizat? La toate aceste întrebări aflam răspuns în acele pagini oarecum stîngace, dar nu mai puţin revelatoare, parte dactilografiate, parte olografe (cu un scris mărunt, aproape feminin). Cred că am articulat şi diortosit volumul mai repede decît avea apoi să se tipărească. Astăzi e probabil mai anevoie de găsit şi de aceea îmi îngădui să-l descriu pe scurt, conştient de limitele lui, dar cu aceeaşi senzaţie pregnantă de a putea intui, dincolo de cuvinte, un autentic pariu existenţial întru Hristos.

Îmi amintesc că am aşezat, în loc de introducere auctorială, o autobiografie pe scurt (curriculum vitae) a părintelui arhimandrit, de prin 1995, ce conţinea şi o listă bibliografică (pe care, pe cît posibil, am ordonat-o cronologic). Urma mai ampla mărturisire a traseului său duhovnicesc, punctat de cele trei mari „lupte cu Satana“ (1948, 1959, 1986-1988), materializate în cele trei proteste – „strigări împotriva lui Antihrist“ – pentru care a suferit închisoare şi alte persecuţii din partea regimului comunist. Părintele mi se vădea şi ca un interpret al „semnelor“, multe pagini reprezentînd descrieri şi tîlcuiri ale unor „vedenii“ personale, sau interpretări sui generis ale textelor apocaliptice. Mai multe capitole povestesc întîmplări şi experienţe din anii de închisoare, inclusiv episodul botezului lui N. Steinhardt (mai zgîrcit decît ne-am fi aşteptat, dar cu sugestia implicită că lucrurile mari, cruciale chiar, sînt adeseori de o „clasică“ simplitate).

O semnificaţie aparte au cele şapte scrisori trimise lui Nicolae Ceauşescu (a se vedea capitolul „A treia strigare împotriva lui Antihrist“), într-o perioadă în care forţa de reacţie a Bisericii Ortodoxe părea aproape complet anihilată de totalitarismul ateu al regimului. Ideile sau şarjele verbale pot părea astăzi simpliste, dar angajarea e autentică, iar curajul aproape sinucigaş, oarecum din speţa „nebuniei pentru Hristos“ (a și fost arestat de altfel pentru ele, în 1988, timp de 8 luni). Nu cred să-i mai fi adresat cineva lui Ceauşescu (poate doar părintele Calciu, dar indirect, în cele Şapte cuvinte către tineri) rînduri ca acestea: „Cine vede raţiune în lucrurile omului şi nu vede raţiunea superioară în lucrurile naturii, acela este orb. Religiozitatea, prin simţul natural al omului, tinde spre această sursă a raţiunii supreme, îndreptîndu-se către ea aşa cum biologicul se îndreaptă, cu simţire şi dorinţă de viaţă, către soare – sursa fizică a luminii, căldurii şi energiei. Oare ce-i nefiresc aici? De ce vrei să omori ce-i firesc în om şi să-i impui în loc ateismul, ce nu-i firesc?“ (din scrisoarea a doua). Sau: „Dar acum ce vrem să facem din poporul acesta? Că îl defăimăm pentru credinţa lui strămoşească şi curată, şi-i desfiinţăm ziua de odihnă şi sărbătorile sfinte, şi-i predăm, în locul credinţei lui fireşti, ceea ce vrei tu – om păcătos! Credinţa poporului acestuia, care este un popor prin excelenţă creştin, are cunoştinţa şi conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, afirmînd-o pe temeiurile raţiunii sănătoase şi lucide, şi n-are rost să i se predea ceea ce nu-i trebuie şi nu-i firesc...“ (din scrisoarea a cincea).

În loc de încheiere, îmi amintesc că am aşezat o epistolă-apel către ierarhii B.O.R., datînd din 1993, adevărat manifest duhovnicesc pentru dinamizarea vieţii şi slujirii ortodoxe („Pentru o Biserică dinamică“), ce-şi păstrează şi azi actualitatea [8].

Textele acestea, în simplitatea lor mărturisitoare, dezvăluiau atunci, la 10 ani de la moartea lui Steinhardt şi la 8 ani de la apariţia Jurnalului fericirii, amănunte interesante nu numai despre smeritele „aventuri“ (folosesc aici cuvîntul „aventură“ în sensul lui originar, de „risc existenţial“) ale autorului lor, ci şi despre contextul general al istoriei postbelice româneşti, dintr-o perspectivă mistică şi duhovnicească, cu ingenue accente vizionare şi apologetice, crescînd organic din marea Tradiţie a Răsăritului ortodox, dar cu tot zbuciumul apocaliptic al unui veac în care par a se fi împlinit cuvintele profetice ale Apostolului: „Căci va veni o vreme în care nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi învăţători după poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătîndu-se către basme“ (II Timotei 4, 3-4).

Din taina pilduitoare a acestei lupte jertfelnice vor şti poate să se cuminece, întru Cuvîntul cel mai presus de cuvinte, cruciaţii şi rugătorii vremurilor noi. Un lucru rămîne cert: călugărul Mina Dobzeu, fără a avea altitudinea intelectuală a lui Steinhardt sau a celorlalţi din „lotul Noica“, pe lîngă care a gravitat în închisoare, şi-a binemeritat, prin întreg traseul unei vieţi de luptă propovăduitoare în numele lui Hristos, alegerea de sus ca botezător al viitorului monah legendar de la Rohia, dar şi o fatală posteritate alături de acesta, spre mereu înnoita preţuire a inepuizabilului „miracol ortodox“.

Răzvan CODRESCU

[1] La Editura Dacia din Cluj, cu o postfaţă de Virgil Ciomoş. De atunci a avut numeroase reeditări (cea mai bună este cea apărută la Polirom, Iaşi, 2008). Este în curs excelenta ediţie a operei integrale scoasă în colaborare de Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, ce beneficiază de competenţa şi vrednicia principalului monograf al autorului (Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009), conf. univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea Bucureşti

[2] Cf. George Ardeleanu, „Cine-l turna la Securitate pe N. Steinhardt?“, în Lumea Credinţei, an II, nr. 12, iulie 2004 (era vorba de poetul Ion Caraion, 1923-1986, deţinut politic între 1950-1955 şi 1958-1964, pe numele adevărat Stelian Diaconescu; ca turnător, avea numele de cod „Artur“).

[3] În Jurnalul fericirii relatează mai precis ce i-a spus Oscar Steinhardt: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule?! Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să mă gîndesc, înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum!“ (ed. 2008, p. 70). Şi încă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc [şi n-a murit]. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!“ (ibidem, p. 73).

[4] Deţinut politic între 1959 şi 1964, pentru că protestase împotriva Decretului 410/1959 (reforma abuzivă a vieţii mănăstireşti). Pentru mai multe detalii, cf. Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 (colecţia „Comorile Pustiei“ – 29).

[5] A trecut în lumea drepţilor la 30 martie 1989.

[6] Mirungerea a avut loc la Schitul Darvari din Bucureşti.

[7] Nimeni n-ar fi bănuit pe atunci că Ilie Ilaşcu (care a avut ceasul lui de eroism autentic şi tragică măreţie) avea să eşueze, o dată eliberat, în cloaca vadimistă de dincoace de Prut...

[8] M-am bucurat s-o văd apoi retipărită în alte volume sau broşuri (mai bine sau mai rău îngrijite), alături de alte texte congenere, cu conţinut mai teologic şi mai duhovnicesc decît cele din volumaşul de la Anastasia, a cărui miză fusese una de ordin strict memorialistic.

Sibiu, 2004