duminică, iunie 24, 2018

SIMONA HALEP ȘI CHARLIE HEBDO

SUMARUL BLOGULUI


Êtes-vous Charlie?

Charlie Hebdo publică de multe ori, poate de cele mai multe ori, nişte desene care sînt în realitate insulte şi calomnii grosolane, pe care destul de puţini au curajul să le califice drept glume de prost-gust (cel mult) şi pe care mai toată lumea civilizată le acceptă, ba chiar le apără, cu justificarea că unui jurnalist i se permite orice pentru că reprezintă dreptul la opinie şi la expresie. Dar de unde vine şi unde se duce Charlie Hebdo şi, mai ales, ce a avut cu Simona Halep?
Charlie Hebdo a apărut în 1970 după ce amploaiaţii revistei Hara-Kiri rămăseseră fără serviciu pentru că – în mod corect după măsura zilei de azi – făcuseră mişto de moartea lui Charles de Gaulle. Un mişto grosolan şi fără absolut nici un sens, cum, de altfel, e orice băşcălie pe seama morţii unui om, şi cu atît mai mult dacă e vorba de cineva ca de Gaulle. Eventuala scuză cu „demitizarea” e o prostie fenomenală dacă „demitizarea” ia forma unui scuipat pe coşciugul lui de Gaulle, şi nu are nici un rost să fie analizată. Unii susţin că numele Charlie a fost pus tot la mişto, adică tot de la de Gaulle, care, chipurile, i-a năşit! Deci cam de aici vine Charlie Hebdo.
Unde se duce Charlie Hebdo? Asta e o întrebare dură. E posibil ca răspunsul să fie sugerat de cel al unei întrebări ajutătoare: care este gradul de subtilitate şi curaj la care se poate deda Charlie Hebdo?
Umblă vorba că Charlie Hebdo, moşită de nişte stîngişti care, programatic, n-au nimic sfînt, face mişto de oricine şi orice, iar în materie de religie, face mişto şi de creştini, şi de musulmani, şi de mozaici. Şi, într-adevăr, aşa se vede dintr-o parte, dar ar trebui să aruncaţi o privire pe desenele lor (puteţi folosiţi motorul Google, pentru că e politic corect) şi să vedeţi care e proporţia de băşcălie (a se citi obscenităţi, insulte şi calomnii) adresată fiecăreia dintre aceste religii. Şi iarăşi e interesant să vedeţi cîte dintre acele desene sînt mostre de umor subtil şi cîte sînt pur şi simplu orduri (vorba francezului adevărat). Pentru că s-ar putea să n-o găsiţi (ceea ce, la urma urmei, ar fi mai bine), vă îndemn să vă gîndiţi ce sens, din orice fel de perspectivă, are „caricatura” reprezentînd Sfînta Treime în poziţia unei copulaţii homosexuale...
Dar să nu îşi închipuie cineva că Charlie Hebdo îşi permite orice doar faţă de religie şi credincioşi. De exemplu, ca să facă mişto de cineva anume, Charlie Hebdo a găsit de cuviinţă să caricaturizeze acea persoană în forma unui copil cu sindrom Down.
Pe de altă parte, Charlie Hebdo are limitele sale autoimpuse. La 2.07.2008 a publicat o poantă care colporta zvonul că Jean Sarkozy, fiul lui Nicolas Sarkozy, intenţiona să treacă la iudaism în contextul în care urma să se căsătorească cu o evreică dintr-o familie fabulos de bogată, Jessica Sebaoun-Darty. Poanta era formulată aşa: „Tînărul ăsta o să ajungă departe!”. Chestiunea a fost taxată prompt drept... antisemitism, iar Charlie Hebdo i-a cerut lui Maurice Sinet, amploaiatul care „gafase”, să-şi prezinte scuzele (nu se ştie exact cui). Respectivul, mai curajos chiar decît însăşi revista Charlie Hebdo, a răspuns cu îndrăzneală că „mai bine-şi taie ouăle” (aşa se zice că s-a exprimat el, n-am ce face), iar Charlie Hebdo a făcut cam ce îi făcuse lui statul francez cînd cu de Gaulle: l-a dat afară.
Or, întîmplările astea răspund întrebărilor despre subtilitatea, bărbăţia şi consecvenţa lui Charlie Hebdo.
Mai rămîne întrebarea: Ce a avut Charlie Hebdo cu Simona Halep?
Eu cred că Charlie Hebdo nu a avut şi nu are nimic cu Simona Halep. Mie îmi este limpede că habar nu au fiinţele din spatele, de sub şi de deasupra lui Charlie Hebdo ce fel de om este Halep.Pentru că, dacă îţi dai seama cine este ea, trebuie să fii complet iraţional să faci poante slabe pe seama ei. (În legătură cu ce cred eu că e mai preţios la Simona Halep, am scris în urmă cu cîţiva ani, cu prilejul unui admirabil act ei din 2014 http://razvan-codrescu.blogspot.com/2014/10/). Charlie Hebdo nu ştie multe: vrea să fie ceva haios şi să şocheze. Pe vremea cînd se numea Hara-Kiri, o mărturisea franc, zicîndu-şi în subtitlu Journal bête et méchant, ceea ce eu găsesc că se tălmăceşte: Ziar tîmp şi infect.
Prin urmare, din acest unghi, Charlie Hebdo e nevinovat, căci nu ştie ce face.
Altfel stau lucrurile, însă, cu ceea ce au făcut nişte români – fie în mod retributiv, fie în mod justificativ.
Unii, din prima categorie, au făcut ca Charlie Hebdo: au modificat acel desen, au făcut un colaj şi au pretins că, în realitate, caricatura nu se referă la Simona Halep, ci la soţia preşedintelui Franţei, despre al cărei zîmbet au pretins în subtext că ar fi asemănător cu rînjetul desenat. E un fel de „Ba pe-a mă-tii!”. E grosolănia după care, pe stradă, nu te mai poţi da surprins că eşti agresat fizic de mitocanul care a început porcăiala. Alţi români le-au arătat degetul mijlociu pe feisbuc. Mizeria acestor răspunsuri româneşti are o singură traducere în franceză: Je suis Charlie aussi!
Alţii s-au scremut să explice că, de vreme ce francezii în general şi Charlie Hebdo în special fac mişto de oricine – „pînă şi de fotbaliştii de culoare din naţionala franceză!”, ăsta era exemplul suprem –, trebuie înţeles bine şi acceptat imediat că ei, în baza cutumei locale, au dreptul moral, başca juridic, să facă și ce-au făcut cu numele Simonei Halep.
Iar unii, continuînd pervers ceea ce mi s-a părut a fi o apologie a mizeriei, au susţinut ritos că, reprezentînd-o caricatural pe Simona Halep strigînd „Fier vechi!”, Charlie Hebdo nu ar ironiza-o pe ea, pe români sau pe ţigani, separat ori împreună, ci că i-ar ironiza pe cei care (francezi mai cu seamă) au idei preconcepute (parti-prís) în legătură cu românii şi, poate mai grav, cu ţiganii din România.
Nu ştiu cine a lansat această interpretare pe care am găsit-o la următorii glăsuitori. Unul este un venerabil român licenţiat în filosofie, bine descurcat în comunism, despre care se spune sotto voce că a fost consilierul Anei Pauker (iar eu nu pot verifica informaţia), dar despre care este cert că a lucrat la Ministerul de Externe între 1948 şi 1951 (deşi proaspăt revenit de la studiile post-universitare pariziene), ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine între 1951 și 1954, ca redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă între 1954 şi 1969, şi despre care este cert că a fost ministru în primul guvern Petre Roman (el declarînd că şi-a dat demisia după mineriada din iunie, dar Petre Roman declarînd contrariul, iar formal fiind printre cei remaniaţi în sincopa celor două guverne Roman), toate astea arătînd că a fost stîngist dintotdeauna, deci unul cu genuină aderenţă la dedesubturile lui Charlie Hebdo. Venerabilul poartă numele Mihai Şora. Un altul este Radu Paraschivescu, ziarist sportiv nuanţat şi eseist, moralist de ocazie, posedat de un simţ al umorului de mare calitate şi, iată, ameţitor de sofisticat (a recunoscut, altminteri şi el că poanta lui Charlie Hebdo e slabă rău). Am mai găsit acelaşi lucru şi în reportajul unei ziariste mai puţin cunoscute, dar cu scriitură onestă, al cărei nume mi-a scapat (de tot) şi care a relatat că a întrebat pe stradă în Franţa diverse persoane despre această daraveră, dintre care una a dat (deşi părînd ea însăşi îndoită) respectiva explicaţie.
Că pe unii îi poate duce gîndul la această interpretare, e ceva dovedit per se. Interpretarea e posibilă, aşa cum e posibil ca unii să vadă roşu în loc de verde din motive fiziologice (nu că nu-s normali, dar sînt altfel), iar ca alţii, din raţiuni obscur (pentru mine) hermeneutice să spună că, într-un anumit context, un gri jegos livrează sensul unui alb imaculat sau că scatologicul fetid le evocă lăcrămioare.
Pe de altă parte, este exclus ca cei de la Charlie Hebdo să fi intenţionat ca prin respectiva golănie să ironizeze stereotipurile rasiste anti-româneşti sau anti-ţigăneşti. Pentru că, dacă eroicul şi rebelul Charlie Hebdo ar fi fost în stare să presteze astfel de giumbuşlucuri interpretative, acest lucru ar fi fost evident pentru absolut toată lumea, astfel că în mod cert un Maurice Sinet nu şi-ar fi pierdut serviciul la faza cu antisemitismul. Pentru că – nu-i aşa? – în chestiunea respectivă, stereotipul era de o notorietate globală (sau globalizată, sau globalizantă, nici nu mai ştiu cum e corect), iar nu doar de o biată notorietate cel mult dîmboviţean-pariziană.
À propos, justiţia franceză l-a repus în drepturile sale de amploaiat pe Maurice Sinet, spre colosalul ridicol al onorabilei şi veselei reviste care de pomană se întristase pe ea de frică. Şi oare ce duşman mai mare decît ridicolul poate exista pentru cineva ca Charlie Hebdo, cineva care vrea să existe pe aripile umorului? Dar Charlie Hebdo este inexpugnabil: nu are simţul ridicolului...
Însă, ceea ce este rău pentru români nu poate fi producţia lui Charlie Hebdo, care apare a fi dincolo de bine şi de rău, ci felul în care putem reacţiona noi.
În fine, cercul s-a încheiat frumos prin eleganţa şi simplitatea cu care Simona Halep parcă a şters cu buretele stropeala derizorie a unei furtuni dintr-un pahar cu apă. Purtată de graţia care o înalţă în ceea ce face ea mai bine, Simona Halep a răspuns unui ziarist care o ispitise în legătură cu această povestioară măruntă, spunînd că nu vrea să comenteze acest lucru şi că „nu este în măsură” să spună nimic despre asta. Deşi stînjenită de întrebare, ea a transmis limpede că nu a fost stînjenită de faptul care a provocat-o. În acest fel reţinut şi elegant, Simona Halep nu s-a plasat în poziţia de inferioritate a nepriceputului, ci a s-a înălţat deasupra acestei crime de mahala a cărei victimă ea nu a putut fi şi în proximitatea căreia ea nu s-a aflat în realitate niciodată. Măsura Simonei Halep, iar asta s-a văzut în multe alte ocazii, este o măsură cu adevărat spirituală, o măsură care nu judecă şi o măsură care nu este adecvată insaţietăţii vulgare pentru circ.
În limbajul sportului, care este aproape rudimentar faţă de măsura Simonei Halep, purtarea ei se numeşte fair-play, acest cuvînt împrumutat desemnînd cel mai de preţ lucru în sport. Căci fair-play-ul are de-a face cu kalokagathia Antichităţii. E vorba să te porţi şi frumos, şi bine, în contextul oricărei adversităţi, fie şi marţiale.
Şi cînd toate vor trece, Charlie Hebdo nu va fi menţionat nici măcar într-o obscură notă de subsol a existenţei sportive şi spirituale a Simonei Halep. Şi asta nu se va datora răstălmăcitorilor benigni ai măscărilor. Ci doar Simonei Halep, cea care l-a sărutat pe obraz pe oricare român care s-a simţit scuipat de Charlie, cea care va fi ştiut cu viaţa ei să răspundă atît de frumos şi de simplu parşivei întrebări care i-a înşelat pe atîţia înţelepţi din această lume: Êtes-vous Charlie?

Lucian D. POPESCU



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire