SUMARUL BLOGULUI
Profesorul Israel Shahak
Prezentarea
cărții
Povara
a trei milenii
de
istorie și de religie iudaică
a lui Israel
Shahak
IV.
“Povara
istoriei” (pp. 103-145)
Autorul începe prin a stabili patru epoci sau faze în istoria iudaismului (avertizînd că ele nu pot fi judecate
toate cu aceeaşi măsură): 1) epoca
vechilor regate ale Israelului şi Iudeei, pînă la distrugerea primului Templu
(587 î. Hr.) şi exilul în Babilon, cînd societatea evreiască era încă destul de
asemănătoare cu regatele semite învecinate, inclusiv sub aspect religios
(“Ideile care aveau să devină tipice pentru iudaismul ulterior – în special cel
segregaţionist – nu erau agitate decît într-un cerc restrîns de preoţi şi
profeţi, a căror influenţă asupra societăţii depindea de sprijinul regelui” –
pp. 103-104); 2) faza numită “a
celor două centre” (Palestina şi Mesopotamia), după prima întoarcere din
Babilon (537 î. Hr.) şi pînă spre anul 500 d. Hr. (adică pînă la închegarea
definitivă a Talmudului), fază caracterizată “prin existenţa acestor două
societăţi evreieşti autonome, amîndouă fundamental agricole, cărora «religia
iudaică», aşa cum fusese anterior elaborată de un mic grup de preoţi şi
cărturari, le-a fost impusă prin forţa şi autoritatea Imperiului persan [v. Ezdra 7, 25-26]”, cînd în ambele centre autonomia şi ortodoxia
evreiască s-au menţinut (cunoscînd doar eclipse temporare), dar cînd “mai ales
după prăbuşirea Imperiului persan şi pînă spre anul 200 d. Hr., evreii care trăiau
în afara celor două centre nu cunoşteau constrîngerile religioase iudaice”,
ceea ce le-a şi permis “să creeze o literatură evreiască în greceşte”, ulterior
“respinsă in toto de iudaism” (pp.
104-105); 3) faza definită de autor
drept “iudaism clasic” (la care ne-am referit în prezentarea capitolelor
anterioare şi despre care se va vorbi pe larg în continuare, constituind însăşi
cheia de înţelegere a fenomenului iudaic pînă în ziua de azi) şi 4) faza modernă (caracterizată mai ales
prin acţiunea de tip sionist), despre care se va vorbi iarăşi pe larg în
încheierea capitolului. Profesorul Shahak adaugă această precizare: “Între a
doua şi a treia fază (cea a iudaismului clasic) este un vid de mai multe
secole: nu se ştie mai nimic din ce s-a petrecut cu evreii şi cu societatea
evreiască în acest interval, iar cele cîteva informaţii avute la dispoziţie
provin exclusiv din surse externe (neevreieşti)” (p. 106).
Lăsînd la o parte aceste “vremuri de
întuneric”, autorul îşi îndreaptă atenţia asupra iudaismului clasic, căruia îi
găseşte “trei trăsături fundamentale distincte” (v. p. 107 şi urm.). Mai întîi,
societatea
evreiască clasică nu mai cuprindea ţărani, bucurîndu-se de statutul
destul de avantajos al unei minorităţi
neţărăneşti, evreii făcînd parte, în ciuda persecuţiilor, din “clasele
privilegiate” ale societăţii medievale şi post-medievale, chiar dacă
istoriografia evreiască (mai ales cea de limbă engleză) “tinde să sublinieze
exclusiv sărăcia evreilor şi discriminarea antievreiască”. Această tendinţă
parţial mistificatoare este amendată cu promptitudine: “În unele momente,
aceste fenomene au fost cît se poate de reale, dar chiar şi cel mai sărac
dintre meşteşugarii, negustorii ambulanţi, intendenţii sau funcţionarii de
birou evrei trăia incomparabil mai bine decît un şerb, mai ales în acele ţări
ale Europei în care şerbia a persistat, într-o formă parţială sau deplină, pînă
în secolul al XIX-lea: Prusia, Austria (inclusiv Ungaria), Polonia şi
teritoriile poloneze anexate de Rusia. Este un fapt a cărui importanţă nu poate
fi neglijată: înainte de începutul marilor migraţii evreieşti din timpurile
moderne (spre 1880), marea majoritate a evreilor din lume trăia în aceste
regiuni, funcţia lor socială cea mai importantă aici fiind să contribuie la
oprimarea ţăranilor în folosul nobilimii şi al Coroanei [1].
Pretutindeni, iudaismul clasic a nutrit, faţă de agricultură
ca meserie şi faţă de ţărănime ca clasă socială, o ură şi un dispreţ mult mai
puternice decît faţă de ceilalţi «gentili» – o ură ce nu ştiu să aibă
echivalent în celelalte societăţi. Această atitudine sare în ochi oricui posedă
o oarecare cunoaştere a literaturii idiş sau ebraice din secolele XIX-XX”
(într-o notă de subsol – 59 – sînt citaţi ca exemple Bashevis Singer şi Agnon,
amîndoi laureaţi ai Premiului Nobel, apoi Bialik, “poetul naţional de limbă
ebraică”, autorul celebrului poem Tatăl
meu, în care îl evocă pe aceasta din urmă “vînzînd vodcă ţăranilor descrişi
ca nişte animale”; or, adaugă Shahak, “acest poem foarte popular, studiat în
toate şcolile israeliene, este unul dintre mijloacele de a transmite şi răspîndi
pînă azi această atitudine antiţărănească”).
O altă trăsătură ar fi aceea că societatea
evreiască clasică depindea strîns de regi sau de nobilii investiţi cu puteri
regale. Legile evreieşti îndreptate împotriva neevreilor (goim) “nu cunosc decît o singură
excepţie: cînd «gentilul» este un rege sau un potentat al locului [paritz în ebraică, pooretz în idiş]. Unuia ca acesta i se aduc laude, se fac rugăciuni
pentru el, se manifestă supunere în faţa lui, nu numai în cazul majorităţii
treburilor civile, dar chiar şi în unele chestiuni religioase. După cum vom
vedea, medicii evrei, cărora le este interzis să salveze viaţa unui «gentil» în
zi de sabat, au ordin, dimpotrivă, să facă tot ce le stă în puteri pentru a-i
îngriji pe regi şi pe cei puternici; acesta este şi principalul motiv pentru
care regi şi nobili, papi şi episcopi au avut adeseori în slujba lor medici
evrei. Şi nu numai medici, ci şi colectori de impozite şi de alte drepturi, sau
(în Europa de Est) administratori de domenii: dacă aceştia erau evrei, se ştia
că vor face tot ce le va sta în putinţă pentru rege sau nobilul respectiv”.
Desigur, de aici rezultau o serie de privilegii,
atît personale, cît şi comunitare (scutiri de impozite, autonomie
administrativă şi juridică, protecţie în cercurile înalte, trecerea cu vederea
a unor abuzuri, printre care specula şi camăta etc.), nici un demers evreiesc
neavînd caracter dezinteresat.
În al treilea rînd, observă Shahak, societatea
iudaismului clasic este în totală opoziţie cu societatea neevreiască
înconjurătoare (cu excepţiile arătate în paragraful anterior). Sîntem
anunţaţi că acest aspect – fundamental şi deci plin de consecinţe, atît în ceea
ce priveşte mentalitatea evreului, cît şi “reacţiunea” antisemită de-a lungul
istoriei – va fi amplu ilustrat în capitolul următor.
“Privite împreună – concluzionează
autorul (pp. 112-113) – aceste trei caracteristici sociale şi consecinţele lor
ne permit deja să explicăm o bună parte a istoriei comunităţilor evreieşti
«clasice», atît din lumea creştină, cît şi din cea musulmană. Poziţia evreilor
apare deosebit de favorabilă în ţările dominate de regimuri autoritare, care-şi
păstraseră caracterul feudal şi în care nu începuse încă să se dezvolte o
conştiinţă naţională elementară. [...] De fapt, iudaismul clasic a înflorit cu
precădere sub regimurile de forţă, care erau rupte de aproape toate clasele
societăţii; în aceste regimuri evreii îndeplineau unele funcţii ale clasei de
mijloc – dar cu un statut de veşnică dependenţă. Din această cauză, ei s-au
izbit nu numai de opoziţia ţărănimii (opoziţie neglijabilă, exceptînd rarele
revolte populare), dar, mai ales, de cea a burgheziei neevreieşti (care, în
Europa, era atunci clasa în ascensiune) şi a clerului de rang inferior; în
schimb, erau protejaţi de clerul înalt şi de nobilime. Dimpotrivă, în ţările în
care, fiind înlăturată anarhia feudală, nobilimea a ajuns să se unească cu
regele (şi cel puţin cu o parte a burgheziei) pentru a guverna statul, care dobîndea
astfel o formă naţională sau măcar proto-naţională, poziţia evreilor a fost
periclitată”. În sprijinul acestei “scheme generale” se dau mai multe exemple,
atît din lumea creştină (Anglia, Franţa, Italia, Spania creștină, Polonia – de
unde Shahak este originar), cît şi din lumea musulmană (Spania maură, Egiptul
islamizat, Imperiul otoman etc.). Ne vom opri aici, ca fiind mai aproape de
noi, doar la cazul Poloniei [2], de
altfel foarte edificator. Aici ţăranul fusese redus la starea de şerbie, pan-ul fiind atotputernic (mergînd pînă
la dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi). Numărul mic de evrei
trăitori în Polonia încă din secolul al XIV-lea s-a înmulţit considerabil în
secolele următoare, cunoscînd o certă culminaţie în secolul al XVI-lea, de cînd
comunitatea evreiască a şi căpătat o poziţie extrem de importantă în stat.
“Care a fost rolul social al comunităţii evreieşti poloneze de la începutul
secolului al XVI-lea şi pînă la 1795 [anul celei de-a treia împărţiri a
Poloniei între ruşi şi austrieci]? Puterea monarhică, tot mai inexistentă, a
încetat să influenţeze soarta evreilor, iar aceştia au căzut foarte repede sub
puterea aristocraţiei – fapt care a avut consecinţe durabile şi tragice pentru
evrei şi totodată pentru poporul polonez de rînd. În întreaga republică [Polonia
era republică feudală cu regalitate electivă!], nobilii s-au folosit de evrei
pentru a submina puterea comercială, şi aşa destul de slabă, a oraşelor regale.
În Polonia – caz unic în ţările Europei occidentale – bunurile aparţinînd
nobililor în oraşe, chiar şi cele ale regelui, nu cădeau sub incidenţa legilor
municipale, nici sub regulamentele breslelor. În cea mai mare parte a
cazurilor, nobilii îi aduceau aici pe protejaţii lor evrei, ceea ce provoca
neîncetate conflicte. Din ele, evreii ieşeau, de regulă, «victorioşi», astfel
că oraşele nu reuşeau nici să-i facă să se supună legii, nici să-i expulzeze;
dar, tot de regulă, un oarecare număr dintre ei erau omorîţi, iar bunurile lor
prădate în timpul răzmeriţelor populare. [...] Dar cea mai rea situaţie a fost
aceea care a apărut în provinciile orientale ale Poloniei. [...] În aceste
vaste teritorii nu exista nici urmă de oraşe regale. Oraşele fuseseră
întemeiate de seniori şi le aparţineau acestora, fiind însă populate aproape în
exclusivitate de evrei. Pînă tîrziu, populaţia din numeroase oraşe poloneze
aflate la est de Bug era în proporţie de 90% evreiască, iar acest fenomen
demografic devenea încă şi mai pronunţat în lungul fîşiei de teritoriu anexat
de la Polonia de către Rusia imperială, teritoriu pe care administraţia ţaristă
îl definise drept «zonă de sedentarizare evreiască». În afara oraşelor, foarte
mulţi evrei, în toată Polonia, dar mai ales în partea de est, erau folosiţi în
funcţii care făceau din ei superiorii şi asupritorii direcţi ai ţărănimii
aservite: erau vechili (administratori de domenii, investiţi de senior cu
depline puteri de constrîngere); arendaşi ai unor privilegii feudale, ca
exploatarea morii sau a banalului cuptor de pîine, a distileriilor de alcool şi
a crîşmelor (ceea ce implica dreptul de a scotoci casele ţăranilor cu arma în mînă,
în căutarea alambicurilor clandestine); sau colectori ai tuturor redevenţelor
imaginabile. Pe scurt, în Polonia orientală, pe vremea dominaţiei seniorilor
(şi a Bisericii feudale), evreii erau în acelaşi timp exploatatorii direcţi ai ţărănimii şi aproape singurii orăşeni. [...] Cu siguranţă, evreii erau ei înşişi
asupriţi şi subjugaţi; istoria a consemnat numeroase exemple izbitoare ale
încercărilor şi umilinţelor la care aceşti «nobili de ţară» îi supuneau pe
evreii «lor». Dar, aşa cum am remarcat, ţăranii sufereau o asuprire încă şi mai
cruntă sub dubla tiranie a
proprietarilor de terenuri şi a evreilor. [...] Această stare de lucruri a
durat pînă la înfiinţarea statului modern. [...] Aceasta a fost, aşadar,
singura ţară mare din Occident care nu i-a expulzat niciodată pe evreii «săi».
O nouă clasă mijlocie nu se putea dezvolta dintr-o ţărănime total aservită; iar
prima burghezie, izolată în cîteva oraşe şi puţin activă pe tărîm comercial, nu
reprezenta o forţă. [...] Condiţiile existente în sînul comunităţii evreieşti
au urmat, de asemenea, un curs retrograd. În perioada cuprinsă între 1500 şi
1795, una dintre cele mai infestate de superstiţii din istoria iudaismului,
comunitatea evreiască poloneză le-a întrecut pe toate celelalte în privinţa fanatismului. Puterile considerabile ale
autonomiei evreieşti au fost folosite tot mai mult pentru a înăbuşi orice gîndire
originală sau novatoare, pentru a apăra şi a încuraja cea mai neruşinată
exploatare a evreilor săraci de către evreii bogaţi, uniţi cu rabinii, şi
pentru a justifica de ce evreii ţineau partea aristocraţiei, împilîndu-i pe
ţărani. [...] Polonia de dinainte de 1795, în care rolul social al evreilor a fost mai important decît oriunde altundeva,
ilustrează mai bine decît orice altă ţară falimentul
iudaismului clasic” (pp. 123-126).
Astfel de tensiuni sociale explică
numeroasele persecuţii la care evreii
au fost supuşi de-a lungul ultimului mileniu; “rasismul” propriu-zis sau
“fanatismul religios” al persecutorilor au avut, indiferent de secol sau
meridian, un rol cu totul secundar. Unii au văzut în nazism încununarea acestui
şir de persecuţii istorice. Shahak ţine însă să precizeze: “Este bine ca, de la
început, să stabilim clar deosebirea între persecuţiile din perioada «clasică»
şi exterminarea nazistă. Acelea erau mişcări populare, venite de jos, în timp ce aceasta din urmă a
fost inspirată, organizată şi pusă în practică de sus, de conducătorii unui stat. [...] Mai mult, naziştii căutau
să nimicească şi alte popoare: ţiganii au fost suprimaţi în acelaşi fel ca şi
evreii...” (p. 127).
Pînă la holocaustul nazist [3], capetele încoronate, aristocraţia,
clerul înalt, ba chiar şi marea burghezie, au ţinut mai degrabă partea
evreilor, din interese în primul rînd financiare; persecuţiile au pornit
dinspre categoriile sociale pauperizate (ţărani, tîrgoveţi, mica burghezie,
clerul mărunt, “proletariatul” intelectual). “Acest lucru este adevărat chiar
şi în cazul Rusiei, în parte excepţional. Guvernarea ţaristă, prin intermediul
poliţiei sale secrete, a provocat efectiv pogromuri, dar numai în momentele în
care era profund zdruncinată (după asasinarea lui Alexandru II, în 1881, apoi
exact înainte şi după revoluţia din 1905); şi avea grijă, chiar şi atunci, să
prevină orice exagerare. În schimb, cînd era la apogeul forţei sale (de pildă
sub Nicolae I sau în timpul celei de-a doua părţi a domniei lui Alexandru II,
după zdrobirea opoziţiei), regimul nu tolera pogromurile (chiar dacă el
consolida totuşi discriminarea juridică
împotriva evreilor). Această regulă este într-adevăr generală, verificîndu-se
pentru toate masacrările de evrei în Europa creştină” (p. 128), din vremea
cruciadelor şi pînă în pragul secolului XX. Cel mai frapant este, în opinia lui
Shahak, exemplul marelui pogrom ucrainian din 1648 (revolta cazacilor lui
Hmielniţki, transformată rapid într-o amplă răscoală a ţăranilor înrobiţi) [4].
Sfîrşitul capitolului tratează problema
antisemitismului modern şi replica sionistă. “O dată cu întemeierea statelor
moderne, cu abolirea iobăgiei şi cucerirea drepturilor individuale minime,
funcţia economică şi socială a evreilor nu şi-a mai găsit rostul. În acelaşi
timp, au dispărut şi puterile pe care comunitatea evreiască le avea asupra
membrilor săi, iar aceştia, în număr tot mai mare, au obţinut libertatea de a
se alătura, ca simpli indivizi, societăţii comune ţărilor în care trăiau.
Evident, această schimbare a determinat o reacţie violentă atît din partea
evreilor conservatori şi a rabinilor lor, cît şi din partea acelor elemente ale
lumii europene care se împotriveau «societăţii deschise»...” (pp. 130-131).
Antisemitismul modern şi-ar fi făcut apariţia mai întîi în Franţa şi Germania,
apoi în Rusia. “La începuturile sale (1880-1900) – crede autorul –
antisemitismul modern a fost reacţia oamenilor dezorientaţi, care urau din
răsputeri noua societate sub toate formele sale, bune sau rele, şi credeau cu tărie
într-o teorie conspiraţionistă asupra istoriei [5]. Aceştia i-au luat pe evrei drept ţapi ispăşitori, le-au
imputat prăbuşirea vechii societăţi [...] şi tot ce era neliniştitor în epoca
contemporană” (p. 131) [6]. Acum
apar, propriu-zis, teoriile rasiste
(“inventarea «rasei» iudaice”, zice Shahak!) [7]. Este evocată doctrina rasistă a lui Edouard Drumont, expusă în
La France juive (1886).
Antisemitismul s-a aliat mai pretutindeni cu partidele conservatoare (de partea
evreilor rămînînd, cu mici excepţii, forţele politice – în ansamblu dominante –
ale liberalismului şi socialismului), iar pe alocuri şi cu Bisericile
tradiţionale (mai ales în spaţiul ortodox, unde cazul României este citat în
mod expres – p. 134), încercîndu-se reactivarea xenofobiei pure şi a
fundamentalismului religios, dincolo de cauzele imediate de natură socială,
politică, economică, iar uneori culturală. “Totodată este necesar să facem o
distincţie foarte clară – recunoaşte autorul – între conservatori şi chiar
reacţionari, pe de o parte, şi antisemiţi şi adevăraţii rasişti, pe de altă
parte. Deşi este produsul unor condiţii sociale specifice, rasismul modern
(incluzînd şi antisemitismul), cînd cîştigă teren, devine o forţă care, după
părerea mea, nu poate fi calificată altfel decît ca demonică”, avînd, în consecinţă, caracter iraţional, imprevizibil
şi incontrolabil, cum s-a întîmplat cu nazismul însuşi (pp. 135-136) [8].
