INTERMEZZO LIRIC: ADAOS LA «EROSSTIHURI»

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

By Andrew Gonzalez

Dacă tot nu m-am învrednicit să scot volumul (poate la toamnă...), mă tot ispitesc să mai adaug cîte ceva...

 
I

În poala verde-a visului mă las  
și te aștept să nălucești mlădie 
din tufele cu iz de iasomie, 
sfințind desculță iarba, pas cu pas.

Mă simt o vietate de pripas  
și cugetul îmi pare-o nebunie, 
căci nu rîvnesc decît plăcerea vie 
de-a fi cu tine la un loc rămas.

Să ne simțim, topiți de vrajă, una  
(cum poate-am fost în alt eon, divin) 
și s-adormim de-un vis frumos întruna, 
și-așa de strîns trupește să te țin 
încît nici Dumnezeu să nu mai poată 
din mine, ca pe-o coastă, să te scoată.

 

II

Tînjesc tăcerea ce-o tăceam cîndva,

de-a lungul tău pierzîndu-mă agale, 

să nu-mi mai stea cuvintele în cale

și să m-adun întreg în poala ta.

Tînjesc pe toate să le pot uita,

afară doar de linul coapsei goale, 

și nici un gînd să nu-mi mai dea tîrcoale,

nici să mai simt vreun dor de altceva.

Destul am fost și cuget, și rostire,

și vis frumos, și jind înfiorat, 

dar dragostea pe vrejul ei subțire

să dăm în floare nu s-a-nduplecat, 

iar Dumnezeu nu cred c-o să se mire

dacă ne-o prinde moartea în păcat.

III

Să-i dăm iubirii-o nouă rînduială

nici timp n-avem, nici vlagă-n mădulare, 

iar sufletul, ce plin de rîvnă pare,

cu vise vagi pe limba lui ne-nșeală.

De n-ai avut destulă îndrăzneală

să-i pui altoi iubirii din născare, 

e prea tîrziu s-o altoiești cînd moare

sau pîrga ei s-o strîngi la nimereală.

Cînd sîntem doi, cum pătimim de-o rană?

Și pătimind, cum de-om muri pe rînd? 

Tristețea-n noi e astăzi suverană

și nu știm dacă leac o fi avînd, 

nici cît e-n ea virtute sau prihană,

dar mai sperăm că Dumnezeu e blînd.

IV

De-acum, cînd știm că visul nostru moare, 
îi stăm chirciți și muți la căpătîi:
cu trupul gol de-a duhului fervoare,
nu vom mai fi nicicînd ce-am fost întîi.

Tu tot frumoasă poate că rămîi,
dar ce mai este frumusețea oare
cînd nu-ți mai arde dragostea-n călcîi,
nici nu mai ești de cer jinduitoare?

Pierim încet pe limba-mpiedicată
a firii care s-a smintit în noi,
mereu mai goi de tot ce-am fost odată,
mereu mai triști de ce vom fi apoi,
iar Dumnezeu, prea bun ca să ne bată,
se face tot mai mic în amîndoi... 


V 

La pîndă vîntul stă să îți ridice 

al poalei fald cu iutea lui suflare

și nevăzută mîna să-și strecoare 

spre miezul tău etern, Euridice.

O nadă ești din creștet la picioare

și toate stau în vraja ta să pice, 

iar eu, cît sînt de-Orfeu, aș fi ferice

ca lira mea s-o dau pe-o sărutare.

Se-aprind de tine muritori și zei,

stihii și duhuri, beznă și lumină, 

și tu pe toate într-un fel le vrei,

dar și de toate parcă-ai fi străină, 

și nu-nainte cauți vreun temei,

ci îndărăt, de rîvna morții plină!

VI

Ai vrea să-ți spun povestea vieții mele,

dar nu-i nimic ce-ar merita să știi, 

căci suferințe nu-s, nici bucurii

de vreun folos cui n-a trecut prin ele.

Eu mi-s ce-am fost, cu bune și cu rele,

dar ție ți-s doar cel ce-acum și-aci 

îți ține-n palme gleznele mlădii

și îți înșiră tandre bagatele.

Noi nu ne vom cunoaște niciodată

mai mult decît ne-ncape-un vis frumos 

și vom rămîne-ntruna mai prejos

de tot ce-n noi e noimă-adevărată, 

căci ni-i iubirea însăși de prisos

cînd nu-i în haina nunții îmbrăcată.

VII

Că ești frumoasă nici un merit n-ai,

ci-i doar un dar ce l-ai primit prin fire, 

dar prețuiești atît cît ești iubire

și cît se cere-n tine după rai.

Din ce-ai primit cuvine-se să dai

cui are ochi și suflet să te-admire, 

dar cu smerita minții cumpănire,

nu cu trufașul poftelor alai.

Talanții nu ți-s dați pentru risipă,

dar nici ascunși de-al vieții viu să-i ții, 

ci lucrul tău de fiecare clipă

să fie-n duhul sfintei bucurii, 

ca-n jurul tău să vezi cum se-nfiripă,

călcînd pe moarte, cele pururi vii.

Răzvan CODRESCU