NOUA INCHIZIȚIE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Yesman-ul de la Cotroceni și Marii Inchizitori evrei pentru România (mai 2015)

Nu puteam să nu preiau și pe acest blog pertinentul și necesarul articol de atitudine al jurnalistului creștin Claudiu Târziu cu privire la votarea în Parlament și promulgarea de către Președinte a așa-numitei „legi antilegionare”, care, prevalîndu-se de anumite excese conjuncturale (și desigur reprobabile) ale defunctului legionarism, creează cadrul inchizitorial pentru discreditarea publică „la pachet” a unor valori intelectuale și duhovnicești care legitimează cultural-artistic și moral-spiritual secolul XX românesc (dincolo de orice asociere – reală sau închipuită – cu o ideologie politică sau alta). Un secol XX românesc „epurat” de mișcarea gândiristă a lui Nichifor Crainic, de „școala” lui Nae Ionescu, de gruparea Rugului Aprins animată de Daniil Sandu Tudor, de literatura închisorilor comuniste (de la Radu Gyr la N. Steinhardt), de figuri culturale de talia lui Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran etc., sau de figuri duhovnicești de talia lui Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Gheorghe Calciu etc., sau de figuri eroico-martirice de talia lui Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, George Manu, Aurel State, Ion Gavrilă-Ogoranu etc., rămîne un semideșert istoric și identitar, în care își poate face mendrele, ca în țara nimănui, orice profitor abil (român sau neromân). 

Prin constanța nesimțită a exceselor lor inchizitoriale împotriva reperelor românității creștine, politrucii de serviciu ai evreimii vindicative (toți cu antecedente comuniste de care toată lumea se preface a fi uitat și care nu cad sub incidența nici unei legi), de la Muzeul Holocaustului din Washington (Radu Ioanid) pînă la Institutul Național (?!) „Elie Wiesel” din București (Alexandru Florian), mă tem că nu fac decît să reînvie, cu iresponsabilitatea unei psihopatologii obsesive, un antisemitism care murise sau trăgea să moară de moarte bună. Un aspect asupra căruia îmi propun să revin (acum e... prea cald), ca și asupra complicității indigne a noului politicianism româno-săsesc. Pînă la urmă se dovedește că unica „virtute” a lui Iohannis este aceea că trăiește în țara lui Ponta... (R. C.)

«DE CE A TREBUIT CA ROMÂNIA SĂ INTERZICĂ  

NEGAREA HOLOCAUSTULUI DE DOUĂ ORI»

Vă invit să citiţi articolul „Why Romania had to ban Holocaust denial twice”, de Adam Taylor (Washington Post), de unde reiese limpede, pentru cei care se mai îndoiau, cine sînt adevăraţii autori ai legii antiromâneşti şi antidemocratice pe care abia a promulgat-o tovarăşul Klaus Iohannis. Neamţul, tot neamţ, cu musca holocaustului pe căciulă, e de înţeles oarecum că s-a supus ordinului venit de la Washington via Tel Aviv (sau Ierusalim, dacă ţineţi). Pe bietul Alexandru Florian, de la Institutul „Elie Wiesel”, de pe lîngă Guvernul Ponta, l-am creditat prea mult, de asemenea; a fost doar un executant şi el, ca şi Crin Antonescu sau Iohannis. Artizanii sînt cîţiva inşi cu ceva mai mare greutate, care se găsesc şi în „Consiliul Ştiinţific” al Institutului şi care s-au asigurat încă din 27 Mai a. c. că nu vor fi probleme cu această lege. În acest context, nu mă mir nici că plăvanii noştri de parlamentari (să mă scuze excepţiile – dar la vot nu s-au văzut) au pocnit şi ei din călcîie la un aşa un lobby evreiesc, măi. 

Şi ce vor, în fond, evreii? Să se recunoască faptul că „România a ucis, a ucis, a ucis” – după cum a hotărît Elie Wiesel însuşi. Că România a omorît sute de mii de evrei – nici evreii înşişi nu s-au decis asupra cifrei, care variază între 280.000 şi 600.000, depinde de sursă şi de încrîncenare. De cifrele astea însă depind şi despăgubirile, pe care urmează să le plătim – păi, ce credeaţi, că va scăpa de asta „cea de-a doua ţară după Germania” la numărul de evrei ucişi? Că vinovaţi pentru asta sînt românii în genere, dar mai ales mareşalul Antonescu (evreii care arată că acesta a salvat sute de mii de evrei, în timpul celui de-al doilea război mondial, sînt puşi la colţ de coreligionarii lor mai sceptici, care nu-l cred pe românul cu pricina atît de inimos) şi, desigur, legionarii. Las că legionarii n-au fost la putere decît patru luni, 14 septembrie 1940 – 21 ianuarie 1941, şi atunci într-un guvern în care jumătate erau oameni numiţi de generalul Antonescu, şeful guvernului (care, apropo, n-a fost nici legionar, nici nazist, nici fascist, a fost filofrancez, dar a trebuit să slujească ţara, aşa cum s-a priceput). Las că atît cît au împărţit guvernarea cu generalul Antonescu, legionarii n-au apucat să facă mare lucru, ci numai aşa, cîte ceva pe ici, pe colo, cum a fost, bunăoară, primul teatru evreiesc de stat, Baraşeum. Las că legionarii înfundau puşcăriile din România sau lagărele din Germania (cei care au scăpat de furia lui Antonescu, care i-a alungat de la putere), ori luptau pe frontul de Est, în linia întîi (o formă de reabilitare propusă de Antonescu), pe cînd în ţară se implementau legi contra evreilor. Dar e musai să fie condamnaţi pe veci şi legionarii.

Şi ce mai vor evreii? Păi să se scrie istoria numai după dictarea lor. Ăsta a fost bun, ăsta a fost rău, evenimentele s-au întîmplat aşa şi nu aşa (bunăoară „masacrul de la abator”, care s-a dovedit demult, cu probe solide, un fals odios). Să nu mai aibă nimeni libertate de opinie, nici de cercetare. Să primim în plic toţi ce să gîndim, ce să spunem, ce să facem. Frumos, democratic. 

În fine, dar nu chiar la urmă, evreii vor ca românii să nu mai aibă repere culturale. Abia îi recuperasem pe alde Eliade, Cioran, Noica, Ţuţea, Nae Ionescu, Radu Gyr şi atîţia alţii, pe care tovarăşii de ideologie ai onorabililor simbriaşi de la Institutul Wiesel (plătiţi din banii noştri şi ei, ca şi înaintaşii) ne-au învăţat, vreme de 45 de ani, că au fost criminali legionari. Acum trebuie să facem stînga-mprejur şi să acceptăm noul-vechi adevăr ideologic: nu avem, domne, ce învăţa de la aceşti ticăloşi, faţă de care avem un singur drept şi o singură datorie, aceea de a-i scuipa.  

Desigur, ni se desfiinţează şi reperele eroice de sub comunism, ca să nu credem cumva că am avut şi noi demnitate, ca neam, măcar prin cîţiva viteji, precum Ion Gavrilă-Ogoranu, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu, Petru Baciu, Gheorghe Unguraşu, Gavril Vatamaniuc, Spiru Blănaru, Ion şi Cristea Paragină, lideri ai grupurilor de rezistenţă armată anticomunistă, dar, vezi bine, şi legionari.  

Nu, nici la repere duhovniceşti nu mai este liber. Sfinţii închisorilor, în majoritate foşti legionari, să facă bine şi să coboare din icoane, din racle şi din inimile noastre, înapoi în gropile comune, să-şi tragă pămîntul peste ei, fără să lase nici o urmă, să le uităm numele şi minunile, iar dacă-i pomenim, să o facem numai pentru a-i ponegri. Că aşa le stă bine sfinţilor, să fie martirizaţi pînă la A Doua Venire.  

Deci, după cum vedeţi, evreii au dorinţe rezonabile. Au ei vreo vină că vor, cer şi presează pentru ca pretenţiile lor să intre într-o lege pe teritoriul românesc? Nu. Sau au atîta cît ar putea avea cuceritorul care îţi asediază cetatea. Poţi să-i găseşti acestuia vină, cînd oameni din cetate îi dau drumul pe poarta cea mare? 

Trădarea, dragi prieteni, este marea problemă a noastră, a românilor. O problemă mare cît istoria noastră. Şi devine cu atît mai mare cu cît trădătorul nu se teme nici de pedeapsa celor pe care i-a trădat, nici de o realitate confirmată istoric: de trădător te foloseşti, dar nu-l iubeşti şi nici nu-l cruţi.

Claudiu TÂRZIU

Pe 31 iulie, de la ora 22.00, pe B1 TV, emisiunea „Special B1”, moderată de Nadia Ciurlin, a fost dedicată Legii 217/2015, care interzice organizațiile și simbolurile cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și promovarea cultului persoanelor suspectate de săvîrșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii. Invitaţii din studio au fost părintele Mihai-Andrei Aldea, istoricul Mircea Stănescu şi jurnalistul Claudiu Târziu.

P. S. Nici vorbă aici de pretinsa „negare a holocaustului” (pe care-l deplîngem în dimensiunile lui reale) sau de pretinsa „apologie a legionarismului” (de ale cărui excese ne delimităm principial), ci doar de exercițiul unei libertăți critice care nu poate eluda, în numele unor dogme ideologice de tip inchizitorial, nuanțele unei realități complexe, ce se impune judecată corect, de la caz la caz, nu cu teamă de oameni, ci cu teamă de Dumnezeu. Legea nu este rea în sine, ci este rea în lipsa ei de precizie, care permite generalizări discreționare, ca și în absența unei incriminări legale echivalente a ororilor deloc mai mici ale comunismului (cu urmări infinit mai grave în prezentul lumii românești). (R. C.)