Evreii au răspuns prin forma lor de
conservatorism rasist: sionismul
(care a luat locul “iudaismului clasic”); acesta susţine, ca şi antisemitismul
creştin sau musulman, eterna incompatibilitate dintre evrei şi “gentili” (goim). “În această privinţă, probabil că
exemplul cel mai uluitor este bucuria cu care sioniştii au întîmpinat venirea
la putere a lui Hitler, pentru că împărtăşeau convingerile sale în privinţa
primatului «rasei» şi a ostilităţii faţă de asimilarea evreilor” (p. 139)! Un
Joachim Prinz (doctor rabin, ulterior emigrat în Statele Unite şi devenit lider
al Organizaţiei Sioniste Mondiale şi al Congresului Mondial Evreiesc) putuse să
scrie, într-o carte publicată în 1934, Wir
Juden (Noi evreii): “... pentru noi, sensul ei este că
liberalismul şi-a pierdut toate şansele. Singura formă de viaţă politică ce
favoriza asimilarea evreilor nu mai există” (J. Prinz, Wir Juden, Berlin, 1934, pp. 150-151; cit. de Shahak la p. 140). Şi
mai departe: “... numai cel care îşi cinsteşte originile şi propriul său sînge
poate respecta şi onora voinţa naţională a altor popoare” (ibidem, p. 155; cit. de Shahak la p. 141). Acest amestec de
radicalism, oportunism şi naivitate avea să fie ridiculizat de mersul
evenimentelor. Cert este însă un lucru: hitlerismul a murit, în vreme ce
sionismul se perpetuează, imitîndu-l fără scrupule, cum s-a dovedit nu o dată
în sîngeroasele acţiuni antipalestiniene, iniţiate sau girate chiar de statul
israelian...
Concluzia profesorului Shahak ar fi că
evreul onest trebuie să înfrunte “trecutul iudaic totalitar”, la fel de odios
ca şi totalitarismele antievreieşti, transformîndu-se în “apărător al
adevăratei libertăţi şi umanităţi, în toate ţările, la toate popoarele”. “Dacă
nu tragem învăţăminte din istorie, înseamnă să ne condamnăm la repetarea ei:
evreii care refuză să privească în faţă trecutul iudaismului nu fac excepţie de
la această regulă; ei au devenit sclavii lui şi îl repetă în opţiunile
politicii sioniste şi israeliene” (p. 143). Şi în încheiere (cu o generalizare
poate discutabilă): “Calea unei revoluţii autentice în sînul iudaismului –
pentru a-i insufla omenia, pentru a-i face pe evrei să înţeleagă propriul lor
trecut şi, prin aceasta, să se reeduce dincolo de tirania acestuia – trece
printr-o critică implacabilă a religiei iudaice. Împotriva a tot ce iese la
iveală din propriul nostru trecut, fără aprobarea nimănui, trebuie să reluăm
strigătul lui Voltaire împotriva trecutului său: Zdrobiţi-l pe infam!” (p. 145).
V. “Legile împotriva neevreilor” (pp. 147-190)
Sistemul
de legi al iudaimului clasic îşi are originea (v. cap. III) în Talmudul
babilonian. “Primul cod al legii talmudice, avînd şi astăzi o importanţă
fundamentală, este Mishneh Torah,
scris de Moise Maimonide spre sfîrşitul secolului al XII-lea. Lucrarea cu cea
mai mare autoritate, foarte utilizată pînă astăzi ca manual, este Shulhan 'Aruk (“Masa-ntinsă”) de Joseph
Caro (sfîrşitul secolului al XVI-lea) – compendiu pentru uzul poporului al lucrării
Bet Josef (“Casa lui Iosif”),
voluminosul său comentariu destinat erudiţilor. Pe de altă parte, au fost
scrise numeroase comentarii despre Shulhan
'Aruk, în special de-a lungul secolului al XVII-lea; există însă şi unul
datînd din secolul nostru şi care îşi are importanţa sa: Mishnah Berurah. În sfîrşit, Enciclopedia
talmudică (în ebraică) – compilaţie publicată în Israel începînd din 1950, prin
grija celor mai de seamă specialişti rabinici ortodocşi ai ţării – este un bun
compendiu al întregii literaturi talmudice” (pp. 147-148). Bazîndu-se cu precădere
pe aceste surse, autorul arată în ce fel
legea iudaică se raportează la neevrei (problemă atinsă doar tangenţial în
capitolele anterioare), punîndu-i în lumină nu doar ostilitatea principială, ci
împingînd deconspirarea pînă la cele mai scandaloase amănunte (aproape
incredibile pentru o minte normală).
În
prim plan stă omorul (şi chiar genocidul). Dacă uciderea unui evreu
este o crimă capitală [9], pedepsită
cu asprime de autorităţile rabinice, uciderea unui “gentil” constituie doar “un
păcat împotriva legilor Cerului” (dacă s-a comis cu premeditare), sau chiar
nici un păcat (dacă a fost cauzată indirect); ucigaşul nu cade sub incidenţa
nici unui tribunal talmudic [10].
Orice ucigaş neevreu căzut sub jurisdicţe evreiască trebuie executat
(indiferent de apartenenţa etnică sau religioasă a victimei); dacă însă victima
este un neevreu, iar asasinul se converteşte la iudaism, atunci pedeapsa nu se
mai aplică. “Toate acestea – observă profesorul Shahak – au un raport direct şi
practic cu realităţile statului Israel.
Deşi codul penal israelian nu face distincţie făţişă între evreu şi gentil,
rabinii ortodocşi fac această deosebire, fiindcă ei se inspiră din Halakhah [sistemul tradiţional de legi
iudaice – n.n.] ori de cîte ori dau sfaturi credincioşilor – în special celor
care-şi fac serviciul militar [11]“
(p. 149; paginile următoare – pînă la 155 – aduc suficiente exemple în acest
sens).
Să
vedem acum ce spune iudaismul tradiţional despre salvarea vieţii cuiva (p. 156 şi urm.), mai ales că evreii reproşează
curent “lumii întregi”, după al doilea război mondial (“uneori pe bună
dreptate, alteori pe nedrept”, observă profesorul Shahak), “că nu a dat ajutor
evreilor care erau pe punctul de a fi masacraţi”, reproş care se aude tot mai
stăruitor în vremea din urmă şi la adresa poporului român (a se vedea, spre
exemplu, cazul Radu Ioanid, amplu dezbătut în presa centrală). “Conform învăţăturii
Halakhah, salvarea vieţii unui alt
evreu este o îndatorire supremă (Shulhan
'Aruk, “Hoshen Mispat” 426)”, pe cînd “în ce îi priveşte pe «gentili»,
principiul talmudic nu permite ca vieţile lor să fie salvate” (Tractatul 'Avodah Zarah 26b). Maimonide este, în
această privinţă, cît se poate de radical, discutînd şi problema medicilor
evrei, care nu au dreptul să vindece un neevreu decît dacă acela ar avea
puterea să facă un rău comunităţii (op.
cit., “Ucigaşi” 4, 11 şi “Idolatrie” 10, 1-2), fiind rege sau demnitar
(Maimonide însuşi a fost medicul personal al lui Saladin). Lucrurile se complică
şi în aceste cazuri excepţionale, dacă e la mijloc ziua de sabat (v. p. 161 şi
urm.). Însă “în zilele noastre, majoritatea medicilor evrei nu mai sînt religioşi
şi nu cunosc conţinutul acestor reguli”, este de părere autorul. “Cît despre
cei care sînt totuşi credincioşi practicanţi, mulţi preferă, spre onoarea lor,
să respecte mai curînd jurămîntul lui Hippocrate decît învăţăturile rabinilor
lor fanatici. Cu toate acestea, nu se poate ca rabinii să nu-i influenţeze pe
unii dintre medicii care fac parte din congregaţiile lor şi este sigur că
printre ceilalţi, care în practică nu urmează aceste sfaturi, mulţi evită totuşi
să le denunţe în mod public” (pp. 166-167).
Discriminarea
neevreilor are şi multe alte aspecte: sexuale
(exemplu: femeile de alt neam sînt considerate, pe urmele aceluiaşi Maimonide,
drept N. Sh. G. Z., abreviere a
cuvintelor ebraice niddah, shifhah, goyah, zonah, adică “impură”,
“sclavă”, “femelă”, “prostituată” – v. nota 126), sociale (ex.: “După doctrina Halakhah,
trebuie împiedicată – pe cît se poate – orice numire a unui «gentil» într-o
funcţie care i-ar da fie şi cea mai mică putere asupra evreilor” – p. 171), juridice (ex.: “Pentru că «gentilii»,
după Halakhah, sînt mincinoşi prin
fire, mărturia lor nu poate avea nici o valoare în faţa unui tribunal rabinic”
– p. 172), financiare (ex.: camăta,
ca şi orice gen de înşelătorie, este nerecomandabilă faţă de un alt evreu, dar
recomandată constant faţă de neevrei, ce-i drept cu unele nuanţe, care nu
schimbă însă esenţial lucrurile – v. pp. 173-175) etc.
Un
caz special este cel al neevreilor (cei mai mulţi de origine arabă) care trăiesc
pe pămîntul Israelului (Eretz Ysra' el )
sau sînt doar în trecere pe acolo. Există un întreg sistem de legi menite să
asigure supremaţia evreilor în spirit sionist. Astfel, “învăţăturile Halakhah le interzic evreilor să vîndă
bunuri imobiliare (terenuri şi case) «gentililor» aflaţi pe pămîntul Israelului”
(p. 176), iar închirierile se fac în condiţii precise, adeseori umilitoare
pentru “beneficiari”; în general, străinii sînt văzuţi cu ochi răi, orice “amestec”
sau “deschidere” trezind suspiciuni de origine străveche (a căror expresie este
şi o poruncă precum cea din Ieşirea
23, 33, constant invocată de autorităţile rabinice).
Există,
în fine, o serie întreagă de “comportamente injurioase” la adresa neevreilor,
inoculate prin chiar învăţămîntul religios, în scopul de a întreţine dispreţul şi
ostilitatea. Astfel (v. p. 179 şi urm.), “într-una dintre primele formule ale
rugăciunii de dimineaţă, evreul cucernic îi mulţumeşte lui Dumnezeu că nu l-a făcut
«gentil»”; de Yom Kippur se proclamă
solemn: “Trebuie să-l lăudăm pe Domnul [...] că nu ne-a făcut la fel cu
neamurile [...] care se închină în faţa zădărniciei şi a nimicului şi se roagă
unui zeu care nu le este de nici un ajutor”. “Cea mai importantă parte a rugăciunii
zilelor săptămînii – cele «optsprezece binecuvîntări» – cuprinde un blestem îndreptat
iniţial împotriva creştinilor, a evreilor convertiţi şi a altor evrei eretici:
«Și apostaţii să nu aibă nici o nădejde şi toţi creştinii să piară de îndată!»“.
S-a văzut deja (cap. II) cum trebuie să afurisească evreul habotnic un cimitir
neevreiesc. Procedeul se aplică şi altor spaţii neevreieşti (biserici, locuri
de adunare şi chiar case particulare); ba la vederea unei biserici ori a unui
crucifix “s-a înrădăcinat obiceiul de a scuipa (de regulă, de trei ori)”. Dacă
un creştin a atins întîmplător o sticlă de vin desfăcută de un evreu, vinul
trebuie aruncat; dacă “profanatorul” este musulman, măsura e mai puţin radicală:
evreul poate să vîndă sau să dăruiască sticla, fără a o mai prăpădi! Am redat
doar cîteva dintre exemplele aduse de Israel Shahak. “Orice persoană care trăieşte
în Israel
ştie că aceste atitudini de ură şi de dispreţ faţă de «gentili» sînt larg răspîndite
şi înrădăcinate printre evrei. În general, aceste sentimente nu sînt arătate
celor din exterior, dar, după înfiinţarea statului Israel, după războiul din 1967 şi
după ascensiunea lui Begin, o minoritate de evrei a început, treptat, să
vorbească mai mult despre aceste lucruri. În ultimii ani au fost citate public,
pînă şi la televiziune, preceptele inumane conform cărora starea «naturală» a «gentililor»
este servitutea – afirmaţii făcute de agricultori evrei care exploatează mînă
de lucru arabă, şi în special copii” (p. 187).
Capitolul
se încheie cu cîteva consideraţii – adăugate celor făcute pe parcurs – asupra frondei religioase faţă de creştinism şi
islamism. Atitudinea profund ostilă faţă de creştinism are, după părerea
profesorului Shahak (pp. 188-189), două surse principale: “1) ura faţă de Iisus
şi calomniile lansate împotriva lui” şi “2) faptul că, din raţiuni «teologice»
(în bună măsură întemeiate pe ignoranţă), învăţătura rabinică aşază creştinismul
printre religiile idolatre”. Să le luăm pe rînd (cu toată înţelegerea faptului
că autorul, deşi critic necruţător al iudaismului tradiţional, nu este şi nu
poate fi un apologet efectiv al creştinismului sau al islamismului, unele
dintre afirmaţiile sale rămînînd discutabile din punctul nostru de vedere). “Desigur,
trebuie să facem o deosebire între poziţia tradiţională a iudaismului cu
privire la Iisus şi controversele absurde între antisemiţi şi apologeţii evrei
referitoare la cei care sînt răspunzători de trimiterea sa la moarte.
Majoritatea specialiştilor din perioada modernă sînt de acord că, dată fiind
absenţa mărturiilor contemporane autentice, precum şi alcătuirea tîrzie a
Evangheliilor şi contradicţiile cuprinse în ele, nu este posibil să se ajungă
la o cunoaştere exactă a împrejurărilor în care a fost executat Iisus. Oricum
ar sta lucrurile, ideea unei vinovăţii colective şi ereditare este, în acelaşi
timp, de rea-credinţă şi absurdă. Dar aici nu interesează realitatea faptelor
privitoare la Iisus, ci poveştile fanteziste şi defăimătoare colportate de
Talmud şi de literatura talmudică, în care evreii au crezut pînă în secolul al
XIX-lea şi în care mulţi continuă să creadă şi astăzi, în special în Israel”.
Afirmaţiile cele mai jignitoare sînt cuprinse în Tol' dot Yeshu [12];
numele lui Iisus a devenit “un simbol al tuturor josniciilor posibile” [13]. Cît priveşte “raţiunile teologice”
(în speţă, acuzaţia de “idolatrie”), se pleacă de la “o interpretare sumară a
dogmelor creştine ale Trinităţii şi Întrupării. La fel, toate emblemele creştinilor,
toate reprezentările lor picturale [icoanele] etc. sînt privite ca «idoli»,
inclusiv de către acei evrei superstiţioşi care adoră ei înşişi, literalmente,
suluri, pietre sau obiecte provenind de la «Oamenii Sfinţi» din neamul lor”.
Privit,
în mod tradiţional, cu mai puţină înverşunare (pentru că nu poate fi învinuit
de “idolatrie”, n-a luat naştere în medii evreieşti şi este totuşi o expresie a
spiritului semit), islamismul apare prezentat (v. p. 190) ca invenţie a unui “nebun”,
meshugga (Mahomed); Coranul (spre
deosebire de Noul Testament) nu trebuie chiar azvîrlit în foc, iar un
Maimonide, de exemplu, citează cu destul respect anumite autorităţi filosofice
musulmane. Astăzi, pe fondul radicalizării conflictului arabo-israelian,
atitudinile faţă de Islam tind să devină implicit mai ostile.
“Prin
atitudinile sale persistente faţă de neevrei, iudaismul clasic exercită o
influenţă profundă asupra adepţilor săi, nu numai asupra evreilor ortodocşi, ci
şi asupra celor pe care-i putem privi ca pe epigonii acestora: sioniştii” (p.
191). Ceea ce autorul numeşte “ideologia iudaică” reprezintă tocmai
extrapolarea religiosului în domeniul politic, cu consecinţe la care ne vom
referi mai pe larg în ultima parte a acestei prezentări [14]. “În general, observatorii străini nu-şi dau seama de influenţa
acestei ideologii, pentru că au tendinţa de a subestima rolul pe care îl deţine
religia iudaică în politica israeliană. Acest fapt explică de ce [străinii] se înşeală
atît de frecvent în previziunile pe care le fac în acest domeniu” (ibid.).
VI.
“Consecinţele politice” (pp. 191-198)
Am văzut, rezumînd penultimul capitol al
cărţii lui Israel Shahak, cît de extinsă şi de radicală se vădeşte, de-a lungul
istoriei, în mediile evreieşti (iar astăzi cu precădere pe teritoriul statului
israelian), discriminarea neevreilor,
al cărei substrat este întotdeauna unul religios.
“Prin atitudinile sale persistente faţă de neevrei – continuă autorul –
iudaismul clasic exercită o influenţă profundă asupra adepţilor săi; nu numai
asupra evreilor ortodocşi, ci şi asupra celor pe care îi putem privi ca pe
epigonii lor: sioniştii. Prin
intermediul acestora din urmă, astfel de atitudini determină şi orientările
politice ale statului Israel “ (p. 191; subl. n.). Lăsînd la o parte
numeroasele cazuri de evitare deliberată a subiectului (din laşitate sau din
calcule interesate), mulţi “observatori străini nu-şi dau seama de adevărata
influenţă a acestei ideologii, pentru că au tendinţa de a subestima rolul pe
care îl deţine religia iudaică în politica israeliană”. Realitatea este că
“majoritatea crizelor guvernamentale israeliene sînt provocate tocmai de
chestiuni religioase, adesea derizorii, mai mult decît de oricare alte cauze” (ibid.). Faptul se reflectă şi în
“subiectele” de maxim interes din presa israeliană: “Iată cîteva subiecte care
îi pasionează evident pe cititorii presei ebraice, la începutul lui august 1993
– ora la care scriu: dacă soldaţii ucişi în luptă, născuţi dintr-o mamă
neevreică, trebuie să fie înhumaţi într-o zonă separată a cimitirelor militare
israeliene? Vor fi autorizate în continuare pompele funebre religioase
evreieşti, care au monopolul înmormîntării tuturor evreilor (în afară de
membrii chibuţurilor), să taie împrejur cadavrele evreilor necircumcişi înainte
de înmormîntare, aşa cum au făcut întotdeauna? Va fi autorizat sau interzis
prin lege importul de carne cuşer, în
fapt supus prohibiţiei, după crearea statului Israel? Publicul israelian este
interesat mai mult de aceste întrebări – sau de altele de acelaşi soi – decît,
să zicem, de negocierile cu palestinienii şi cu Siria” (pp. 191-192).
Fundamentalismul, pe care evreii îl
reproşează în mod curent altora, structurează întreaga viaţă politică a
statului israelian; desigur, cei mai afectaţi sînt neevreii de pe teritoriul
acestui stat. În anumite privinţe, regimul aplicat acestora este, în opinia
autorului, chiar mai sever decît cel aplicat negrilor de pe teritoriul Africii
de Sud din epoca apartheid-ului.
Acolo putuseră exista măcar aşa-numitele “bantustane” (mici state beneficiind
de o oarecare autonomie şi suveranitate), pe cînd “«ideologia iudaică»
interzice să fie recunoscut dreptul de «a aparţine» unor neevrei fie şi pentru
cea mai neînsemnată parcelă din Pămîntul Israelului”, în virtutea principiului
sacru al “Răscumpărării Pămîntului”. Astfel, “«ideologia iudaică» exclude acel
foarte comod principiu de dominaţie, cunoscut deja de pe vremea romanilor şi
aplicat de atîtea imperii seculare, pe care îl rezumă perfect cuvintele
Lordului Cromer: «Noi nu guvernăm Egiptul, noi îi guvernăm pe guvernatorii
Egiptului». Iudaismul interzice astfel de recunoaşteri, ca şi cea mai mică urmă
de respect faţă de un «guvernator neevreu» al vreunei bucăţi din Pămîntul
Israelului. În regiunile considerate ca făcînd parte integrantă din Pămîntul
Israelului, nu poate fi aplicat sistemul atît de pragmatic al
«clientelismului», care poate transforma regi, sultani, maharajahi, mari şefi,
iar în epoca modernă dictatori de paie, în tot atîtea instrumente ale unei
hegemonii imperiale. Aşa încît teama, adesea exprimată de [arabii]
palestinieni, că vor vedea creîndu-se un «bantustan» pentru ei, este lipsită de
orice temei” (p. 194).
Autorul pune în evidenţă şi un alt
aspect esenţial: “Israelul nu este singurul stat exclusivist de pe planetă, dar
exclusivismul său este unul sui generis.
Avem temeiuri să afirmăm că «ideologia iudaică» nu influenţează numai politica
israeliană, ci şi un mare număr, dacă nu chiar majoritatea evreilor din
diaspora. Dacă aplicarea efectivă a «ideologiei iudaice» depinde de forţa Israelului, aceasta depinde, la rîndul
său, într-o măsură considerabilă, de sprijinul
acordat Israelului de evreii din diaspora, şi îndeosebi de cei din Statele
Unite” (pp. 194-195). Un alt caz notoriu este cel al Canadei. Mai mult decît
toate celelalte la un loc, “aceste două state acordă un sprijin hotărîtor
politicii israeliene, chiar cînd aceasta este în contradicţie flagrantă cu
drepturile fundamentale ale omului” (p. 195). Pe de altă parte, “în cele două
ţări (ca şi în Franţa, Marea Britanie şi multe alte state), organizaţiile
evreieşti sprijină Israelul cu aceeaşi fidelitate de nezdruncinat pe care
partidele comuniste au acordat-o vreme îndelungată Uniunii Sovietice. Mai mult,
numeroşi evrei care luptă pentru apărarea drepturilor omului dovedesc o stare
de spirit de un remarcabil totalitarism în treburile care privesc Israelul...”
(ibid.). Aceasta este una dintre
principalele observaţii care se desprind din cartea lui Shahak: evreii judecă aceleaşi realităţi cu măsuri
diferite, în funcţie de propriile interese; lucruri pe care ei înşişi le
consideră scandaloase în ograda altora, li se par cît se poate de fireşti în
propria ogradă! Uriaşa maşinărie demagogică a ideologiilor democratice,
pacifiste, mondialiste, laice şi progresiste pare să fi fost elaborată numai
pentru uzul statelor neevreieşti (confirmînd parcă cinicele precepte şi tehnici
de manipulare din îndelung contestatele Protocoale
ale Înţelepţilor Sionului)!
În forma sa clasică, continuată de
sionism, iudaismul este profund totalitar;
iar lucrul se vădeşte nu doar în statul israelian postbelic, ci şi în sînul
organizaţiilor evreieşti internaţionale (dintre care cele mai multe şi mai
importante au un caracter “închis”, exclusivist). Profesorul Shahak observă,
onest şi lucid: “Comportamentul evreilor organizaţi din Statele Unite nu diferă
de comportamentul adepţilor altor ideologii totalitare din epoca noastră.
Stalin şi complicii săi nu au obosit niciodată condamnînd discriminarea
împotriva negrilor americani sau sud-africani, tocmai atunci cînd în U.R.S.S.
erau comise cele mai abominabile crime” (p. 197). Tot aşa, rabinii americani
susţineau cu ardoare cauza unui Martin Luther King, în vreme ce în Israel li se
refuzau palestinienilor drepturile cele mai elementare! Autorul are dreptate să
scrie: “Dacă nu începe cu apărarea drepturilor omului încălcate în chiar grupul
din care faci parte, atunci apărarea democraţiei este lipsită de sens şi chiar
dăunătoare. Venită din partea unui evreu, orice pledoarie pentru apărarea
drepturilor omului care nu comportă şi apărarea drepturilor neevreilor, atît de
batjocorite de «statul evreu», este la fel de mincinoasă ca şi apărarea
drepturilor omului de către stalinişti” (ibidem).
Cartea se încheie cu următorul paragraf
concluziv: “Aşadar, atît pentru evreii din Israel, cît şi pentru cei din
diaspora, adevărata încercare ce li se impune este să-şi demonstreze
capacitatea de a-şi face propria lor critică, fapt care implică o critică a
trecutului iudaic. Examenul detaliat şi onest al atitudinii evreilor faţă de
neevrei trebuie să fie cel mai de seamă aspect al unei asemenea critici. Este
tocmai ceea ce mulţi evrei cer de la neevrei: să privească în faţă propriul lor
trecut, pentru a lua cunoştinţă astfel de discriminarea şi persecuţiile pe care
evreii le-au suferit din partea altor popoare. În ultimii 40 de ani, numărul
neevreilor ucişi depăşeşte cu mult numărul victimelor de origine evreiască.
Persecuţiile şi discriminarea impuse de «statul evreu», cu sprijinul evreilor
organizaţi din diaspora, sînt incomparabil mai grave decît suferinţele
provocate evreilor de regimurile care le sînt ostile. Lupta împotriva
antisemitismului [...] nu trebuie, desigur, să înceteze niciodată, dar lupta
împotriva şovinismului practicat de evrei – care presupune cu necesitate o
critică a iudaismului clasic – este la fel de importantă astăzi, dacă nu cumva chiar
mai importantă” (p. 198). Israel dixit.
Prezentare de
Adolf
VASILESCU
Ediție engleză a cărții
[1] Situaţie
valabilă şi pentru spaţiul românesc (mai ales pentru Moldova de Nord, Basarabia
şi Bucovina), unde majoritatea covîrşitoare a arendaşilor sau “ciocoilor” era –
spre sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru – de origine
evreiască (constituind şi adevărata cauză a răscoalelor ţărăneşti din 1907,
fapt notoriu în istoriografia românească mai veche, dar tăinuit cu grijă de
istoriografia comunistă). A se vedea, pentru mai multe detalii, serialul
“Evreii în România”, apărut în Puncte
cardinale (mai ales episodul 18, “Situaţia în agricultură. Fapte şi cifre”,
nr. 38/1994, p. 13). Nu-i de mirare, în aceste condiţii, că evreii erau atît de
neagreaţi în mediile ţărăneşti (peste 80% din populaţia ţării la acea vreme),
ca şi printre intelectualii proveniţi din aceste medii. Mult trîmbiţatul
“antisemitism” românesc, de la conservatorii secolului al XIX-lea (printre care
se număra şi Eminescu) pînă la legionarii perioadei interbelice, nu a avut
cauze rasiale sau religioase (cu excepţia unor cazuri izolate şi patologice),
ci foarte concrete cauze sociale şi economice.
[2] Să menţionăm că
un mare număr de evrei avea să se transmute treptat, după 1795, din spaţiul
polonez (mai ales din Galiţia, numită şi “Polonia Mică”) în spaţiul românesc
(mai ales în zonele din nord-est).
[5] Aluzie la ideea
destul de răspîndită a unei conspiraţii oculte “iudeo-masonice”, lucrînd pe
scară mondială la ruina lumii tradiţionale şi la instaurarea a ceea ce azi
numim “noua ordine mondială” (în spatele căreia s-ar afla un “guvern mondial”
mai mult sau mai puţin camuflat, dominat de plutocraţia evreiască).
[6] Nu e mai puţin
adevărat că, dincolo de obsesia conspiraţiei de tip francmasonic, evreii au
stat la originea multor ideologii dizolvante, în frunte cu marxismul.
[7] “Cel mai de
seamă şi distinctiv semn formal al antisemitismului este tocmai mitul – modern
– al «rasei» evreieşti, această nălucă formată din trăsături invizibile şi
ascunse” [?!] care ar constitui “caracterele dominante ale «evreului»,
independent de istorie, de rolurile sociale ale acestuia şi de orice altceva”
(p. 132). Desigur, orice generalizare este primejdioasă, dar totuşi evreii, ca
orice altă rasă, au un specific incontestabil (inclusiv la nivel psihologic şi
comportamental), iar rasiştii incriminaţi nu inventează, ci doar exagerează nelegitim anumite constante ale modului evreiesc de a fi,
verificate printr-o lungă experienţă.
[8] Într-o notă –
75 – autorul ilustrează cu cîteva exemple, mai vechi sau mai noi, “caracterul
iraţional, demonic, atins uneori de rasism”. Îl reţinem pe cel din urmă (din
care se vede că rasismul evreiesc nu face excepţie de la regula generală
stabilită de Shahak): “În vara lui 1980, imediat după un atentat comis de
teroriştii evrei, în care primarul din Napluz, Bassam Shak'a, şi-a pierdut
ambele picioare, iar cel din Ramallah, Karim Khalaf, şi-a pierdut un picior, un
grup de nazişti evrei s-a reunit în campus-ul
Universităţii din Tel-Aviv, a pus la fript cîteva pisici şi a oferit
trecătorilor carnea acestora, recomandînd-o drept «mic kebab din ciosvîrtă de
primar arab»“!
[9] Numărîndu-se
printre cele trei păcate de neiertat,
alături de idolatrie şi adulter (cu care este asimilat şi incestul).
[10] Autorul trimite
la Maimonide, Mishnah Torah, “Legi
asupra omorurilor”, 2, 11; Enciclopedia
talmudică, art. despre goim;
Rabinul Yo' el Sirkis, Bayit Hadash,
comentariu la Casa lui Iosif, “Yoreh
De' ah” 158 (v. nota 81 şi urm.).
[11] În timp de
război, “gentilii” inamici (chiar dacă e vorba de populaţia civilă) pot şi
chiar trebuie să fie exterminaţi; R. Shabbatay Kohen (sec. XVII) scria: “Dar în
timp de război obiceiul era să-i omori cu mîna ta, căci s-a spus: Pe cel mai bun dintre goim, omoară-l! “
(v. nota 87). Această înfricoşătoare poruncă (Tob şebegoim harog) a stîrnit cele mai aprinse discuţii printre
analiştii moderni ai tradiţiei talmudice; “antisemiţii” au avut tendinţa de a
vedea în ea principiul însuşi al comportamentului evreilor faţă de neevrei, în
orice împrejurare. A se vedea şi G. Constantinescu, “Talmudul – 16. Morala
Talmudului (5)”, în Puncte cardinale,
anul VIII, nr. 2-3/86-87, februarie-martie 1998, p. 20.
[12] Pentru amănunte
(în această împrejurare Israel Shahak e mai zgîrcit ca de obicei), a se vedea
R. Comănescu, “Iisus în tradiţia rabinică”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 2-3/86-87, februarie-martie 1998,
p. 21.
[13] Merită să
reproducem şi nota 150: “Forma ebraică a numelui lui Iisus – Yesu – a fost interpretată ca monogramă
a blestemului: «Să-i piară numele şi amintirea!», una dintre cele mai
jignitoare formule care există. Astfel, evreii ortodocşi antisionişti spun
deseori «Herzl Isus» (pentru a-l desemna pe fondatorul sionismului [Theodor
Herzl]), iar în texte sioniste religioase am găsit expresii precum «Nasser
Isus» şi, mai de curînd, «Arafat Isus»!”.
[14] Acestea fac şi
obiectul controversatei cărţi a lui Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene (trad. rom. Ed.
FRONDE, Alba Iulia – Paris, și Ed. Alma Tip, București, 1998), care a stîrnit atîta vîlvă în anii următori.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire