ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CLXII)
SUMARUL BLOGULUI
(1921-2010)
Deşi pe Domnul Gabriel Constantinescu lunga sa viaţă l-a supus la cele mai grele încercări şi nedreptăţi, verticalitatea, curajul, onoarea, simţul datoriei şi puterea de sacrificiu au fost valorile de care nu s-a despărţit cu nici un preţ. Cei care l-au cunoscut şi au zăbovit în preajma sa au trăit bucuria unui permanent exemplu de distincţie şi discreţie, de ordine şi dăruire fără preget. Pregătirea pentru profesia armelor, clădită pe moştenirea moral-spirituală a unei vechi familii creştine cu rădăcini olteneşti, i-a marcat întreaga existenţă. N-am cunoscut mai deplină întruchipare a permanentei strădanii omeneşti pentru bine, dreptate şi adevăr.
În calitate de şef de promoţie (1942) a Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie din Tîrgovişte, Domnul Gabriel Constantinescu avea să primească sabia – simbol al acestei prime prestigioase calificări – chiar din mîna M. S. Regele Mihai. Trecut prin focul campaniei de pe frontul de Răsărit, în Cruciada împotriva bolşevismului, a participat la numeroase operaţiuni militare, care l-au purtat pînă la Cotul Donului. Căzut în prizonieratul sovietic, a cunoscut asprimea fără limite a lagărelor. Despre modul demn și eroic în care s-a comportat în anii aceia stă mărturie, între altele, cartea Domnului Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (Ed. Albatros, Buc., 2000), care-i dedică pagini de neuitat.
Din păcate, reîntoarcerea în patrie nu a însemnat nicidecum eliberarea. Ţara încăpuse pe mîinile aceloraşi vrăjmaşi străini de Neam şi fără Dumnezeu. În locul unei fireşti recunoştinţe pentru fidelitate şi jertfă, „republica populară” l-a răsplătit cu o lungă şedere în temniţele Gulagului românesc şi cu domiciliul obligatoriu prin pustietăţile Bărăganului. Cînd şi aceste episoade ale calvarului au luat sfîrşit, „libertatea” din marea temniţă care devenise România comunistă a însemnat permanenta supraveghere a Securităţii, opresiunea directă sau mascată, şicanele de tot felul, împiedicarea sistematică a afirmării şi valorificării capacităţilor şi competenţelor intelectual-profesionale ale unei personalităţi de excepţie. Toate aceste vrăjmăşii şi fărădelegi nu au reuşit totuşi să-i frîngă elanul de luptător şi tenacitatea neobosită. Dovada acestor excepţionale calităţi intelectuale şi morale sînt diplomele de licenţă ale celor două facultăţi – Filosofie şi Cibernetică – dobîndite în pofida tuturor greutăţilor şi persecuţiilor oficiale.
După evenimentele din decembrie 1989, Domnul Gabriel Constantinescu a făcut proba unei perfecte lucidităţi în privinţa noului regim comunist deghizat în „democraţie originală”. A afirmat repetat că pentru supravieţuitorii temniţelor şi lagărelor comuniste aşa-zisa “revoluţie” de acum două decenii „a survenit prea devreme pentru ca eroii să fi putut trece în legendă şi prea tîrziu pentru cei rămaşi în viaţă ca să mai fi putut contribui efectiv la schimbarea în bine a unei lumi profund mutilate de comunism”. Cu toate acestea, nu doar că nu a dezarmat, dar a ctitorit încă din ianuarie 1991 periodicul de orientare naţional-creştină Puncte Cardinale, căruia i-a fost timp de aproape 20 de ani, părinte iubitor şi ocrotitor. A continuat, cu aceeaşi luciditate şi tenacitate care l-au caracterizat dintotdeauna, să lucreze, cu uneltele gîndului temeinic şi ale slovei scrise, în slujba adevăratelor valori ale spiritului naţional, a autenticelor tradiţii creştine şi româneşti şi, nu în ultimul rînd, pentru mărturisirea ororilor şi fărădelegilor trecutului recent şi pentru cinstirea jertfelor atîtor eroi sau martiri ştiuţi şi neştiuţi. Pe aceeaşi linie a lucrării trezitoare şi luminătoare de conştiinţe, a modelării şi călirii de caractere prin cunoaşterea şi mărturisirea Adevărului, se înscriu şi cele cinci cărţi pe care a apucat să le publice (din 1996 pînă în 2007), dintre care Gîlceava anticomunistului cu lumea (2002) îl reprezintă cel mai intim şi mai deplin.
