SUMARUL BLOGULUI
Demostene Andronescu,
Reeducarea de la Aiud. O radiografie memorialistică,
ediția a doua, îngrijită și prefațată de Răzvan Codrescu,
Ed. Manuscris, Pitești, 2018
PREFAȚĂ LA EDIȚIA A DOUA
„Reeducarea” este o noțiune anevoie de înțeles pentru cine n-a trăit
experiența traumatizantă a comunismului; ba chiar e anevoie de înțeles și
pentru cei ce au trăit doar experiența lui soft,
de dincoace de zidurile închisorilor, nu și pe cea hard, consumată îndărătul lor, mai ales pînă spre jumătatea anilor ‘60.
Reeducarea ni se înfățișează ca o răsturnare diabolică
a idealului creștin de metanoia (gr. μετάνοια, „schimbarea minții”).
Creștinul credincios, prin osîrdie liberă și cu ajutorul harului dumnezeiesc,
aspiră să se dezbrace de „omul cel vechi”, rob al păcatului și al morții (căci
„plata păcatului este moartea” – Romani
6, 23), și să se îmbrace în „omul cel nou”, întrupat în Cel fără de păcat și
fără de moarte, în Hristos, „Noul Adam”, în Care sîntem chemați să fim una,
trecînd viața prin înviere, pentru ca „precum a împărățit păcatul prin moarte,
așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, întru Iisus
Hristos, Domnul nostru” (Romani 5,
21). Pe dos, comunismul ateu și materialist propune și el un „om nou”, dar unul
fără memorie și fără transcendență, rupt de tradiție și de Dumnezeu,
depersonalizat și masificat, „înnoit” nu prin exercițiul libertății, ci prin
teroare fizică și psihică, exercitată de statul dictatorial, uzurpator al absolutului
divin în ordinea pămîntească. Dacă „omul nou” al creștinismului se împlinește
la intersecția umanului cu divinul, „omul nou” al comunismului se împlinește la
intersecția bestialului cu diabolicul. E greu de apreciat dacă în ceea ce se
numește în mod curent „fenomenul Pitești”, de pildă, a prevalat mai degrabă
bestialitatea sau mai degrabă demonismul. În orice caz, dacă metanoia este „proiect” al dragostei
divine, reeducarea ne apare ca
„proiect” al urii satanice, confirmînd, poate mai mult decît orice altă oroare
a istoriei recente, tragica profeție a controversatului Corneliu Codreanu: „De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor
ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea
care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?” [1]. Bolșevismul, orice formă ar lua
și oriunde s-ar manifesta, este, cu o evidență care sfidează metaforele,
„partea diavolului”, întruchiparea modernă cea mai pregnantă – în termeni
augustinieni – a acelei civitas terrena
sive diaboli opusă cu înverșunare ireductibilă idealului închipuit de civitas Dei. Și cum legionarii lui
Codreanu au reprezentat, cu plusurile și cu minusurile lor, „singura mișcare
politică românească ce lua în serios creștinismul și Biserica” (Mircea Eliade [2]),
nu-i de mirare că ei au fost principalii vizați de cei ce au conceput și au
aplicat monstruosul experiment al reeducării.
În reeducarea de tip comunist, mai cu seamă așa cum s-a aplicat în
închisori, „schimbarea minții” nu s-a vrut doar simplă „spălare a creierului”,
ci reorientare perversă a lui spre divorțul activ al omului de propria lui
„omenitate” și de ordinea firească a lumii lui Dumnezeu.
De la sfîrșitul anilor ‘40 la începutul anilor ‘60, reeducarea a cunoscut felurite faze și forme, cum
s-au străduit să arate cei care i-au studiat cu atenție istoria [3]. Memoria
publică reține îndeosebi cele două ipostaze majore ale ei: cea inițială, de la
Pitești (1949-1951), și cea finală, de la Aiud (1961-1964). De o violență și de
o perversitate fără precedent în istorie și fără echivalent în tot lagărul
comunist, Piteștiul a atras cu precădere atenția, încă de timpuriu (prima
dezvăluire publică a experimentului, datorată lui D. Bacu [4], datează din 1963
[5], cînd temnițele politice încă nu se lichidaseră), iar bibliografia care s-a
adunat între timp este impresionantă [6]. Despre Aiud s-a scris mai puțin (și
adeseori doar tangențial), deși baza documentară, arhivistică și memorialistică,
este enormă.
Cartea de față [7], aflată acum la a doua ediție [8], este cea mai bună
radiografie de pînă astăzi a reeducării de la Aiud, avînd dublul avantaj de a
fi scrisă de un participant direct la cele relatate și care se întîmplă să fie
și un profesionist al istoriei.
Demostene Andronescu s-a născut la 3 decembrie 1927, în com. Cîmpuri,
jud. Vrancea. O vreme copil de trupă, apoi „frăţior de cruce”, îşi face
studiile medii şi superioare la Bucureşti. În 1952 absolvea Facultatea de
Istorie, dar nu i se va permite să-şi susţină licenţa decît în 1969, iar o
slujbă potrivită cu pregătirea sa nu va obţine decît în 1972 (pe lîngă Academia
Română), după ce ani de-a rîndul fusese nevoit să presteze muncă necalificată
(„Mi se spunea «Depanatorul»”). Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de doar cîteva
luni, este deţinut politic, trecînd pe la Jilava, Gherla şi Aiud (de unde s-a
eliberat cu ultimul lot de deţinuţi politici și cu comoara neprețuită a celor
peste o sută de poezii concepute mental în anii de detenție). După eliberare,
se căsătoreşte (soţia, „Zaza”, pe numele de fată Victorița Eftimie, l-a lăsat
văduv în 1996) şi devine tatăl unei fete, Mălina Ştefana, astăzi reputată
jurnalistă şi traducătoare. După 1989 (a participat activ la evenimentele din decembrie,
ajungînd pînă în sediul fostului Comitet Central), devine membru al AFDPR și se
consacră jurnalisticii (a fost timp de 20 de ani – 1991-2010 – redactor-șef
adjunct al revistei lunare Puncte
cardinale, unde au văzut treptat lumina tiparului și memoriile sale
penitenciare [9]), iar în 1995 a debutat editorial [10] cu volumul de versuri Peisaj lăuntric (dedicat „Generaţiei
mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”), ilustrat de graficianul
Ștefan Orth. Ulterior i-au mai apărut următoarele volume: Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din
închisoare, Editura Christiana, București, 2009; De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, recenzii, Editura
Christiana, București, 2011; Peisaj lăuntric. Versuri,
ediția a III-a, Fundația Sfinții Închisorilor, Pitești, 2014 (ilustrații: Cristina
Stratulat), și ediția a IV-a, Editura Manuscris, Pitești, 2017, cu excelenta
prefață a d-nei Marina Dumitrescu. Mai cunoscut ca poet decît ca publicist și
memorialist, a avut, în anii din urmă, nenumărate apariții la radio și la
televiziune, inclusiv în emisiunea „Profesioniștii” a d-nei Eugenia Vodă. Deși
îl prefer și eu tot în ipostaza mai intimă de poet, cred că memorialistul
merită la fel de multă atenție.
Radiografia reeducării de la Aiud întreprinsă aici nu este o simplă
înşiruire de fapte cutremurătoare şi grăitoare prin ele însele, pe care autorul
le-a trăit pe pielea lui, la care s-a întîmplat să fie martor sau asupra cărora
s-a informat din relatările altora. Memoriile sale nu sînt nicăieri descriere
nudă, ci angajează o întreagă hermeneutică
a faptelor şi a secvenţelor dialogale, cu fine observaţii şi analize
psihologice, morale, istorice şi politice. Personajele – victime sau călăi – au
la rîndul lor o viaţă narativă aparte, sînt complexe şi adeseori paradoxale,
îşi păstrează o marjă de taină insondabilă, întreţesută, derutant şi
provocator, atît în ascendenţa, cît şi în descendenţa tragică a umanului. Portretele
cele mai favorabile le sînt făcute, indiscutabil, profesorului George Manu şi
prinţului Alexandru Ghica [Ghyka] (a se vedea capitolul „Grupul
«recalcitranţilor»“). Nimeni nu este însă angelizat sau diabolizat fără rest
(un capitol se intitulează chiar „Să nu-ţi faci idoli din oameni în viaţă!”),
poate cu excepţia sistemului,
atotputernic peste indivizi, funcţionînd ca o maşinărie infernală, ca un perpetuum mobile al ororii, şi întrecînd
ameţitor puterea curentă de imaginaţie.
De regulă, poetul nu-l încurcă pe prozator, care-şi desfăşoară analiza
narativă cu un fel de rigoare despătimită, mereu atent la detaliul
semnificativ, grijuliu să-şi aleagă cuvintele şi să-şi cîntărească expresiile,
după o măsură etică a adevărului împinsă pînă la urzeala gramaticală. Puţini
autori de memorii din închisoare au ajuns la o asemenea limpezime a frazei şi
la o asemenea coerenţă interpretativă a ansamblului, în care fiecare parte este
intim necesară întregului. Totul se preface într-o mare lecţie de istorie (vie nu
numai prin trăirea nemijlocită, dar şi prin intensa re-trăire reflexivă),
într-o valorificare paideică a suferinţei, de un creştinism sacrificial, dar
niciodată ostentativ, caracteristic de altfel „sfinţeniei” concentraţionare –
adevărat exerciţiu sui generis al raiului
în adîncimile iadului.
Se va găsi, probabil, şi cine să-i reproşeze memorialistului, deliberat
incomod, pe de o parte o aparentă concesivitate faţă de „cozile de topor” ale
„puterii populare” (gardieni, torţionari, politruci etc.), ca bunăoară colonelul
Gheorghe Crăciun [11], iar pe de altă parte o aparentă impietate critică faţă
de personaje ilustre ale luptei anticomuniste, ca greu încercaţii Radu Gyr,
Nichifor Crainic sau Nicolae Petraşcu. E, în realitate, numai efortul sincer şi
dezinteresat de onestitate şi obiectivare, autoimpus din capul locului (a se
vedea Introducerea) şi explicabil, poate, dincolo de alte scrupule convergente,
şi prin aceea că autorul este istoric de formaţie [12]. Bun cunoscător al
literaturii penitenciare de pînă la el, citează amplu şi uneori polemizează
urban cu autorii anteriori (ca, de pildă, insidiosul Petre Pandrea, sau
intransigentul Ion Cârja), desfăşurînd o argumentaţie proprie riguroasă,
conexată la experienţa vie, care ştie să nu se lase derutată de livresc.
Analiza „istorică” şi analiza „lirică” sînt cele două oglinzi paralele
în care se reflectă demersul mărturisitor şi care, la o privire mai atentă, se
completează fără să se trădeze şi fără să se substituie. În fond şi la urma
urmelor, viaţa însăşi, mult mai comodă de comentat decît de trăit, este amestec
indefinit de subiectiv şi obiectiv, de certitudine şi aproximaţie, de sondabil
şi insondabil. Dacă este în aceste memorii şi vreo judecată îndoielnică, în
spatele ei nu se află o intenţionalitate impură, ci doar fatalele limite ale
umanului, cu care ne confruntăm, într-un fel sau altul, cu toţii, chiar dacă nu
sîntem grabnici s-o recunoaştem. Cinstea sufletească a lui Demostene Andronescu
mi se pare mai presus de orice discuţie, iar dacă nu mi s-ar fi părut astfel,
atunci nu m-aş fi angajat ca îngrijitor al ediției, pentru că ştiu bine că
acestea nu sînt lucruri cu care să te joci nepedepsit.
Editura Manuscris se onorează reeditînd această carte de referință, iar
autorul cred că poate avea cu prisosință sentimentul datoriei împlinite.
Răzvan CODRESCU
[1] Circulară
din 30 mai 1936.
[2] Memorii,
vol. II, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 26-27.
[3] Cf., de
pildă, Constantin I. Stan, Crucea
reeducării. O istorie a „reeducărilor” în temniţele comuniste din România
(1948-1964), Editura Christiana, Bucureşti, 2010.
[4] Dumitru Bacu (1923-1997), macedonean,
el însuși deținut politic între 1949 și 1956, dar fără să fi trecut prin iadul
de la Pitești (asupra căruia s-a documentat oral, de la martori direcți, în
ultimii săi ani de închisoare – 1953-1956 – și în primii ani de după eliberare
– 1956-1959).
[5] D. Bacu, Pitești
– centru de reeducare studențească, Colecția Dacoromanica, Madrid, 1963
(mărturie redactată între 1958 și 1962), urmată de o primă traducere în limba
engleză: The Anti-Humans. Students
„Reeducation” in Romanian Prisons, „Soldiers of the Cross”, Eaglewood,
Colorado, 1971, iar pe la jumătatea anilor 1970
citită în serial și la postul de radio „Europa Liberă”.
[6] Cf. lista
bibliografică inclusă în D. Bacu, Pitești
– centru de reeducare studențească, cu o prefață de Pr. Gheorghe Calciu,
ediția a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București,
2011, pp. 257-263.
[7] Apărută inițial în același volum cu opera lirică a
autorului: Demostene Andronescu, Reeducarea
de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii și versuri din închisoare, cu o
prefață de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2009.
[8] Revăzută de autor și beneficiind în subsol de un bogat
corp de note editoriale.
[9] Începînd din numărul 8-9/1993. Din păcate, o parte din
ele au fost scoase într-un volum-pirat, iar apoi puse şi pe internet, fără
ştirea autorului. Pentru ediția din 2009 (vezi mai sus) materialul a fost
reelaborat, iar în ediția de față își capătă forma definitivă.
[10] La Editura Puncte Cardinale din Sibiu.
[11] Acesta – nota
bene – apare zugrăvit asemănător şi în Memoriile
lui Valeriu Anania (Editura Polirom, Iaşi, 2008, passim). Mult mai radical apare prezentat, la Demostene Andronescu,
securistul Enoiu („Portretul fiarei la tinereţe”).
[12] Memoriile au şi cîteva anexe documentare de mare
preţ, extrase din dosarele CNSAS şi grupate la sfîrşitul textului, care trimit
spre aceeaşi exigenţă deziderativă. La o adică, memorialistul dovedeşte că ştie
să fie – şi poate fi – necruţător şi cu sine însuşi, chiar în mai mare măsură
decît cu alții.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire