Blogul lui Răzvan Codrescu: ÎNTRE SPITAL ȘI BISERICĂ (II)

INDICE DE NUME

O CONVORBIRE CU

DR. PAVEL CHIRILĂ

(urmare)

Există ierarhi masoni?

Nu ştiu. Am văzut tot felul de liste, dar nu sînt credibile, căci nu există o dovadă scrisă sau mărturii demne de crezare.

Am cunoscut însă un preot mason şi nu ştiu dacă episcopul lui ştie.

Nu aş vedea această problemă ca o confruntare socială între două forţe, în care unii atacă, iar alţii se apără. Dar ştiu că Biserica lui Hristos este victorioasă în veci şi nici porţile iadului nu o pot dărîma. Mai degrabă aş vrea să accentuez că un creştin care intră, printr‑un jurămînt, în orice organizaţie sau asociere cu fundament spiritual necreştin, sau puternic sincretist, îşi pătează haina Botezului şi intră într‑o zonă sufletească sfîşietoare, căci a fi creştin şi necreştin în acelaşi timp, închinîndu‑te la mai mulţi dumnezei, este imposibil.

Dacă un episcop mason hirotoneşte un preot, e validă preoţia aceluia?

Nu ştiu. E o problemă canonică; dificil de răspuns pentru mine. Probabil că este validă dacă preotul nu ştie adevărul.

M‑aş bucura să existe creştini buni care să facă misiune în mijlocul lor pentru a‑i ajuta să descopere Biserica lui Hristos ca singura cale de mîntuire.

Cîndva am scris un mic studiu pentru a face un diagnostic diferenţial între Biserică şi masonerie şi pentru a veni în ajutorul celor care vor să iasă din lojă. La scurt timp m‑a căutat un tînăr care mi‑a cerut mai multe exemplare. El a intrat în masonerie, a mai convins încă 20 de tineri să intre, ulterior a ieşit pentru că a realizat incompatibilitatea dintre cele două apartenenţe, a mai convins încă 7 să iasă, dar duhul lui nu avea linişte pînă nu îi convingea şi pe ceilalţi 13 să se lepede.

Am asistat şi la o altă scenă: doi prieteni, cunoscute personalităţi, au făcut o donaţie substanţială unei mănăstiri din judeţul Neamţ ca să‑şi finalizeze o operă socială– un azil pentru bătrîni şi cazuri sociale. Călugării au luat banii (euro) şi în următoarele zile i‑au atacat vehement în presa lor scrisă şi pe site că sînt masoni. Comportamentul lor a fost deplorabil; în felul acesta nu pot fi convingători şi nu pot dovedi că au dragoste faţă de toţi oamenii.

În general, împărtăşiţi – ca mădular al Bisericii – hotărîrile sinodale?

Da, cu mici excepţii:

- nu mă împac uşor cu ideea că Sfîntul nostru Sinod a binecuvîntat uşor conceptul de „moarte cerebrală“, concept atît de controversat în întreaga lume – şi uneori contestat chiar de cercetătorii atei;

- nu mă împac uşor cu ideea că maicile de la Tanacu au fost acuzate de crimă prin comunicatul Sfîntului Sinod, fără nici o cercetare medico‑legală, juridică şi canonică.

Condamnarea lor este o eroare juridică gravă, făcută de un complet de judecată fără frică de Dumnezeu. Un singur ierarh le‑a vizitat în închisoare.

E greu să faci închisoare cînd eşti vinovat; e încă mult mai greu să faci închisoare cînd eşti nevinovat. Pentru un episcop sau pentru întregul Sinod (căci comunicatul a fost asumat de toţi episcopii) maicile sînt ceea ce sînt copiii pentru un părinte mirean.Din momentul cînd au dat comunicatul, membrii Sfîntului Sinod nu au mai ştiut nimic de acele maici şi de preotul lor, cu excepţia unei mîini întinse fostei stareţe de către ÎPS Teofan.

Am văzut ce se întîmplă în politică: cînd un politician (demnitar sau nu) fură, toţi politicienii, colegii de partid, de guvern sau de parlament, devin „ceata lui piţigoi: dai într‑unul, ţipă doi“, adică îi iau apărarea.

Ce frumos ar fi fost ca Sfîntul Sinod să le fi luat apărarea (pe drept). Sinodalii ar fi dovedit astfel că au duhul înainte-vederii, pentru că ulterior s‑a demonstrat, chiar dacă judecătorii au judecat strîmb, că sora Irina a murit din cauza celor 6 fiole de adrenalină, nu din cauza regimului aplicat de călugări.

Nu este tîrziu nici acum ca Sfîntul Sinod să refacă un proces moral, numind o comisie (complet) cu jurişti, medici legişti, canonişti, martori şi, dovedind nevinovăţia, să le spună maicilor că regretă acel comunicat. Acel regret exprimat ar anula toată greşeala. E atît de simplu...

Dacă acele maici şi preotul lor s‑au rătăcit pe undeva sau au căzut din treapta lor cea dintîi, e cazul să ne considerăm şi noi (întreaga comunitate eclezială românească) vinovaţi.

În fine, dacă tot m‑aţi întrebat despre hotărîrile sinodale, aş mai zice că uneori, prin stil şi conţinut, comunicatele de presă – mai ales în relaţia cu puterea laică – depăşesc cu succes diplomaţia bizantină.

Am înţeles din textele Faptelor şi din scrisorile pauline că sinaxa împărtaşiţilor este cu deosebire preţioasă pentru înaintarea Bisericii ca un marş prin lume spre Împărăţie. Această comunitate care în primele secole era singura care rămînea în Biserică pînă la sfîrşitul Sfintei Liturghii, este umbrită în prezent şi copleşită de marea masă a participanţilor la ritualurile Bisericii (botezaţi nepracticanţi, masoni, ecumenişti, filantropi necredincioşi, umanişti, sincretişti, politicieni oportunişti etc.). Putem însă spera că din acest grup heterogen tot mai mulţi vor fi atraşi spre Sfînta Euharistie şi numărul celor care se împărtăşesc va creşte.

Pe de altă parte, constat uneori cum ierarhia invită pe locurile ,,de sus“ la masă oameni străini de Biserică.

Am cunoscut un om – membru în Consiliul Naţional al Bisericii (unul dintre cei 9) – care era mason şi mi‑a spus că civilizaţia biblică este întemeiată pe incest (pentru că toţi oamenii s‑au născut din Adam şi Eva) şi mi‑a atras atenţia să nu mai vorbesc de rău homosexualitatea, deoarece se supără Uniunea Europeană.

Între comunitatea euharistică şi comunitatea eclezială pare că nu este o contopire totală profundă şi sinergică.

Misiunea episcopului şi importanţa lui deosebită (căci ,,Biserica este acolo unde este episcopul“) cred că tocmai aceasta este: să bucure şi să ocrotească sinaxa euharistică mai mult decît pe împăratul.

O anumită distanţă faţă de poporul dreptcredincios este exprimată şi din titlurile tot mai pompoase pe care şi le alege clerul: „Prea Cuvioase“, „Prea Sfinţite“, ,,Înalt Prea Sfinţite“, ,,Înaltul“, „Înalt Prea Cuvioase“, „Arhimandrit“, „Arhiereu“, „Protosinghel“, „Sanctitate“ (mai nou), „Stăpînul“ sau „Stăpîne“ etc., căci aproape nu se mai termină. Aceste formule de adresare mai mult folosesc mirenilor ca exerciţiu de smerenie.

Acest obicei nu a fost în Biserica primară, el s‑a încetăţenit o dată cu secularizarea, pentru a nu fi mai prejos de puterile lumeşti (care, oricum, înălţimea Bisericii nu o cunosc). Am auzit că Patriarhul Iustinian ar fi cerut clerului şi mirenilor să‑i spună „Părinte Patriarh“.

Masonii spun şefului lor „Prea Puternice...“!

Citind cu atenţie scrisorile pauline, remarcăm travaliul imens prin care iubirea şi virtuţile creştine penetrau viaţa şi societatea păgînă din vremea aceea. Şi chiar au reuşit, căci pescarii din Galileea au schimbat faţa lumii şi au trimis idolatria, viciile şi neiubirea în bezna istoriei.

Acum, chiar în zilele noastre asistăm la un fenomen invers căci foarte multe manifestări păgîne, atee sau antihistrice legiferează păcatul şi maculează tot mai periculos viaţa şi societatea creştină, adică pătrund chiar în Biserică.

Milioane de oameni botezaţi în numele Sfintei Treimi îşi legiferează în societatea lor civilă homosexualitatea, concubinajul, prostituţia, avortul, educaţia sexuală în şcoli etc. – sau dacă nu contribuie la legiferare, în orice caz nu se opun unor asemenea legiferări.

„Părutu‑s‑a nouă şi Duhului Sfînt“ – această frumoasă frază lucrează şi în timpul nostru la fel ca în trecut?

Sînt convins că da. Un teolog grec spune că, dacă în Sfîntul Sinod este cel puţin un ierarh în starea de îndumnezeire, toate hotărîrile sinodale sînt valide.

Eu cred foarte mult în autoritatea sinodală. Fără această autoritate şi fără să o respectăm, există riscul unei disoluţii a vieţii bisericeşti.

Unii ierarhi sînt aleşi prin voia lui Dumnezeu, alţii poate prin voia oamenilor şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu, dar ei constituie un corp autoritar care conduce Biserica în timp şi care are un dialog – măcar defensiv – cu puterea politică (putere care, oricum, dă dovadă că nu prea iubeşte Biserica). (Va urma)

(Din Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă,

Întîmplări din Biserică şi Spital.

Dialog consemnat de Răzvan Codrescu,

Ed. Christiana, București, 2014, pp. 35-71)