Preocupările Domnului Gabriel Constantinescu au fost dintre cele mai diverse, caracterizînd un spirit profund şi complex: istoria şi cultura naţională şi universală, într-o abordare dintre cele mai temeinice; politica şi diplomaţia modernă şi contemporană, cu punerea în lumină şi analizarea celor mai subtile condiţionari şi celor mai neaşteptate efecte. Personalitatea sa complexă şi chipul său luminos vor rămîne elemente de reper în viaţa spirituală şi culturală a Sibiului şi a „României profunde”.
Dumnezeu să-l numere, să-l odihnească şi să-l învie cu drepţii!
DESPRE IBN HALDUN
O cercetare monografică
unică în bibliografia românească
Cercetarea monografică a unui important filosof arab al istoriei, de la sfîrşitul Evului Mediu, Ibn Haldun, întreprinsă de regretatul Gabriel Constantinescu în lucrarea Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun (Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, 264 pagini) este o contribuţie importantă la studiile despre Islam din spaţiul cultural românesc, lipsit de prea multe competenţe în acest domeniu, în raport cu direcţiile de cercetare occidentală (să amintim numai contribuţia lui Henry Corbin la studiile de filosofie a Islamului).
La origine, o teză de doctorat care nu a mai putut fi susţinută din motive care l-au depăşit pe autor – istoria ei, cu toate meandrele, ne este relatată de el însuși în postfaţa volumului –, cartea de faţă dă măsura vocaţiei unui autentic specialist în studiile islamice. Gabriel Constantinescu, fiul scriitorului sibian din perioada interbelică Paul Constant, cu studii de Filosofie şi Cibernetică, fost ofiţer în timpul celui de-al doilea război mondial, a trecut prin cele mai dure experienţe: frontul de răsărit, prizonieratul la ruşi, detenţia politică în lagărele comuniste din România, domiciliul obligatoriu în Bărăgan, marginalizarea socio-profesională.
Format în atmosfera intelectuală a unor personalităţi remarcabile din zona occidentală a cadrului de cultură islamic şi participînd direct la frămîntările politice ale secolului al XIV-lea, Ibn Haldun este autorul cunoscutei lucrări Muqaddimah – Prolegomenele.
Omul faţă cu adevărul istoric
O primă problemă cu care filosoful arab se confruntă priveşte dimensiunea oportunităţilor cunoaşterii umane de a descoperi adevărul istoric. Ibn Haldun îşi propune, în pofida canonului culturii islamice, să definească istoria ca obiect de cercetare ştiinţifică. Cercetarea istoriei trebuie să ţină cont de numeroase delimitări conceptuale şi precizări epistemologice, conform viziunii filosofiei medievale cu privire la relaţia dintre filosofie şi ştiinţă. Ibn Haldun decelează eroarea majoră a filosofiei musulmane, care postula că atît ştiinţa, cît şi religia şi metafizica se examinează cu acelaşi utilaj metodologic. El operează distincţia netă între ştiinţă „ca sumă a cunoştinţelor dobîndite de raţiune din studiul existenţei naturale” şi religie „ca sumă a cunoştinţelor revelate”. Gabriel Constantinescu reliefează concepţia lui Ibn Haldun care vizează „organizarea cercetării ştiinţifice în cadrul unui sistem complex de ştiinţe particulare, definit prin obiectul şi metodele lor, la care se adaugă drept criteriu de distincţie caracterul lor teoretic sau practic, fiecare ştiinţă practică fiind dependentă de o anumită ştiinţă teoretică, pe care o fundamentează”.
Sedentari și nomazi
Autorul subliniază contribuţia adusă de Ibn Haldun la cultura şi gîndirea universală, crearea unei discipline teoretice pe care să se fundamenteze, la nivel ştiinţific, istoria. Astfel apare „ideea ştiinţei despre societate şi cultură”. Disocierea pe care o face filosoful arab al istoriei între „noua ştiinţă despre societate şi cultură şi filosofia politică” este una esenţială. Dacă filosofia politică este „un instrument pentru conducerea efectivă a statului”, noua ştiinţă se manifestă, în viziunea lui Ibn Haldun, ca „un instrument pentru înţelegerea şi scrierea istoriei”. Cercetarea istoriei, în raport cu o cunoaştere adecvată a realităţilor islamice, îl determină pe Ibn Haldun să afirme că „societatea este o necesitate naturală a omului”. Plecînd de la acest principiu fundamental, filosoful arab vorbeşte despre importanţa „sistemului de relaţii sociale”, ca factor al existenţei umane, precum şi despre „relaţiile de cooperare în vederea apărării” care se remarcă la nivelul organizării politice.
Cele două modele sociale prezentate de Ibn Haldun - societatea nomadă şi societatea sedentară - nu constituie „forme statice, ci realităţi dinamice în continuă prefacere”. Prima expresie de manifestare a dinamicii sociale este reprezentată de trecerea de la existenţa nomadă la cea sedentară. Consecinţele acestor metamorfoze sînt constituirea statului şi participarea la istorie. Ibn Haldun nu operează o distincţie între stat şi societate, ele fiind „feţele aceleiaşi realităţi”. Analiza asupra societăţii sedentare se constituie şi într-un studiu asupra apariţiei şi dezvoltării statului musulman medieval. Ibn Haldun propune şi o analiză morfologică a celor două modele sociale, cu accent pe activitatea economică.
O nouă stiinţă
„Utilizarea realizărilor gîndirii europene moderne ca sistem de referinţă pentru determinarea importanţei şi valorii conţinutului Prolegomenelor poate însă conduce la interpretări eronate. Întrebarea dacă Prolegomenele reprezintă o lucrare de sociologie, de filosofia istoriei sau de filosofia culturii este greşit pusă. Prolegomenele nu sînt nici un tratat de sociologie, nici de filosofia istoriei şi nici de filosofia culturii. Aceste concepte sînt determinări proprii gîndirii contemporane, ele reprezentînd sinteza unui proces pe care gîndirea cadrului de cultură islamic nu l-a parcurs. Obiectul ştiinţei despre care Ibn Haldun afirmă că «este o ştiinţă întru totul nouă» îl constituie ceea ce exprimă termenul de ’umrîn, al cărui înţeles, în funcţie de sarcina ideativă ce i se atribuie, poate fi populaţie, societate, civilizaţie, cultură sau experienţă socială acumulată (idei, atitudini, comportament, activităţi). În concluzie Prolegomenele sînt ştiinţa despre ’umrîn, nu altceva. O ştiinţă cu domeniu şi problematică proprie, fără echivalent în actualele ştiinţe despre om, societate şi cultură, dar cu remarcabile corespondenţe în toate aceste domenii”.
Ibn Haldun se înscrie în tradiţia marilor filosofi şi savanţi ai Islamului - Avicenna, Averroes, ar-Rîzî - care au fecundat gîndirea occidentală europeană, depăşind rigiditatea scolasticii. Prezenţa filosofului arab în contextul unei gîndiri dominate de mistica sufismului are semnificaţia unei fronde faţă de o anume dogmatizare şi de o anume sterilitate a ideii. Opera lui Ibn Haldun reuşeşte să refacă legătura cu tradiţia ştiinţifică a gîndirii islamice, oferind posibilitatea unei dezvoltări fireşti, creative a tradiţiei, prin redefinirea conceptului de ştiinţă şi deschiderea spre un nou orizont reflexiv.
Meritul autorului este unul incontestabil, prin revalorizarea unui gînditor unic şi a unei opere exemplare, contribuind astfel la revigorarea studiilor despre Islam în cultura română. Această cercetare rămîne cu siguranţă un reper în orice bibliografie consacrată problematicii filosofiei islamice.
* Antologia Punctelor cardinale (CLXI) – "Interviu cu d-l Ilie Berghezan..." (2010)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire