SUMARUL BLOGULUI
Aici era programată să apară astăzi partea a IV-a a
materialului intitulat „Dreapta în România postcomunistă” (primele trei părți apăruseră
și pe acest blog, fuseseră preluate și pe Platforma ROST). Mă aflu pentru a
doua oară în situația stînjenitoare de a opri – cu tot riscul de a părea mai
neserios decît sînt – publicarea în continuare a materialului (retrăgînd și ce
apucasem să postez de la sfîrșitul lui ianuarie încoace).
Prima oară mi s-a întîmplat în 2012 (cu puțin
înainte de apariția ediției a doua a cărții mele În căutarea Legiunii pierdute). Atunci scriam pe blog: „E
o vorbă că «românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur». Numai din
cînd în cînd şi nu întotdeauna la vreme. Dar mai e şi vorba aceea cu «mai bine
mai tîrziu decît niciodată»… Cumpănind lucrurile mai atent,
am luat hotărîrea – în faţa «căciulii» mele – să renunţ, în noua ediţie a
cărţii intitulate În căutarea Legiunii
pierdute, la lungul şi oţiosul capitol despre «tentativele de dreapta în
România postcomunistă». Acum vreo 12 ani, pe cînd l-am publicat pentru prima
oară, răspundea altui context şi altor nevoi (şi n-am nimic de retractat din ce
am scris atunci: Quod scripsi, scripsi).
Acum, fie şi numai prin scurgerea timpului, accentele cad altfel. Renunţînd la
el în economia volumului, se înţelege că am scos şi de pe blog părţile pe care
apucasem să le postez. Nu mă simt dator nimănui cu vreo explicaţie în acest
sens, ci doar aduc faptul la cunoştinţă. [...] Oricum,
în carte rămîn destule referiri, directe sau doar tangenţiale, la nu puţinele «frămîntări»
ale dreptei româneşti postcomuniste şi la eventualele ei perspective, dar miza
discursului este pînă la urmă alta: o mai corectă cunoaştere, înţelegere şi
asumare a trecutului, cu bunele şi cu relele lui. Din orice «lecţie» a istoriei
este de învăţat, dar nimic din trecut nu se reiterează ca atare. Problema unei
drepte actuale (legionare sau nelegionare) trebuie să rămînă o altă discuţie
(şi cred că am încercat s-o port, în mare, în Cartea îndreptărilor). O discuţie pe care probabil că voi mai avea
prilejul s-o reiau, punctual, în alte contexte”. Unui comentator care observa, nu
fără partea sa de dreptate, că „totuși ar
fi fost normal ca într-un volum despre Mișcarea Legionară să apară și un bilanț
al manifestărilor neo-legionare”, îi răspundeam (cu un început de înțelepciune
la care regret sincer că m-am lăsat astăzi ispitit să renunț): „În principiu,
da. În fapt, ar fi trebuit să atîrn de coada Legiunii o grămadă de tinichele
care nu erau ale ei. Acum 12 ani era altceva, Trăiau încă mulţi supravieţuitori
ai Mişcării, iar despre tineri se mai putea spune că erau în curs de lămurire
şi că mai aveau timp să-şi dea măsura, construind la dreapta ceva realist şi
durabil. Acum e limpede că n-a fost să fie aşa, că forţele s-au disipat, iar în
loc de lămurire mai mult a sporit confuzia (uneori pînă la caricatură). Elita
legionară din vremea lui Codreanu nu s-ar recunoaşte în nici una dintre
aventurile neolegionare de azi. Vechea Legiune, cu virtuţile şi cu păcatele ei,
a fost una, ceea ce avem astăzi e alta (şi printre prea multele păcate e tot
mai greu să mai desluşeşti și cîte-o virtute). Pe urmă, din 2000 încoace, au
fost evoluţii sau involuţii derutante, ale unor oameni sau ale unor grupuri, «harta» s-a redus şi s-a schimbat simţitor (mai rar în bine şi mai des în
rău). Există şi o inflaţie a pseudo-ofertelor de dreapta, tot mai greu de
circumscris, iar sensibilitatea pentru dreapta tradiţională a scăzut simţitor
(sau a intrat într-o periculoasă confuzie cu tradiţia ortodoxă, tinzînd către
filetism). Divergenţele între persoane şi grupuri, în loc să se estompeze, s-au
adîncit şi ele, creînd o atmosferă toxică, pe care adversarii ştiu de minune
s-o exploateze în folosul lor. A face «bilanţul» public al unor asemenea lucruri devine inutil şi penibil (pe deasupra
crescînd de la sine, printre atîtea dezamăgiri şi polemici curente, riscul
excesului de subiectivitate). Singura şansă a unei adevărate drepte creştine de
mîine este de a se despotmoli din mocirla otrăvită de azi (care trebuie uitată,
nu «imortalizată»). Iar Legiunea, bună-rea cum a fost, rămîne un
complex şi incitant capitol de istorie, care a încetat demult să ne mai fie
contemporan. În aceste condiţii, sîntem mai mult decît oricînd «în căutarea Legiunii pierdute», nu pentru a recupera şi reconstrui ca atare Legiunea,
ci pentru a construi, cu experienţa ei cu tot, o nouă alternativă de dreapta,
actuală, credibilă şi viabilă, fără de care nici o îndreptare nu va mai fi cu
putinţă, pe plan comunitar, în dezacordata lume românească”. Iar răspunzîndu-i
unui alt comentator, mai făceam o precizare importantă: „Mai întîi că dreapta
şi legionarismul nu sînt sinonime (legionarismul e de dreapta, dar dreapta nu-i
neapărat legionară). Apoi, eu am eliminat din carte un capitol, nu toate
referinţele la prezent (care sînt destul de numeroase, mai ales în secţiunea «Polemici actuale»)”. Fapt este că ediția a doua a cărții (altminteri
substanțial adăugită) a apărut fără capitolul respectiv, incluzînd în „Cuvîntul
înainte” această motivare sumară: „... Redundant mi s-a părut în economia
cărţii şi istoricul tentativelor postcomuniste de dreapta, la care am renunţat
de tot (mai ales că între timp l-am introdus, actualizat pînă la data respectivă,
în structura altui volum: Cartea
îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editura
Christiana, Bucureşti, 2004)”.
Ce
m-a făcut totuși, în pragul acestui an, să reiau publicarea pe blog (și chiar
să mă gîndesc la tipărirea în volum, al cărui sumar ar fi fost acesta: Prolog • În căutarea Legiunii pierdute • Nostalgii
legionare și iluzii creștin-democrate • Epigonism neolegionar și imixtiuni
național-comuniste • Emanciparea de legionarism și pariul liberal-conservator •
Dreapta intelectuală în haine europene • Punct și de la capăt? • Epilog)? Desigur, o ispită, poate
inanalizabilă, dar și o socoteală conjuncturală, se pare greșită: „Acum, cînd
dreapta românească pare mai slabă și mai confuză decît oricînd, poate că remember-ul își află mai multă
îndreptățire, în varianta extinsă și adusă la zi...”, reiterînd iluzia inițială
că „o trecere în revistă a «aventurilor» de dreapta consumate în aceşti ani de
confuzie sterilă, precum şi o încercare de identificare a cauzelor eşecului
ei general – iată un demers care se impune şi pe care rîndurile de faţă nu-şi
propun decît să-l provoace, dacă nu
într-o dezbatere publică, atunci măcar în conştiinţa factorilor implicaţi,
pornind de la speranţa că aceştia n-au ajuns în starea de opacitate ce exclude
orice accent (auto)critic şi orice «învăţătură din propriile greşeli»”.
Se
înțelege însă că perspectiva mea, care am urmat aproape pas cu pas traseul
acestor experiențe, fie ca martor, fie ca actant (chiar dacă în expozeu am
evitat sistematic să-mi afișez implicările personale), are gradul ei fatal de
subiectivitate, pe care nota critică o face și mai greu digerabilă, ca să nu
mai vorbesc de pariul pe o sinceritate care poate deveni, cu sau fără voia mea,
nu doar antipatică, ci de-a dreptul incomodă și indiscretă. M-am văzut în
situația de a fi necăjit – și de a necăji în continuare, dacă nu m-aș opri – nu doar oameni cu
care nu mă simt deloc solidar (și pe care mi s-a întîmplat să-i critic în multe
alte contexte, uneori în polemici publice de lungă durată), dar și oameni la
care țin mult și pe care-i prețuiesc în nu puține privințe. Or, nimeni nu vrea - nici prieten, nici neprieten - să fie necăjit în numele adevărului. Iar dacă adevărul tău îl necăjește, mai degrabă îl ține drept minciună pătimașă. (Și, în fond, cine are, omenește, măsura adevărului?) Pînă la urmă,
cîntărind lucrurile încă o dată, a trebuit să admit că, prin acest demers analitic,
se poate pierde mai mult decît s-ar putea cîștiga, indiferent de dreptatea sau
de nedreptatea observațiilor mele. Așa că, într-un tîrziu, am decis,
smerindu-mă în fața complexității realului, că e de preferat să par neserios
(sau chiar penibil, prin recidivă) decît să reactivez tensiuni vechi sau să
generez altele noi într-o lume și așa copleșită de crucea vremurilor pe care le
trăim. Prin urmare, pun capăt aici unei întreprinderi vădit nefericite, adăugînd-o
la vraful atîtor altor pagini abandonate de-a lungul unei vieți, și mă rog lui
Dumnezeu să ne judece cu milă, să ne lumineze și să ne ocrotească pe toți,
învrednicindu-ne să ne întîlnim, într-un viitor nu prea îndepărtat, în duhul
comun al unei drepte primenitoare, pe care pînă acum - dintr-un motiv sau altul (ssst!) - n-am reușit s-o închegăm.
Redau
aici, în chip de „epilog deschis”, doar cîteva considerații generale desprinse
din materialul abandonat (și care cred că ar trebui să ne mobilizeze la
meditație și la acțiune creatoare pe toți cei care mai credem în posibilitatea
și în necesitatea unei drepte autentice):
„România
postcomunistă nici nu a putut şi nici
nu a vrut cu adevărat să iasă din
cercul vicios al stîngii. Dreapta a continuat să fie diabolizată, atît în
prelungirea ideologiei marxist-leniniste, cît şi în sincronie cu ideologia
democraţiilor globaliste ale Occidentului (noua «gîndire unică» deconspirată tocmai
de un euro-marxist ca Roger Garaudy!). Mentalitatea poporului s-a dovedit
mult mai pervertită decît s-ar fi putut estima sub vechiul regim, libertatea
exterioară funcţionînd ca un fel de revelator al turpitudinii şi al abjecţiei
cumulate sub teroare. Cînd nu a funcţionat ca etichetă stigmatizantă, «dreapta»
a însemnat cel mult o stîngă mai flexibilă în raport cu neo- sau
cripto-comunismul, reflectînd mai degrabă un anume liberalism economic sau retorism
democratic decît o fermă poziţie politică sau existenţială. Au putut părea «de
dreapta» cînd ţărăniştii, cînd liberalii, cînd «lupii tineri» ai lui Petre
Roman, cînd democrat-liberalii lui Traian Băsescu. Numai că «ţărănismul» (fie
și cu „codiță” creștin-democrată), liberalismul politic sau
social-democraţia (oricît ar fi încercat să se reboteze „popular”) au de-a face
cu dreapta autentică tot la fel de puţin ca şi naţional-comunismul (care a
încercat – încearcă încă – s-o maimuţărească în alt sens). Toate acestea n-au
constituit decît forme chinuite ale unui soi de «dreaptă a stîngii», mascînd
fie un comunism «cosmetizat» demagogic, fie o lipsă penibilă de identitate
politică, fie pura şi simpla indiferenţă doctrinară, tipică politicianismului
veros şi versatil (cazul A.L.D.E.).
În
aceste condiţii, manifestările de dreapta, în sensul propriu al cuvîntului,
n-au fost decît izolate şi marginale, lipsite de un real impact social, ba
chiar suspectate aprioric de «extremism». După peste un sfert de secol de
zbateri sterile (puţinele «roade» obţinîndu-se doar la nivelul unor
minorităţi încă inoperante), s-ar putea spune că totul rămîne
de făcut, poate cu un plus de
luciditate istorică”.
Răzvan CODRESCU
Mai puteți citi pe acest blog:
* Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii
* Noţiunile politice de "dreapta" şi "stînga". O încercare de redefinire critică din perspectivă creştină
* Neamul în Biserică
* Naţionalismul în istoria românilor
* Pseudomorfoze contemporane ale dreptei
* "Luptători împotriva lui Dumnezeu"?
