SUMARUL BLOGULUI
Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul
de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o
întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost
alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu,
Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor
comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor
colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi
accesată aici. Pentru detalii despre această antologie
on-line, a se citi aici. (R. C.)
2010
INTERVIU CU D-L ZAHARIE URDEA,
secretar al Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi Politici
din județul Sibiu
În debutul interviului, vă rog să vă
prezentaţi cartea de vizită. Altfel spus, cine este Zaharie Urdea?
Răspunsul
ar trebui să cuprindă o carte întreagă, căci viaţa fiecăruia dintre noi
constituie un roman, şi mai cu seamă o viaţă ca a mea, care am trecut prin
evenimente prin care nu a trecut oricine. N-am nici un merit că le-am trăit, ci
acesta a fost destinul meu. Ţin să subliniez că cele ce urmează sînt amintiri
ce-mi revin acum în memorie şi că niciodată n-am vrut să le aştern pe hîrtie şi
nici nu ştiu dacă vor folosi cuiva şi cîndva. Un singur lucru doresc a
sublinia, anume că ele cuprind numai adevărul, fără adaosuri şi înflorituri.
M-am
născut la 23 martie 1923, în com. Şaeş jud. Mureş, la 7 km de Sighişoara,
într-un cadru de poveste; întreaga localitate e înconjurată de păduri de fag şi
de stejar. Acolo am copilărit, acolo am absolvit 4 clase elementare, iar primul
care m-a învăţat buchiile, înainte de a merge la şcoală, a fost bunicul meu
după mamă, învăţătorul Iosif Chistea. În bătaie de joc, îmi zicea „ocoşul”. Am
învăţat să citesc în gazeta Libertatea
din Orăştie, a lui Ion Moţa, ceea ce a avut repercusiuni în formarea mea de mic
şcolar.
Studiile
secundare le-am săvîrşit la Liceul „Principele Nicolae” din Sighişoara, unde
era director Horia Teculescu, un erudit, fost coleg şi amic cu Lucian Blaga.
Acesta –în calitate de preşedinte al ASTREI de pe districtul Tîrnava Mare –
avea obiceiul să invite, cel puţin o dată pe lună, la şcoala noastră scriitori
deosebiţi, care conferenţiau în „Silentium”, cum îi spunea pe atunci sălii de
meditaţii. Astfel, am avut prilejul de a-i asculta pe Ionel Teodoreanu, Mihail
Sadoveanu, Al. Lascarov-Moldovanu, D. Ciurezu, Octavian Goga, Ioan Lupaş,
Lucian Blaga ş. a.
Totodată
am fost atras de literatura de aventuri, şi în special de Aventurile submarinului Dox. Faptul că aveam în familie un comandor
de marină, la Constanţa,
m-a determinat – împotriva voinţei părinţilor – să mă fac „marinar”.
Să ne întoarcem cu 70 de ani în urmă. Ce îşi
aminteşte Zaharie Urdea despre anii cît a fost matelot în flota armatei noastre
din Marea Neagră?
În 1940 m-am
înscris la Şcoala Navală „Principele Mircea” din Constanţa. Din motive disciplinare, cu încă 4
colegi am fost trecuţi la trupă, cu grad de sergent T.R. (termen redus, cum era
pe timpuri).
Ordinul
Mareşalului Antonescu (dat la 22 iunie 1941) – „Ostaşi, vă ordon: treceţi
Prutul!” – m-a găsit îmbarcat pe nava lansatoare de mine marine „Amiral Murgescu”.
Nava a avut misiunea de a forma baraje de mine, în vederea protejării
porturilor româneşti din Marea Neagră, inclusiv Varna, care era sub administraţia militară
germană. Era nava cu cea mai puternică apărare antiaeriană. Ţevile tunurilor
erau brăzdate de cercuri albe, fiecare cerc însemnînd un avion inamic doborît.
Ce amintiri mai păstraţi despre foştii
comandanţi şi camarazi de pe nava cu care aţi înfruntat valurile mării şi
riscurile luptelor la care aţi luat parte?
Comandantul
navei era Cpt. Comandor Anton Foca, licenţiat în Fizică-Matematică, un
moldovean de o prestanţă şi bunătate rar întîlnite. În timpul misiunilor trata
întregul echipaj ca pe proprii copii. Din ştirile pe care le deţinem, a murit
în chinuri groaznice la Securitatea din Botoşani.
Îmi
amintesc cu plăcere de ofiţerul secund Lt. Comandor Ovidiu Mărgineanu –
ardelean de pe Tîrnave – provenit din fosta marină austriacă de la Pola, de ofiţerii
de navigaţie Lt. Florin Lupoaie, Lt. Ilie Rădăşanu, Cpt. artilerist Nicolae
Gafta şi Dr. Nicola Badralexe – un macedonean.
Sînt cîteva
evenimente deosebite la care a participat şi nava noastră... Era într-un amurg
din septembrie 1943, ne întorceam din misiune de la Sevastopol şi escortam un vas comercial de
mare tonaj, „Lola”. Deodată, marinarul de serviciu din gabia catargului din
prova dă semnal de alarmă aeriană: avioane inamice din „tribord”. Eram pe
puntea de comandă şi am observat cu ochiul liber două avioane torpiloare
îndreptîndu-se spre noi... Corespondenta de război, Alice Sturdza-Cantacuzino,
soţia renumitului aviator Bîzu Cantacuzino, o femeie de un curaj ieşit din
comun, în apropierea bordajului, cu aparatul de filmat, îşi făcea imperturbabilă
datoria de fotoreporter de front... Mă mira că directorul de tir – Cpt. Gafta –
nu dă ordin de deschiderea focului. Ştia el de ce timonierul de serviciu, la
ordinul comandantului, îndreptă nava în direcţia din care veneau cele două
avioane. În momentul în care acestea s-au apropiat la distanţă de 250-300 m,
comandă deschiderea focului cu două tunuri Rheinmetal de 37 mm, semiautomate,
ce lovesc în plin cele două avioane, care se prăbuşesc în mare. Aviatorii au
fost recuperaţi de vedetele rapide care ne însoţeau vasul. Răsuflăm uşuraţi şi
comandantul dă ordin ca fiecare marinar, sosit în portul Constanţa, să primească 50 de rom...
Sar acum
la un alt eveniment, pe care nu-l aminteam dacă nu reciteam recent paginile lui
Constantin Virgil Gheorghiu din Ard malurile
Nistrului şi Cu submarinul „Delfinul”
la asediul Sevastopolului, în care amintea de încercarea flotei inamice de
a ataca portul Constanţa. Eram pe puntea de comandă a navei şi urmăream cu
binoclul desfăşurarea atacului. Două distrugătoare inamice, de care mai tîrziu
am aflat că se numeau „Moscova” (nava-amiral) şi „Harkov”, au deschis focul
asupra Constanţei, dar neavînd un tir reglat, obuzele au explodat undeva pe cîmp,
departe de oraş. Artileria noastră de coastă a deschis focul şi la un moment
dat am observat că una din navele inamice a sărit în aer. Era distrugătorul „Moscova”.
Victoria a
fost disputată între bateriile de coastă şi barajul de mine, de care se
presupune că s-a lovit inamicul. O parte din echipaj, datorită centurilor de
salvare, a fost recuperată de vedetele noastre rapide – circa 50 de matrozi –
şi cei salvaţi au fost internaţi într-un lagăr de prizonieri. Distrugătorul „Harkov”,
a reuşit, deşi „rănit”, să ajungă în Odessa, unde, după ocuparea acesteia, l-am
găsit în port, abandonat de echipaj, într-o rînă, cu
bordajul găurit de obuzele artileriei noastre. Ziarele timpului au comentat
evenimentul şi de acolo am aflat că pe comandantul vasului „Moscova” îl chema
Zaharovici, ceea ce m-a făcut să nu-i uit numele, căci se asemăna cu al meu...
Un alt
eveniment demn de amintit e cel ce evidenţiază comportamentul armatei noastre (şi
mă refer aici doar la Marina Română). La ordinul dat tuturor navelor româneşti
de către comandantul Flotei Române din Marea Neagră, Amiralul Horia Măcelariu (de
obîrşie ardelean), la ancorarea acestora în portul Sevastopol, cazanele bucătăriilor trebuiau să
pregătească mîncarea – fasole boabe – ce era distribuită populaţiei care mai
rămăsese în urma frontului. Acest aspect trebuie subliniat, deoarece vasele
germane aliate nu au subscris la aceasta. Populaţia rusă era compusă doar din
femei, bătrîni şi copii. Medicii navelor noastre vizitau eventualii bolnavi şi
le distribuiau medicamentele de care dispuneau pe nave. Accentuez că acest
lucru îl făceau doar navele româneşti şi cînd populaţia locală zărea tricolorul
nostru la catarg, deja se forma coadă în vederea primirii unui polonic de mîncare.
La sosirea în port, echipajul liber al navei avea permisiunea de a vizita ceea
ce a mai rămas din oraşul respectiv. Înainte de plecarea în oraş, comandantul
nostru spunea (parcă acuma-l aud): „Măi copii, să nu vă împingă păcatul să aud
că v-aţi atins de vreo femeie, căci «Puţul lanţului» vă aşteaptă!”... Comparăm
cum s-a comportat Armata Română cu învinşii inamici şi cum s-a comportat Armata
Sovietică la noi, chipurile ca aliată şi eliberatoare, după 23 august 1944...
Un alt
eveniment important – pe care nu-l mai detaliez – a fost evacuarea din Crimeea
a ceea ce a mai rămăsese din armata româno-germană, în zilele de 12-13 mai 1944.
A fost iadul pe apă: din aer bombardamente, de pe mare diferite vase inamice
căutînd să împiedice retragerea din Crimeea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nava
noastră şi altele pline de soldaţi – unii răniţi – au ajuns cu bine în portul Constanţa, salvînd peste
40.000 de români şi aliaţi. Mareşalul Antonescu ne aştepta, cu felicitări, în
gara maritimă...
Un
eveniment de cotitură a avut loc după 23 august 1944. În tot timpul războiului
colaborarea cu unităţile germane a decurs normal, în toate acţiunile noastre.
La bordul navei Murgescu, aveam 2-3 ofiţeri germani, care făceau legătura cu
unităţile lor. Ca urmare a actului de la 23 august 1944, eram în stare de
război cu foştii aliaţi. Ordinul Marelui Stat Major era ca toate unităţile
germane să fie dezarmate şi ostaşii lor să fie consideraţi ca prizonieri şi trimişi
în lagăre. Comandantul Marinei Militare din Marea Neagră, Amiralul Horia
Măcelariu, nu a executat acest ordin. Dîndu-şi seama de puternicele unităţi de
artilerie de coastă germane, la care se adăuga peste o divizie de infanterie
germană, ordinul ar fi produs un măcel groaznic şi oraşul Constanţa ar fi fost distrus în proporţie de
50-60%. S-a permis plecarea unităţilor germane în bune condiţiuni. Asta l-a
costat mai tîrziu o condamnare de 25 ani de muncă silnică, din care a executat
17... După plecarea nemţilor, vin ruşii... Am colaborat cu ei din 28 august pînă
la 5 septembrie 1944. Le-am arătat barajele de mine, iar la întoarcerea din
misiuni luam cîte un pahar de vin – haraşo
în sus, haraşo în jos. Ceea ce i-a
impresionat mai mult pe ruşi a fost aparatura modernă, dotarea navei „Amiral Murgescu”
şi în special alimentaţia de care se bucurau atît trupa, cît şi ofiţerii. Încă
nu cunoşteam cuvîntul davai. În
dimineaţa de 5 septembrie 1944 – n-am s-o uit pentru că era onomastica mea –
cineva trage pătura de pe mine, deschid ochii şi ce văd? Un celovec avînd în mîna
stîngă o baionetă şi în dreapta un pistol: Davai,
davai, bistra! – îmi ordonă el. În pijama, desculţ şi cu capul descoperit,
sub ameninţarea rusului, ajung la dunetă (puntea de la pupa navei); acolo, pe 4
rînduri, era înşiruit tot echipajul, în frunte cu comandantul navei. În spatele
rîndurilor, vreo 15-20 de soldaţi sovietici erau cu pistoalele îndreptate spre
noi. Eram convins că ne vor împuşca. Era în jur de ora 6, tremuram de frig şi,
de ce să nu recunosc, şi de frică. Un soldat rus îmi aruncă în spate o pătură.
Atunci mi-am revenit şi speranţa de viaţă a renăscut. Nici una, nici două, un
litinant sovietic ce vorbea moldoveneşte ne ordonă să părăsim nava, aşa cum
eram, îmbrăcaţi sau dezbrăcaţi, fără a ne da voie să luăm lucrurile personale.
Luaţi pe nepregătite şi cu escortă, am fost alungaţi din port. Am aflat că în
acea dimineaţă comandantul portului, Cpt. Comandor Dombrava, se împuşcase în
inimă. Ieşind din port, fiecare s-a îndreptat spre casa lui: cei din oraş, cei
mai mulţi, la Baza Maritimă, iar eu la ruda mea, Lt. Gh. Bărdaş, originar din
Porumbacul de Sus. Haraşo tovărăşie!
Ruşii au considerat furtul navei noastre militare drept captură de război. De jure aveau acoperire: noi am încetat
starea de război cu ei la 23 august 1944, dar armistiţiul a fost semnat la
Moscova abia pe... 12 septembrie. În acest interval au luat prizonieri la Moldova
circa 130.000 soldaţi români. Pe o parte i-au împuşcat, iar o parte au cunoscut
iernile de la Cercul Polar, unii eliberîndu-se abia în 1948. În intervalul
1945-1947, în urma stagiului meu de soldat T.R. şi a unor cursuri, m-am ales cu
un brevet de ofiţer navigant în Marina Comercială, dar nemaiavînd flotă
comercială, am revenit la Sighişoara, părinţii bucurîndu-se să mă vadă întors
sănătos acasă.
***
Ce
a însemnat pentru dvs. participarea la cel de-al doilea război mondial?
Răspund simplu: nu numai că am executat
ordinul Mareşalului Ion Antonescu, „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!”, dar am
şi dorit din toată fiinţa mea eliberarea Basarabiei – pămînt românesc; dar tot
atît de mult, lupta împotriva comunismului – această plagă pe care Apusul nu a
cunoscut-o… Numai un an de stăpînire bolşevică şi francezii nu ar mai fi purtat berete roşii, nici atunci şi nici
acum! La întrebarea pe care mi-au pus-o unii: „Ce am căutat dincolo de
Prut?”, le-am răspuns: „Dar ce am căutat
dincolo de Tisa, pînă la Budapesta şi
în munţii Tatra?!”. Ca ostaşi credincioşi ai ţării, am executat ordinele – atît
ale mareşalului Antonescu, cît şi ale M.S. Regele Mihai I.
Care a fost cea mai frumoasă perioadă din
viaţa dvs., dar şi cea mai neagră?
Cea mai frumoasă
a fost cea pe care am petrecut-o cu soţia mea, iar cea mai neagră a fost în
timpul detenţiei mele – 1948-1954, 1959-1964. Evenimentul care m-a marcat
pentru tot restul vieţii a fost decesul soţiei mele în 25 ianuarie 1970, în
urma căruia am rămas să cresc doi copii minori, orfani de mamă.
Pentru care delicte aţi fost acuzat şi
condamnat la ani grei de detenţie în perioada regimului comunist?
Motivele
pentru care am fost arestat şi condamnat, atît în perioada 1948-1954, cît şi
cea din 1959-1964, aveau încadrarea juridică de „crimă de uneltire împotriva
ordinei sociale în stat, art. 209 Cod Penal”.
Povestiţi-ne
mai în detaliu aspecte din viaţa dvs. de deţinut politic.
Am fost închis o vreme la subsolul
actualului Decanat al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, într-o celulă
friguroasă, fără grup sanitar, cu paie, noroi si fecale pe jos, deasupra căreia
era o scîndură de 1,5 m lungime şi 0,5 m lăţime. Eram legat în cătuşe cu mîinile
la spate, îmbrăcat cu haine subţiri, iar hrana o constituia o bucată de
mămăligă şi două polonice de zamă de cartof, rară, rară de tot… Prima arestare
a avut loc în ziua de 28 august 1948, sub acuzarea că am făcut parte din
organizaţia „Centrul Studenţesc Legionar Cluj”. Da, am făcut parte, dar
efectiv nu am participat la nici o acţiune contra orînduirii sociale în stat. A
fost o organizaţie naţional-creştină – şi în mod cu totul împotriva
iredentismului maghiar din Cluj, din 1946 şi din anii următorii. Am fost de
faţă la adunarea de la Colegiul Universitar în 1946, cînd Lucreţiu Pătrăşcanu a
declarat la manifestaţiile noastre antirevizioniste: „Întîi sînt român şi apoi comunist”.
Aceasta l-a costat viaţa, fiind condamnat şi împuşcat la ordinul expres al lui
Gheorghiu-Dej. Am fost judecat şi
condamnat la 5 ani de închisoare corecţională, în Vinerea Mare a anului 1948.
Ţin minte aproape mot-à-mot cele
spuse de Dr. Ioan Bohotici – şeful declarat al organizaţiei: „Domnule
Preşedinte, onorată instanţă, acum aproape 2000 de ani, Ponţiu Pilat – la
presiunea iudeilor – a condamnat la moarte prin crucificare pe Mîntuitorul
nostru Iisus Hristos, pentru că a despicat istoria omenirii cunoscute în vremea
aceea. A propovăduit o nouă morală pentru mîntuirea neamului omenesc. Astăzi,
28 aprilie 1948, Tribunalul Militar Cluj condamnă un grup de 153 de studenţi şi
profesori, pentru vina de a crede în Dumnezeu şi a-şi iubi ţara, pentru
păstrarea datinilor străbune, pentru schimbarea omului din homo hominis lupus în homo
hominis Deus. Să dea Dumnezeu ca jertfa noastră de azi, 28 aprilie 1948, să
fie primită ca o temelie a României de mîine, aşa cum am visat-o noi în elanul
nostru tineresc. Lăsăm Providenţei ca viitorul să ne judece atît pe noi, cît şi
pe dv.”. Ne-am întors în celulele noastre, iar în ziua Învierii, 153 de
glasuri, ca la o comandă, am cîntat: „Hristos a înviat”. Toţi eram plini de
speranţă că nu vom executa condamnările date, nici pe departe nu ne puteam
imagina la ce regim diabolic vom fi supuşi în timpul detenţiei…
În zilele următoare, intelectualii au fost
duşi la Aiud, iar noi, studenţii, la închisoarea de la Piteşti, cea care a
făcut istorie în lumea civilizată pentru tratamentul inuman, diabolic la care
au fost supuşi cei aproape 1500 de studenţi. De la Cluj, cu vagon-dubă, sîntem
în drum spre Piteşti, cu o haltă de 3 zile la închisoarea din Văcăreşti. Ajunşi
în gara din Piteşti, în coloană, cei 130 de studenţi, escortaţi de gardieni, pe
jos, ajungem în cealaltă extremitate a oraşului, unde se afla închisoarea.
Cazarea, spre deosebire de alte închisori, era acceptabilă, dar tratamentul a
întrecut orice imaginaţie, prin torturile fizice şi psihice – a început
aşa-zisa „reeducare”: bătăi zilnice, noaptea stat în picioare, crime de omor şi
alte măsuri de demascare, scrise de altfel în multe cărţi şi în presă. Am avut
norocul să nu îndur din plin aceste schingiuiri, deoarece cu un grup de 30 de
deţinuţi am fost trimişi la Canal. În drum am trecut prin Jilava, unde chiar de
la intrare am fost primiţi de 10-12 gardieni, majoritatea ţigani din comuna
Jilava, cu urlete: „Aici e Jilava, bă!”; şi cu bîte groase au început să ne
lovească unde nimereau. Ne-au vîrît într-un tunel lung de 20-25 m şi lat de
vreo 5 m, cu trei rînduri de priciuri de lemn, fără saltea, pe scîndura goală,
pe o căldură înăbuşitoare. Eram în jur de 300 de deţinuţi, fără o fereastră de
aerisire, cu un hîrdău cu apă şi unul pentru necesităţile fiziologice. Iadul pe
pămînt – de fapt sub pămînt, cum era închisoarea Jilava. După trei luni am fost
duşi 10 deţinuţi la Tîrgşor, de unde după un scurt timp am fost trimişi la
Canal. La penitenciarul Jilava am întîlnit mulţi ofiţeri consideraţi criminali
de război: generalii Mociulschi, Tobescu, Pantazi, profesori universitari,
foşti miniştri antonescieni şi alte categorii de deţinuţi. În octombrie 1950 am
fost duşi la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Debarcaţi în gara Dorobanţi, am
trecut pe la penitenciarul Poarta Albă, unde am fost triaţi. Cei cu pedepse
peste 5 ani, printre care eram şi eu, am fost duşi cu camioane la colonia de
muncă „Peninsula” din localitatea Valea Neagră. Acolo am muncit la săparea
canalului, cu lopata, cazmaua şi roaba. Parafrazîndu-l pe deţinutul poet
Ciurunga, am despicat Dobrogea cu lopata, am creat o nouă gură de vărsare a
Dunării,.. „Pe trei curge apa şi pe-a patra sînge”… Munci istovitoare, flămînzi
şi dezbrăcaţi, iarna şi vara, zi-lumină: canalul trebuie terminat! Cel mai mare
număr de decese s-a înregistrat pe canal, la cele 7 colonii de muncă. I-am întîlnit
acolo pe filosoful Ernest Bernea, pe profesorii universitari Alexandru Herlea,
Victor Jinga, Vladimir Dumitrescu, Dan Brătianu şi pe mulţi alţii din cei
aproape 10.000 cîţi eram în colonie. Acolo învăţat meseriile de zidar, sobar teracotist şi sudor electric. În
iulie 1953 au fost închise lucrările de pe canal şi de acolo, cu încă
aproximativ 800 de deţinuţi, am fost dus la Aiud. Acolo am lucrat în fabrică,
învăţînd o nouă meserie: lăcătuş mecanic. Deşi eram cu pedeapsa expirată în
august 1953, am mai fost condamnat la încă 12 luni de închisoare, ca urmare a
comportamentului în cei 5 ani. De mai multe ori am fost pedepsit cu carceră,
pierderea dreptului de a primi pachete cu alimente şi îmbrăcăminte. Restul de
pedeapsă administrativă s-a ridicat, astfel că în 16 iunie 1954 am fost pus în
libertate. Sosit acasă, m-am căsătorit cu o consăteancă, pe care o lăsasem
elevă, iar acum era absolventă a Academiei Comerciale şi inspector de bancă la
Petroşani. Acolo m-am căsătorit, m-am angajat la întreprinderea de
industrializare a laptelui: a fost o perioadă relativ liniştită şi s-au născut
cei doi copii: Radu şi Ligia. Calvarul meu nu s-a sfîrşit însă. În urma
evenimentelor din Ungaria (octombrie 1956), regimul comunist a intrat în
panică, temîndu-se ca nu cumva şi în România să se petreacă ceva asemănător. În
1958-1959 au urmat o serie de arestări masive, primii au fost arestaţi sub
diferite pretexte foştii deţinuţi politici. Iată-mă arestat în 28 aprilie 1959,
sub pretextul că am întreţinut corespondenţă cu un amic al meu – Nicolae Grozav – în scopul de a ne organiza şi
revolta contra regimului. La acea dată situaţia familială era aproape
disperată: tatăl meu era arestat pe motiv că ar fi chiabur; soacra mea dată
afară din învăţămînt pe motivul că socrul meu – preot greco-catolic – a refuzat
trecerea la Biserica Ortodoxă; soţia cu cei doi copii în vîrstă de 2 şi 3 ani. La arestarea mea au contribuit două
persoane, după cum mi-am dat seama mai tîrziu; erau informatori puşi special
pentru a mă urmări. Imprudenţa mea a fost că i-am considerat prieteni… Sînt
judecat la Deva de Tribunalul Militar şi condamnat la 9 ani de închisoare
corecţională – pentru atitudine duşmănoasă împotriva clasei muncitoare. Sînt
dus la închisoarea din Galaţi, de unde în 4 decembrie 1959 sîntem escortaţi şi
duşi în port, unde am fost îmbarcaţi pe un şlep. Eram în jur de 400 de deţinuţi. În dimineaţa
zilei de 6 decembrie – Sf. Nicolae – acostăm la un chei de pe braţul Chilia, vis-à-vis de oraşul – acum rusesc –
Vîlcov. O zi pe care n-am s-o uit toată viaţa! Crivăţul bătea cu putere,
însoţit de o gheaţă măruntă, care ne înţepa faţa. Flămînzi, slăbiţi, echipaţi
cu uniforme vărgate, care purtau înscris pe spate cu majuscule C.R., adică
contra-revoluţionar. Am fost puşi să descărcăm un remorcher cu butoaie de varză
murată şi gogoşari, care au constituit hrana noastră în tot timpul cînd am fost
la tăiat de stuf. La amiază ne-au adus o ciorbă, pe care n-m putut s-o mănînc
din două cauze: una că vîntul îmi zbura ciorba din lingură şi a doua că nu mai
puteam deschide gura din cauza frigului! De aici sîntem îmbarcaţi pe un alt şlep-bac, închiriat de M.A.I. de la o
societate fluvială franceză (purta pavilion francez şi numele de „Gironde”).
Mai lipsea doar inscripţia cu liberté-egalité-fraternité…
Cazarea era în cala şlepului, în care erau 4 rînduri de paturi metalice, un vas
pentru apă şi unul pentru necesităţile fiziologice. Dimineaţa se dădea
deşteptarea la orele 4, ne echipam şi ni se servea prima masă: ciorbă de
murături şi arpacaş. Mîncam
numai de două ori pe zi: dimineaţa, înainte de plecare la muncă, şi seara, cînd
veneam de la muncă. Zăream încă stelele pe bolta cerească la numărătoarea care
se făcea pe mal şi unde eram daţi în primire soldaţilor M.A.I. şi unui gardian,
înarmaţi şi însoţiţi de cîini-lup. După un marş de 4-5-6 km, depinde unde era
locul de muncă, recoltam stuf. Norma era mare şi în primele zile nu am putut-o îndeplini toţi deţinuţii.
Seara, sosiţi la bac, cei sub normă erau pedepsiţi cu 25 lovituri la spate, de
însuşi comandantul bacului. În echipa în care lucram eu aveam două persoane mai
în vîrstă şi care erau ajutate de noi, cei mai tineri, să-şi îndeplinească
norma: erau profesorul Haiduc, de la Politehnica din Timişoara, şi Gherman, de
la opera din Iaşi. Acolo am cunoscut şi am avut prieteni pe scriitorii I. D. Sîrbu
(conferenţiar universitar la Cluj), Al. Paleologu, Al. Ivasiuc, Mihadaş, dar şi
pe renumitul profesor ORL Dr. Mihai Jubu. Stuful se recolta numai iarna, cînd
apa era îngheţată. Venind primăvara, am fost duşi la o colonie de muncă aproape
de Letea – numită Grindu, apoi am plecat în Insula Mare a Brăilei, unde am
lucrat la îndiguirea Dunării şi la munci agricole. Am trecut prin coloniile:
Stogneşti, Strîmba, Salcia, Gradina şi Băndoiu. Toate muncile erau normate.
Primăvara ne mai completam hrana cu boabe de porumb (cei ce mergeam la
semănatul acestuia), cu lujeri fragezi de trestie, iar cînd lucram la
sfecla-de-zahăr, prăşit, recoltat, ne săturam din sucul acesteia… Dar pe
ascuns, căci cine era prins, la sosirea la colonie era pedepsit tot cu 25
lovituri la spate. Prin
1962, a fost o epidemie de leptospiroză
şi febră tifoidă în colonii. Au fost separaţi cei ce au fost atinşi de această
boală, printre care şi un grup de 6 amici – care ne-am săturat de munci
agricole, ne-am declarat purtători de germeni, am fost izolaţi şi duşi la
Gherla. Aici am lucrat ca
zidar la întreţinerea închisorii, în special la tencuit. În 6 august 1964, în
urma Decretului 411/1964, am fost graţiat de restul pedepsei şi după aproape 6
ani am revenit la Petroşani. Copiii erau la şcoală, nu m-au recunoscut; soţia
divorţase între timp, pentru a-şi păstra locul de muncă. Ne-am recăsătorit,
m-am angajat la întreprinderea de morărit-panificaţie, unde aveam şi timp liber
pentru a-mi relua studiile la Facultatea de Drept din Cluj. În 1968, pentru a
ne apropia de casele noastre (Sighişoara şi
respectiv Făgăraş), prin relaţii de oameni buni (mai erau şi din
aceştia), am venit la Sibiu: soţia la Banca Agricolă nou-înfiinţată, iar eu la
Panificaţie.
***
Despre foştii deţinuţi politici cu care aţi
împărţit umilinţele regimului de detenţie ce mai ştiţi?
Dintre
foştii deţinuţi politici cunoscuţi, marea majoritate au decedat. Mai întreţin
legături cu prietenul Cornel Cornea din Arad, cu doctorul Traian Neamţu,
Dionisie Macarci şi Mircea Dobre din Cluj, cu Octavian Balaban şi Dr. Nicolae
Neamţu din alte localităţi din ţară...
Ce aţi aşteptat şi ce s-a realizat după
evenimentele din decembrie 98, respectiv au prins contur în noua lume românească
idealurile pentru care aţi luptat, suferit şi pătimit? Cum vedeţi România fără
comunism?
Cea mai
fericită zi din viaţa mea a fost aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989. Chiar
dacă scopul pentru care am suferit 11 ani nu a fost atins, măcar am scăpat de
comunismul instituţionalizat. Cu tot vălmăşagul la care sîntem unii numai
spectatori, am convingerea şi speranţa că lucrurile se vor decanta şi că vom
ajunge treptat, în cadrul U.E. şi al N.A.T.O., o ţară
respectată şi cu o viaţă normală. Eu spun, în pofida părerilor unor prieteni,
că sîntem pe un drum bun…
În afară
de întrebările puse de dvs., doresc să adaug şi cîteva cuvinte despre activitatea
mea de după 1989.
După
evenimentele din acel decembrie însîngerat, orice interpretare li s-ar da, sau oricine
ar fi fost la originea lor, s-a produs totuşi în societatea românească o
cotitură cu rezultate remarcabile. Dacă ar fi numai unul, ar fi suficient:
căderea comunismului, constituirea unui stat mai mult sau mai puţin democratic,
cu urmări ce nu fac obiectul interviului de faţă…
În 12
ianuarie 1990, la iniţiativa unor foşti deţinuţi politici de înaltă ţinută
moarală şi intelectuală (Aurel Maxim, Gabriel Constantinescu, Gh. Brahonschi,
Ilie Berghezan ş. a.) s-a constituit Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Sibiu. În prezenţa a pester
trei sute de foşti deţinuţi politici, am fost ales în unanimitate
Secretar-trezorerie.
De la
acea dată şi pînă astăzi, m-am străduit a-mi aduce contribuţia la bunul mers al
acestei asociaţii, sub preşedinţia lui Aurel Maxim, apoi a lui Grigore
Lechinţan, apoi a părintelui Gh. Bogdan, iar în prezent a lui Ilie Berghezan
[la rîndul său intervievat recent de în paginile Punctelor cardinale, de care foştii deţinuţi politici sibieni au
fost şi rămîn cu toţii atît de legaţi – n. Red.] [1].
Despre
realizările personale las faptele să vorbească…
Referitor
la întrebarea: „Ce aţi aşteptat şi ce s-a realizat după evenimentele din decembrie
1989”, adică dacă au prins contur idealurile pentru care am suferit şi cum văd
starea României după 20 de ani fără comunism, vă răspund: decembrie 1989 a
despicat în două istoria României. Evenimentele şi mai ales împrejurările, atît
interne, cît şi externe, nu au permis, din păcate, realizarea unui adevărat
regim de centru-dreapta, după cum normal şi benefic ar fi fost pentru ţară. Despre idealuri nu putem vorbi; gînditorul francez La
Rochefoucauld spunea: idealul este un fruct care niciodată nu se coace…
Cu
picioarele pe pămînt fiind, după aproape o jumătate de secol de regim comunist,
cu foşti deţinuţi politici ajunşi la vîrsta senectuţii, cu o societate politic
nepregătită, la mare lucru în privinţa schimbărilor în bine nu ne puteam
aştepta. Am însă convingerea că din această învălmăşeală lucrurile se vor
decanta pînă la urmă, că ne vom alinia ţărilor europene mai dezvoltate. În caz
contrar – Doamne fereşte! – viitorul nostru nu poate fi decît sumbru.
După o
perioadă de 11 ani de detenţie, nu plîng şi nu mă plîng. Într-o viaţă normală,
destinul meu ar fi fost probabil altul. Nu urăsc pe nimeni dintre cei care au
contribuit la această perioadă a detenţiei mele – mă refer la persoane. Urăsc
din toată fiinţa mea Partidul Comunist din România, impus cu baioneta de către
bolşevicii de la Moscova, de către cei fără neam şi fără Dumnezeu. Nu doresc un
Nürnberg pentru condamnarea ucigaşilor neamului meu, dar o lege a lustraţiei ar
fi mai oportună ca oricînd, pentru limpezirea lucrurilor. Nu uit nici că
declararea Partidului Comunist ca ilegal şi criminal s-a făcut oficial chiar în
Parlamentul României, cu speranţa unui viitor mai bun, care, ce-i drept, se
lasă cam îndelung aşteptat.
Dumnezeu
să ocrotească ţara şi neamul meu, să lumineze minţile
celor care ne conduc în prezent şi ne vor conduce în viitor.
Sînteţi unul dintre puţinii oameni care cu
20 de ani în urmă aţi pus semnătura pe actul de botez şi tot de atunci
îndepliniţi fără întrerupere misiunea de onoare ce vi s-a încredinţat, de a fi
secretar de onoare al acestei asociaţii. După cîte se poate constata, nu este
deloc o sarcină uşoară, ea vă solicită mult timp şi un mare consum de energie,
de gîndire, la care trebuie să ţineţi seama şi de vîrsta dumneavoastră, care se
apropie de cea nonagenară. Îmi pun întrebarea – şi v-o pun şi dumneavoastră:
mai puteţi face faţă, nu vă simţiţi obosit, stors de puteri?
Da, aşa
este, marge din ce în ce mai greu, însă nu pot să renunţ, merg înainte.
Experienţa celor 20 de ani de secretariat mă ajută şi ea să merg mai departe. A
devenit chiar o pasiune pentru mine şi – de ce nu? – o necesitate care mă ajuta
să rezist la provocările vremii cu care ne confruntăm. Apoi atmosfera
prietenoasă, colegială, camaraderească, profund umană care domneşte în viaţa
asociaţiei noastre, la care se adaugă liniştea pe care ţi-o oferă lectura unei
cărţi bune, momentele de bucurie trăite în ambianţa copiilor, nepoţilor şi
strănepoţilor, întîlnirile şi plimbările în aer liber cu foştii colegi de
suferinţă şi cu camarazii de război, atîţia cîţi mai sîntem, derularea
amintirilor din acei ani de suferinţă şi de jertfă, toate îmi dau puterea să
rezist, să merg mai departe, pentru că viaţa, cu toate dificultăţile ei, e
infinit mai uşoară cînd o împarţi cu ceilalţi, este mai frumoasă cînd te bucuri
de ea alături de cei dragi şi de cei cu care ai suferit şi ai împărţit amarurile
regimului totalitar comunist impus samavolnic României de către Rusia sovietică,
după 23 august 1944, pentru aproape o jumătate de secol.
Închei
acest interviu azi, 23 martie 2010, zi în care împlinesc 87 ani de viaţă, cu
suişurile şi coborîşurile ei, ca pe un scurt rezumat al rezumatelor vremurilor
prin care am trecut, iar micile necazuri şi conflicte inerente se uită, rămînînd
numai esenţa. Garantez pentru exactitatea celor relatate şi nu vreau să măresc
numărul mincinoşilor cu încă unul. Geme pămîntul de ei…
Domnule Zaharie Urdea, vă mulţumesc din
inimă. Amintirile dumneavoastră sînt de nepreţuit şi vă doresc din tot sufletul
să trăiţi ani mulţi cu sănătate, bucurîndu-i şi pe cei din jurul dumneavoastră.
Discuţia cu dumneavoastră – pe cît de zguduitoare, pe atît de frumoasă lecţie
de istorie vie pe care aţi trăit-o – a constituit o reală plăcere pentru mine
ca interlocutor, dar şi un exemplu de slujire a patriei cu devotament, capabil
de cele mai mari sacrificii, pentru dreptate, adevăr, libertate, pentru
prosperitatea poporului român, al cărui fiu devotat aţi fost şi aţi rămas,
dincolo de toate vitregiile istoriei contemporane. Pentru toate acestea vă
mulţumim încă o dată şi sper ca la următoarea întîlnire să ne împărtăşiţi şi
alte aspecte din vasta dumneavoastră experienţă de viaţă trăită atît de ardent,
care, aşa cum afirmaţi la începutul interviului, ar putea să umple paginile
unui roman… fără nici o picătură de ficţiune! [2]
A consemnat
Col (r) Victor Neghină
[1] Interviul respectiv e postat și pe
acest blog (vezi aici). [Nota
Blog]
[2] Zaharie Urdea s-a stins din viață
la 30 iunie 2014. [Nota Blog]
* Col (r) Victor Neghină, „Interviu cu d-l Zaharie Urdea, secretat al
Asociației Foștilor Deținuți Politici din județul Sibiu”, în Puncte cardinale, anul XX, nr.
8/236, august 2010, p. 6; nr. 9/237, septembrie 2010, p. 6 (cu urm. în p. 7);
nr. 10/238, octombrie 2010, p. 6.
Secretarul asociaţiei, d-l Zaharie Urdea,
îl declară pe Maiestatea Sa Regele Mihai I
membru de onoare al AFDPR – Sibiu,
acordîndu-i insigna de fost deţinut politic în exil (1995)
Mai puteţi citi pe acest blog:
1 comentarii:
Un om remarcabil! Dumnezeu sa il odihneasca!
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire