INDICE DE NUME
By Andrew Gonzalez
Dacă tot nu m-am învrednicit să scot volumul (poate la toamnă...), mă tot ispitesc să mai adaug cîte ceva...
I
În poala verde-a visului mă las
și te aștept să nălucești mlădie
din tufele cu iz de iasomie,
sfințind desculță iarba, pas cu pas.
Mă simt o vietate de pripas
și cugetul îmi pare-o nebunie,
căci nu rîvnesc decît plăcerea vie
de-a fi cu tine la un loc rămas.
Să ne simțim, topiți de vrajă, una
(cum poate-am fost în alt eon, divin)
și s-adormim de-un vis frumos întruna,
și-așa de strîns trupește să te țin
încît nici Dumnezeu să nu mai poată
din mine, ca pe-o coastă, să te scoată.
II
Tînjesc tăcerea
ce-o tăceam cîndva,
de-a lungul tău
pierzîndu-mă agale,
să nu-mi mai stea
cuvintele în cale
și să m-adun întreg
în poala ta.
Tînjesc pe toate să
le pot uita,
afară doar de linul
coapsei goale,
și nici un gînd să
nu-mi mai dea tîrcoale,
nici să mai simt
vreun dor de altceva.
Destul am fost și
cuget, și rostire,
și vis frumos, și
jind înfiorat,
dar dragostea pe
vrejul ei subțire
să dăm în floare nu
s-a-nduplecat,
iar Dumnezeu nu
cred c-o să se mire
dacă ne-o prinde
moartea în păcat.
III
Să-i dăm iubirii-o
nouă rînduială
nici timp n-avem,
nici vlagă-n mădulare,
iar sufletul, ce
plin de rîvnă pare,
cu vise vagi pe
limba lui ne-nșeală.
De n-ai avut
destulă îndrăzneală
să-i pui altoi
iubirii din născare,
e prea tîrziu s-o
altoiești cînd moare
sau pîrga ei s-o
strîngi la nimereală.
Cînd sîntem doi,
cum pătimim de-o rană?
Și pătimind, cum
de-om muri pe rînd?
Tristețea-n noi e
astăzi suverană
și nu știm dacă
leac o fi avînd,
nici cît e-n ea
virtute sau prihană,
dar mai sperăm că
Dumnezeu e blînd.
IV
De-acum, cînd știm
că visul nostru moare,
îi stăm chirciți și muți la căpătîi:
cu trupul gol de-a duhului fervoare,
nu vom mai fi nicicînd ce-am fost întîi.
Tu tot frumoasă poate că rămîi,
dar ce mai este frumusețea oare
cînd nu-ți mai arde dragostea-n călcîi,
nici nu mai ești de cer jinduitoare?
Pierim încet pe limba-mpiedicată
a firii care s-a smintit în noi,
mereu mai goi de tot ce-am fost odată,
mereu mai triști de ce vom fi apoi,
iar Dumnezeu, prea bun ca să ne bată,
se face tot mai mic în amîndoi...
V
La pîndă vîntul stă să îți ridice
îi stăm chirciți și muți la căpătîi:
cu trupul gol de-a duhului fervoare,
nu vom mai fi nicicînd ce-am fost întîi.
Tu tot frumoasă poate că rămîi,
dar ce mai este frumusețea oare
cînd nu-ți mai arde dragostea-n călcîi,
nici nu mai ești de cer jinduitoare?
Pierim încet pe limba-mpiedicată
a firii care s-a smintit în noi,
mereu mai goi de tot ce-am fost odată,
mereu mai triști de ce vom fi apoi,
iar Dumnezeu, prea bun ca să ne bată,
se face tot mai mic în amîndoi...
V
La pîndă vîntul stă să îți ridice
al poalei fald cu iutea lui suflare
și nevăzută mîna să-și strecoare
spre miezul tău etern, Euridice.
O nadă ești din creștet la picioare
și toate stau în vraja ta să pice,
iar eu, cît sînt de-Orfeu, aș fi ferice
ca lira mea s-o dau pe-o sărutare.
Se-aprind de tine muritori și zei,
stihii și duhuri, beznă și lumină,
și tu pe toate într-un fel le vrei,
dar și de toate parcă-ai fi străină,
și nu-nainte cauți vreun temei,
ci îndărăt, de rîvna morții plină!
VI
Ai vrea să-ți spun
povestea vieții mele,
dar nu-i nimic
ce-ar merita să știi,
căci suferințe
nu-s, nici bucurii
de vreun folos cui
n-a trecut prin ele.
Eu mi-s ce-am fost,
cu bune și cu rele,
dar ție ți-s doar
cel ce-acum și-aci
îți ține-n palme
gleznele mlădii
și îți înșiră
tandre bagatele.
Noi nu ne vom
cunoaște niciodată
mai mult decît
ne-ncape-un vis frumos
și vom
rămîne-ntruna mai prejos
de tot ce-n noi e noimă-adevărată,
căci ni-i iubirea
însăși de prisos
cînd nu-i în haina
nunții îmbrăcată.
VII
Că ești frumoasă
nici un merit n-ai,
ci-i doar un dar ce
l-ai primit prin fire,
dar prețuiești atît
cît ești iubire
și cît se cere-n
tine după rai.
Din ce-ai primit
cuvine-se să dai
cui are ochi și
suflet să te-admire,
dar cu smerita minții
cumpănire,
nu cu trufașul
poftelor alai.
Talanții nu ți-s
dați pentru risipă,
dar nici ascunși
de-al vieții viu să-i ții,
ci lucrul tău de
fiecare clipă
să fie-n duhul
sfintei bucurii,
ca-n jurul tău să
vezi cum se-nfiripă,
călcînd pe moarte,
cele pururi vii.
Răzvan CODRESCU
Sonetul despre Euridice este cel mai frumos. Abia aștept să țin volumul în mînă!
RăspundețiȘtergere@ Cristina
RăspundețiȘtergereEu, dacă e să-mi permit o mărturisire, am la inimă mai degrabă primul sonet din această serie. Dar, după ce poezia a fost „dată în vileag”, nu mai contează ce i se pare sau ce-i place autorului.