* Despre înţelegerea Dreptei
* Antologia Punctelor cardinale (X) - Răzvan Codrescu, "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
ULTIMA ORĂ:
Chiar și la 8 grade sub zero, protestul străzii merge mai departe. În Piața Victoriei au fost între 40.000 și 50.000 de oameni, iar protestele continuă și în celelalte mari orașe ale țării, ca și în diaspora (Paris, Berlin etc.). La Cotroceni, mia și ceva de pomanagii ai puterii își perpetuează și ea furia antiprezidențială. Iar lumea largă ne privește cu un amestec indefinit de perplexitate și suspiciune, înțelegînd anevoie cum ne putem afla într-un asemenea impas la 27 de ani de la prăbușirea regimului comunist și la 11 ani de la integrarea oficială în UE! Contemplînd „tricolorul uman” din fața capiștei unui guvern tîlhăresc, care nu se dă dus și care e gata să tragă toată țara în propriile zoaie, sprijinit isteric de tot ce are mai retrograd România secolului XXI, trebuie să fim mîndri de noi sau să ne încerce rușinea? Dacă strada ar obosi și ar ceda, anulînd șansa minimului de normalitate civică și morală pe care îl reclamă, am intra moluscos în cea mai sinistră perioadă a istoriei noastre postdecembriste. Să nu fie! (R. C.)
Bancnota societății socialiste multilateral dezvoltate
și a înaintării României spre teleormanism
22 comentarii:
@ Manuel (nepostat, la cerere)
Eu nu contest existența în lumea noastră de azi a unor autentici și admirabili oameni de dreapta, seniori sau mai tineri, ci lipsa unor formațiuni de dreapta cu real impact în actualitate, și mai ales lipsa unui front unitar al dreptei (care a avut destul timp să se constituie din 1990 încoace, ceea ce mă face să mă tem că nu va mai ajunge să se constituie niciodată, din cauze po care am încercat să le semnalez, dar pe care cei mai mulți preferă să le eludeze).
Eu inca am credinta ca Marian Munteanu va reusi ce nu s-a reusit pana acum.
@ Anonim 10:59 a.m.
Să-i ajute Dumnezeu. E bine că vă bazați pe credință, pentru că alte semne nu prea sînt. Momentul, în orice caz, nu e unul prea favorabil, pentru că niciodată după 1989, nici măcar pe vremea lui Iliescu, n-am fost mai aproape de o dictatură a stîngii neocomuniste.
Igienică o fi, dar să fie și sănătosă cererea asta de punere camaraderească a batistei pe țambal? De ce să fie de preferat unei certări făcute cu tensiunea frățietății mîngîierea cu bemolul mîhnirii a unui bine principial, dar abulic și incapabil să se înfăptuiască? E vreun cîștig să i se spună impotenței bărbăție în stare latentă? Nu e și asta o formă a corectitudinii politice? De ce n-a avut dreapta politică românească vreun efect real în 27 de ani? Ce i-o fi lipsit, că doar nu tocmai România…
… deși, probabil, PSD-ul ar fi cîștigat în scîrbă alegerile chiar și cu sloganul – subînțeles – "Îndrăznește să-ți fie drag nea Liviu1".
La noi fiecare vede lucrurile prin propria prisma, iar restul pare sa nu mai conteze. La dreapta ca si la stanga principala grija este ascunderea rahatului.
Dar cine este Codrescu sa isi dea el cu parerea despre toti si despre toate? Si el ce a facut pentru Dreapta, ca eu nu am vazut si nu am auzit? Scarta-scarta pe hartie!
@ Ramona Pricop
Îmi cer scuze: din grabă sau oboseală, v-am șters comentariul în loc să vi-l postez.
Pesemne că mesajul era doar pentru dumneavoastră căci cele făcute sau nefăcute de către noi stau oricum așezate în fața lui Dumnezeu, singurul în măsură să le cumpănească și să le judece pe toate.
Domnul să ne lumineze și să ne aducă privirea spre propria desagă: cât am făcut, cât am primit, cât am văzut...
@ Ramona Pricop
Oricum, vă mulțumesc, pentru că ați fost prima și singura care a avut o reacție la comentariul respectiv. Miza discuției nu-i nicidecum una personală, iar micilor deșertăciuni nu trebuie să le lăsăm un mediu favorabil de creștere.
@ Ali Babanu (nepostat)
Nu văd legătura, nici nu pot admite aici astfel de suburbanități.
(Grafia corectă a numelui citat este: Morgenstein.)
Ceea ce majoritatea oamenilor cu ambitii politice nu inteleg e ca politica nu e un sprint de 100m ci e un maraton. Si din pacate, in Romania, in afara de partidul-stat PCR/FSN/PDSR/PSD, majoritatea partidelor, atat de stanga si de dreapta, au fost niste scurte "aventuri" pe scena politica, care nu au incercat sa construiasca ceva durabil, ci au cautat sa acapareze cat mai repede putin din putere, dupa care, dupa 1-2 alegeri, s-au dezintegrat, au fuzionat etc, si au fost uitate de majoritate(PP-DD, PRM, PNG, UNPR si in curand USR). Alegerile acestea ar fi fost un moment bun pentru un partid de dreapta, nationalist, dat fiind "trend-ul" din majoritatea tarilor europene. Dar nu exista, sau daca exista se face prea putin pt a-l promova.
De citit si recitit (pana intra in cap) articol Andrei Plesu:
http://adevarul.ro/news/politica/despre-prostie-informatii-teren-1_58a0f1095ab6550cb86a22e1/index.html
Tare bancnota cu trandafiri! Dacă Ordonanța 13 trece, ca atare sau pe vreo altă cale, umorul nu va fi roșu, ci de-a dreptul negru...
@ N. D. (nepostat, la cerere)
Pentru mine, „marele monstru politic și uman” (ca să vă împrumut expresia) nu-i atît Liviu Dragnea, cît Călin Popescu-Tăriceanu. Fără sprijinul ALDE, PSD-ul, chiar cîștigînd alegerile, n-ar fi putut avea putere discreționară în Parlament, ba chiar am fi putut avea o opoziție parlamentară în măsură să țină un echilibru rezonabil, ce s-ar fi resimțit și în sfera guvernamentală. N-ar fi existat nici această tensiune între Președinție și Parlament/Guvern, sau ar fi existat doar în niște proporții neîngrijorătoare.
Cînd se va scrie istoria lucidă și detașată a postcomunismului românesc se va vedea că Tăriceanu a fost personajul fatidic al epocii postiliesciene, tovarășul de drum al celor mai abjecte forțe neocomuniste, zădărnicind cea mai mare șansă pe care opoziția a avut-o din 1989 încoace, alianța DA, care, dacă nu s-ar fi rupt, ar fi putut, în cîțiva ani, să scoată PSD-ul din prim-planul scenei politice. El a forțat războiul cu Traian Băsescu, care a polarizat inutil și păgubos societatea românească, așa cum astăzi a făcut totul pentru a radicaliza războiul la fel de inutil și de păgubos cu Klaus Iohannis. El a distrus PNL, a distrus unitatea opoziției, a distrus pacea instituțională a statului, a îmbolnăvit tot ce-a atins, ca un virus al scenei publice, de care nu știu dacă strada ne va putea scăpa, ci mai degrabă Dumnezeu sau... DNA. Două personaje literalmente sinistre poartă principala răspundere a războiului româno-român și a tuturor ratărilor noastre istorice din ultimul sfert de secol: Ion Iliescu și Călin Popescu-Tăriceanu. Pe lîngă ei, un Liviu Dragnea nu-i decît un fîșneț limbric de provincie (care s-ar putea să fie ejectat chiar de ai lui, în urma unei clisme de reglaj interior, pentru a opri pierderea de credit și de imagine).
Intr-adevar, ALDE e placa turnanta a tradarii. Dar mi-e teama ca aceasta coalitie a ticalosiei politicianiste pana la urma va triumfa, caci puterea nu e a celor cu principii, ci a celor cu bani. Politica actuala e aproape numai negustorie.
Un excelent articol de TRAIAN UNGUREANU:
http://adevarul.ro/news/politica/curaj-psd-1_58a0f7775ab6550cb86a46b9/index.html
Poezii mai scrieti, domnule Codrescu?
M. B.
Mesajul Pietei pentru cei care cred ca au cumparat tot poporul cu cativa lei in plus la pensii sau salarii:
VA DAM BANII INAPOI, NUMAI SA SCAPAM DE VOI!
@ M. B.
De ce mă întrebați? Sînteți cumva în căutarea unei consolări lirice?
@ Razvan Codrescu
Da, dar nu pentru mine, ci pentru dumneavoastra.
M. B.
@ M. B.
O, demult nu mi-a mai purtat cineva atîta grijă! E o delicatețe care vă face și pe dumneavoastră... poet. Poate punem amîndoi de un poem cu rimă și cu măsură, scris la două mîini, dar care să nu se spele una pe alta... (nu știu de ce mi-a venit în minte poemul concis al unui amic din tinerețea mea: „O mînă spală pe alta. Pata cui rămîne?”).
@ Razvan Codrescu
Nu prea inteleg, dar suna frumos. Sa aveti zile bune!
M. B.
@ M. B.
Tuturor să ne dea Dumnezeu. Amin.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire