TOLEDO SUB ASEDIUL MINCIUNII

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Alcázarul din Toledo

Sin novedad en el Alcázar...

Acum cîteva săptămîni am fost la Toledo, iar asta, în afară de enorma statisfacţie a vederii admirabilelor urme ale superbei istorii spaniole (a nu se uita că superb vine dintr-un cuvînt latin care însemnează „trufaş”, chiar dacă în română s-a pierdut în cele din urmă orice nuanţă peiorativă), mi-a procurat şi cîteva surprize neplăcute legate de istoria Alcázarului.

Există unele realităţi legate de această istorie, care nu sînt contestate, credeam eu, de nimeni, nici măcar de vreunul dintre ultra-corecţii politic ai zilelor noastre. Alcázarul este o cetate medievală construită pe locul unui palat roman, refăcută de Carol I al Spaniei (Carol Quintul) şi Filip al II-lea şi trecută pînă în 1936 prin mai multe stricăciuni şi reparaţii. În 1936, în timpul Războiului Civil, naţionaliştii, retraşi în Alcázar şi conduşi de colonelul Moscardó, au fost asediaţi de republicani între 21 iulie şi 27 septembrie 1936, republicanii fiind deja susţinuţi masiv de Stalin şi de comuniştii de aiurea. Venind din sud, chiar din Africa, la începutul ofensivei sale care avea ca ţintă Madridul, generalul Franco a spart asediul şi i-a salvat pe militarii şi foarte mulţii civili care au rezistat în Alcázar. Însă, chiar dacă rămăsese necucerită sub tirurile de artilerie republicane, cetatea fusese sever deteriorată.

Sînt, desigur, multe de spus despre asediu, dar mă rezum la a aminti simplist aceste fapte de notorietate, pentru că în legătură cu asta, de fapt, a venit surpriza cea mare.

Aveam la mine un ghid turistic publicat de National Geografic, alcătuit de o anume Fiona Dunlop, ghid tipărit în traducere la noi de grupul de firme care funcţionează, culmea, sub denumirea „Adevărul”. La o primă vedere, părea o lucrare de gen bine pusă la punct, de la care eu nu aştept în realitate decît o orientare printre mărunţişurile pentru care, ca turist, nu vreau să pierd timpul căutîndu-le. Se întîmplă de regulă ca un astfel de ghid, bine ales, să te servească excelent. Iar National Geografic mi se părea că sună bine.

După ce am vizitat tot ce se putea din Alcázar şi i-am povestit fiicei mele tot ce ştiam despre asediu – pentru că, în mod cert, dacă urmăreai numai ce spune audioghidul, fotografiile şi planşele, puteai pleca de-acolo fără să înţelegi prea mult –, am zăbovit în grădina castelului şi mi-am aruncat ochii şi pe ce zicea Fiona Dunlop, girată de National Geografic şi tradusă, poate caragialeşte, de vechiul nostru „Adevērul”. Şi, între altele, am găsit următoarele despre cetatea Alcázar:

„...incendiile succesive din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea au devastat-o pînă în temelii. O altă distrugere s-a petrecut în timpul Războiului Civil, cînd armatele lui Franco au instituit un asediu şi au bombardat-o timp de zece săptămîni”. Indicaţia bibliografică este: Spania, Fiona Dunlop, colecţia „National Geografic Traveler”, Editura Adevărul Holding, p. 242, Buc., 2010, proiect susţinut de ColonHelp (conform copertei a patra).

Înţeleg şi, pentru că m-am obişnuit, nu mă tulbură motivele, chiar dacă neelegante, care i-au făcut pe curatorii Alcázarului să nu indice în nici un fel mormîntul lui Moscardó, ba, mai mult, să ţină capela închisă astfel încît cu greu să poţi observa cine e acolo. Înţeleg de ce ignoră în texte şi imagini eroismul naţionaliştilor, mai ales pe cel al lui Moscardó, care a refuzat, la fel cu Guzmán el Bueno în secolul al XIII-lea, să cedeze şantajului, astfel că adversarii i-au ucis mişeleşte fiul. Înţeleg de ce ignoră atrocităţile republicanilor. Înţeleg de ce expun, fără jenă şi cu comentarii favorabile, un steag folosit de republicani, roşu, cu seceră şi ciocan, cu o lozincă internaţionalistă pe ruseşte şi în litere chirilice. Nu sînt şocat de ele cum nu sînt şocat de insinuarea bizară că Franco a intervenit în Toledo din interes propagandistic. Înţeleg şi de ce în istoriografia contemporană şi acceptată se susţine simplist că şi naţionaliştii, şi republicanii au comis violenţe echivalente, deşi naţionaliştii nu au comis nimic care măcar să se apropie de faptele republicanilor care au violat şi ucis călugăriţele şi preoţii căzuţi sub mîna lor, pentru simplul motiv că Îi slujeau lui Hristos, sau au dezgropat şi profanat cadavre demult înhumate doar pentru că aparţineau clerului. Înţeleg toate astea, pentru că sînt obişnuit cu variile fente ale istoricilor de sub vremi.

Dar e cu totul tulburător să citeşti la edituri cu nume pretenţioase o minciună atît de înfiorătoare cum că Alcázarul din Toledo a fost distrus cu tunul de Franco, care l-a asediat timp de zece săptămîni! Asta e cum ai spune, de exemplu, că „la Waterloo Napoleon i-a bătut de le-a sunat apa-n cap la englezi şi la prusaci” sau, ceva mai elaborat, că „în lagărele naziste evreii s-au ucis între ei ca să-i compromită pe germani pînă la venirea lui Mesia – prima sau a doua, după caz”. Fireşte, astăzi sîntem bine feriţi de ultimele două tîmpenii, dar nu mulţumită unei rigori morale şi în nici un caz datorită acelui surogat jalnic şi impotent care e numit „deontologie”, ci pentru că nimeni, oricît de mizerabil, nu are vreun interes să se lanseze în astfel de afirmaţii.

Nu uriaşa minciună în sine m-a tulburat. Nu m-a tulburat nici faptul că ne minte Adevărul sau National Geografic. Ci m-am tulburat pentru că am redevenit, la fel ca în comunismul de dinainte de 1990, captivul unui sentiment de revoltă neputincioasă în faţa grosolăniilor dictate ideologic, în faţa răstălmăcirilor cotidiene la care în comunism puneau umărul atît de mulţi oameni care nici măcar nu erau activişti de partid profesionişti. Oameni care, compromişi de acele mizerii, au găsit totuşi puterea imorală sau amorală să contribuie în multe registre la construirea ideologiei sui generis a superbului capitalism post-comunist din România de după 1990.

Abureala ideologică în sine nu este atît de supărătoare. Şi cred că asta vine din faptul că ideologia este în fibra ei – de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna – o abureală. Supărătoare este minciuna asupra faptului concret, în lucrarea sau în referinţa istorică.

În istoriografia comunistă se minţea masiv. Lucian Boia, cel care în post-modernitatea românească are aura rostitorului de adevăr incomod, a recunoscut că în comunism, ca istoric, el însuşi a minţit, şi a mărturisit că apoi, o dată cu sfîrşitul comunismului, şi-a promis solemn sieşi că nu va mai face asta niciodată. (Zic „Doamne, fereşte-l!”, cînd mă gîndesc la ce cunoaşteri sau re-cunoaşteri abrupte l-ar putea împinge vreo altă masivă schimbare politică de proporţia celei de după 1989...) Şi am crezut şi eu, ca şi simpaticul, competentul şi mobilul istoric Lucian Boia – el făcător, iar eu numai consumator de texte şi vorbe de largă răspîndire – că am scăpat cu toţii măcar de blestemul minciunii grosolane vis-à-vis de faptul istoric. Dar, aflat în mica grădină a Alcázarului toledan, mi-a îngheţat sîngele în vine, constatînd contrariul.

Şi, culmea, mistificarea faptului istoric concret se datorează şi azi unei ideologii care, camuflată sau nu, este tot de extracţie marxistă şi demonică. Pentru că este evident că demonul lui Marx nu doar că a continuat să bîntuie neîncetat fascinatul Occident frankfurtian, ci că golemul marxist îi munceşte eficient şi în toate felurile pe proşti şi pe deştepţi de-a valma. În folosul cui, n-aş putea să spun. Şi, de fapt, mi se pare că, în absolut, nu e nimeni care să se folosească de pe urma chestiei ăsteia.

În cele din urmă, poate că ceea ce a scris Fiona Dunlop nu este decît gafa unei autoare specializate în turismul halelilor, nicidecum în turism cultural. Pentru că cele mai apreciate două producţii ale Fionei Dunlop (asta dacă nu cumva internetul mă înşeală copios, caz în care lucrurile devin încă mai grave) sînt o cărţulie despre tapasurile spaniole şi una despre bucătaria nord-africană a Medinei.

Şi cred că, în contextul tuturor omisiunilor, inversiunilor şi perversiunilor la care se dedă lumea din care facem parte, ceva perfid lucrează prin unii oameni care, uneori, nici nu consimt la aceasta. În felul ăsta, o persoană ca Fiona Dunlop ajunge să devină incapabilă să reproducă realitatea istorică aflată probabil dintr-un compendiu de istorie serios, pentru că ceva irepresibil o face ca, inconştient, să o redea întoarsă pe dos. Asta dacă nu cumva cel culpabil de perversiune este, în aceiaşi termeni, cel care „traduce” pentru... Adevărul.

Şi mă întreb dacă cititorii care nu sesizează un astfel de fals nu sînt şi ei deja confiscaţi de rezultatul aceluiaşi dresaj şi dacă nu cumva, în cazul în care textul ar fi fost corespunzător realităţii istorice, nu l-ar fi corectat politic chiar ei în mod automat inversîndu-l pe linia sinuoasă dintre retina, cortexul şi inima lor.

Iar dacă este aşa, în faţa nebuniei şi întunericului cele mai din afară, de acum înainte nu vom mai avea de spus decît: Sin novedad en el Alcázar...

Lucian D. POPESCU