miercuri, iunie 10, 2015

O RADIOGRAFIE EVREIASCĂ A «IUDEO-NAZISMULUI» (1)

SUMARUL BLOGULUI


Profesorul Israel Shahak


Prezentarea cărții
Povara a trei milenii
de istorie și de religie iudaică
a lui Israel Shahak

Cartea profesorului Israel Shahak (1933-2001) – evreu polonez, trecut prin mai multe lagăre naziste și stabilit în Palestina (viitorul stat Israel) încă din 1945 – a fost publicată inițial în limba engleză (Pluto Press Limited, Londra, 1994), dar traducerea ei în românește (Domnica Ciuc) – Povara a trei milenii de istorie și de religie iudaică (Ed. FRONDE, Alba Iulia – Paris, 1997) – s-a făcut după versiunea franceză (Histoire juive, religion juive. Le poids de trois millénaires, La Vieille Taupe, Paris, 1996).  
Exasperat de excesele scandaloase ale iudaismului radical (care în nici un caz un trebuie confundat cu lamura spiritualităţii iudaice) practicat în noul stat Israel, dar și de complicitatea multor evrei din diaspora, el pornește încă din anii ‘60 o luptă susținută împotriva a ceea ce nu se sfiește să numească “iudeo-nazism” (termen lansat, se pare, de către răposatul Yehoshua Leibovitch – v. ed. rom., p. 11). 
Cartea este structurată în șase capitole (paginile indicate sînt cele ale ediției românești): “Visul unei societăți închise” (pp. 23-42), “Prejudecăți și falsificări de sens” (pp. 43-72), “Ortodoxie și interpretare” (pp. 73-102), “Povara istoriei” (pp. 103-145), “Legile împotriva neevreilor” (pp. 147-190)”, “Consecințe politice” (pp. 191-198, cuprinzînd concluziile cărții), precedate de un motto (Noam Chomsky), o prefaţă (Edward W. Said) şi un cuvînt înainte (Gore Vidal). Expunerea rezumativă de mai jos a apărut pe vremuri în mai multe numere consecutive ale revistei Puncte cardinale (din toamna lui 1997 în primăvara lui 1998), cu următoarele precizări: “Ne propunem aici o prezentare descriptivă a cărții, comentariile lăsîndu-le, în mare măsură, pe seama cititorilor. [...] Răspîndirea și înțelegerea mesajului lansat de profesorul Shahak, precum și detabuizarea acestei problematici complexe, ni se par de o importanță fundamentală atît pentru evrei, cît și pentru neevrei, mai exact pentru orice om care participă, onest și responsabil, la «aventura» istorico-politică și moral-spirituală a umanității contemporane”. 
Nu reținusem textul în “Antologia Punctelor cardinale” publicată pe acest blog, dar, la repetatele sugestii sau solicitări ale unor cititori, am decis să-l postez aici în două părți, cu cîteva minime actualizări. (R. C.)


Modesta ediție românească a cărții

Preliminarii
 
Volumul semnat de Israel Shahak se deschide – nu întîmplător, desigur – cu trei puncte de vedere asupra autorului și lucrării sale, din cele trei perspective religioase fundamentale: iudaică, islamică și creștină. 
Ca motto al cărții figurează aprecierea succintă a lui Noam Chomsky (cunoscutul lingvist american de origine evreiască): “Israel Shahak este un erudit de excepție, a cărui perspicacitate, profunzime a gîndirii și vastitate a cunoștințelor sînt cu totul remarcabile. Lucrările sale se dovedesc bine documentate și pătrunzătoare, constituind contribuții de o mare valoare”.  
Urmează prefața lui Edward W. Said (reprezentant al Islamului): “Nu exagerez dacă afirm că, adoptînd cu atîta strictețe această atitudine [de critică a radicalismului evreiesc – n.n.], a devenit extrem de nepopular în Israel. Îmi aduc aminte că, acum vreo 15 ani, a fost declarat mort, cu toate că, bineînțeles, era viu! Ziarul Washington Post, care anunțase într-un articol «moartea» sa, nici chiar după vizita făcută de el la redacție, spre a demonstra că nu e mort [...], n-a catadicsit să dea vreo dezmințire! Astfel, pentru anumite persoane, el continuă să treacă drept «mort», această situație vădind, prin dorința pe care o exprimă, cît de mult îi deranjează el pe anumiți «prieteni ai Israelului»” (pp. 10-11). Prefațatorul surprinde de minune atitudinea timorată a neevreilor față de Israelul contemporan, atitudine de care evreul Israel Shahak se disociază critic de-a lungul întregii cărți: “O mare parte din ceea ce a scris are ca scop să dea în vileag demagogia propagandei curente. Israelul este un caz unic în lume în privința scuzelor care i se acordă: ziariștii nu văd sau nu scriu adevărul, din teama de a nu fi trecuți pe lista neagră și de a nu fi supuși represaliilor. Personalități politice, culturale și intelectuale, mai ales în Europa și în Statele Unite, se străduiesc să laude Israelul, să-l copleșească cu atenții de care nici un alt stat din lume nu s-a mai bucurat, cu toate că multe dintre aceste personalități sînt perfect conștiente de nedreptățile de care acesta se face vinovat. Despre nedreptățile respective nu se pomenește totuși nimic. Rezultatul este o perdea de fum ideologică, pe care Shahak, mai mult decît oricare altul, încearcă să o risipească” (pp. 11-12). 
Gore Vidal exprimă, în cuvîntul său înainte, punctul de vedere al unui creștin american. El pune în fruntea considerațiilor sale o istorisire foarte grăitoare: “Într-o zi, spre sfîrșitul anilor '50, acel palavragiu de clasă internațională, dar istoric de formație, care era John Kennedy, îmi povestea despre începuturile campaniei prezidențiale a lui Truman, în 1948: treaba se anunța să meargă prost; aproape toată lumea îl părăsise; tocmai atunci, însă, un sionist american îi aduse o valiză burdușită cu două milioane de dolari, destinați sprijinului campaniei sale. «Iată de ce am recunoscut Israelul cu o asemenea iuțeală!». Eu nu eram mai antisemit decît Kennedy (spre deosebire de tatăl său și de bunicul meu): pentru noi asta nu era decît o butadă în plus despre Truman și despre ilustrisima corupție a lumii politice americane... Din nefericire, recunoașterea precipitată a statului Israel a avut drept consecință 45 de ani de talmeș-balmeș ucigaș și spulberarea marii speranțe a sprijinitorilor sionismului: crearea în Palestina a unui stat pluralist care, rămînînd pe mai departe patria populației sale indigene de musulmani, creștini și evrei, să fi devenit, de asemenea, țara evreilor pacifiști din Europa și din America...” (p. 19). G. Vidal constată cele două mari neajunsuri ivite de aici pentru țara sa: pe de o parte, “niciodată în istoria Statelor Unite o minoritate nu a mai supt atîția bani contribuabilului american spre a-i investi în «căminul ei național». Este ca și cum S.U.A. ar fi trebuit să finanțeze recucerirea de către papă a vechilor sale teritorii, sub pretextul că o treime a electoratului american este de confesiune catolică! O asemenea idee ar fi declanșat o furtună de proteste, iar Congresul, de bună seamă, ar fi spus nu. Realitatea este că o minoritate religioasă (mai puțin de 2 %) a cumpărat sau intimidat 70 de senatori, adică tomai cele două treimi necesare pentru a invalida un (foarte eventual) veto prezidențial, iar aceasta cu întregul sprijin al presei vorbite și scrise”; pe de altă parte, “vechea prietenie care ne lega de lumea arabă s-a făcut țăndări și s-a întors împotriva noastră” (p. 20). Concomitent, “minciunile nerușinate despre ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu s-au înmulțit și au prins rădăcini; principala victimă a acestora este – în afară de contribuabilul american în genere – totalitatea evreilor din Statele Unite, continuu ațîțată de Begini, de Shamiri și de atîția alți teroriști de profesie” (ibid.) [1]. Pînă astăzi, cel ce îndrăznește să protesteze este calificat imediat drept “antisemit” sau, dacă aparține comunității iudaice, drept “evreu animat de ura față de sine” (v. p. 21)! Fronda lui Israel Shahak, ce are în vedere nu doar iudaismul contemporan, ci și precedentele de intoleranță și formalism absurd din întreaga tradiție talmudică și rabinică (“este o plăcere să citești paginile sale despre Maimonide, mare medic și filosof, dar și mare inchizitor al «gentililor»”), nemulțumește sistematic autoritățile israeliene. “Dar ce poți face împotriva unui doctor, profesor de chimie pensionat, născut la Varșovia în 1933, care și-a petrecut copilăria în lagărul de concentrare de la Belsen, a sosit în Israel în 1945, a servit în armată și nu a devenit marxist cînd marxismul era la modă?!” (ibid.). În încheiere, G. Vidal nu se sfiește să-l considere pe autorul cărții drept “ultimul mare profet al lui Israel” (p. 22).


I. “Visul unei societăți închise” (pp. 23-42)
 
În debutul cărții sale, Israel Shahak mărturisește: “Această carte, deși scrisă în engleză și adresată unor oameni din afara statului Israel, este, într-un anume sens, o continuare a activităților mele politice de evreu israelian. Acestea au început în 1965-66, printr-un protest care, în vremea aceea, a făcut scandal: văzusem cu ochii mei, la Ierusalim, un evreu ultra-religios refuzînd utilizarea telefonului său, într-o zi de sabat, pentru a chema o ambulanță în ajutorul unui vecin, neevreu, răpus de un infarct. În loc să dau publicității faptul ca atare, am cerut o întrevedere cu tribunalul rabinic din Ierusalim (format din rabini numiți de statul Israel). Am întrebat dacă acest fel inuman de a proceda era în acord cu interpretarea pe care ei o dădeau religiei iudaice. Mi-au răspuns că evreul în cauză avusese o comportare corectă, ba chiar pioasă, și m-au trimis la un pasaj anume dintr-un compendiu de legi talmudice compilat în secolul nostru. Atunci am semnalat faptul principalului cotidian evreiesc, Haaretz [...]. Nici autoritățile rabinice israeliene, nici cele din diasporă nu au revenit în vreun fel asupra acestei interdicții: un evreu nu poate călca sabatul pentru a salva viața unui «gentil»!” (pp. 23-24) [2]. Autorul conchide: “Într-o epocă în care rasismul, discriminarea și xenofobia proliferează printre evrei, întreținute și alimentate de motive religioase, care este diferența față de antisemitismul perfect simetric și de motivațiile sale religioase? Dar dacă astăzi cel de-al doilea fenomen este combătut pretutindeni, existența celui dintîi este ignorată cu bună știință, mai ales în afara Israelului” (p. 25).  
Pentru a deconspira “visul unei societăți închise”, autorul caută să definească “statul evreu” modern, așa cum este el conceput oficial și funcționează efectiv: “Israelul, în fapt, «aparține» (acesta este termenul oficial) exclusiv persoanelor definite ca «evrei» de către autoritățile israeliene, indiferent de locul de reședință al acestor persoane. Și invers, Israelul «nu aparține» locuitorilor săi neevrei, al căror statut este oficial considerat ca fiind unul inferior” (p. 27). Se ridică întrebarea legitimă: “Oare evreii din Statele Unite și din Marea Britanie [autorul se adresează cu precădere cititorilor de limbă engleză – n.n.] n-ar începe să strige despre antisemitism dacă s-ar propune decretarea acestor țări drept «state creștine», «aparținînd» numai cetățenilor recunoscuți în mod oficial ca fiind creștini?” (pp. 27-28). În mod paradoxal, exclusivismul imputat de evrei altora devine în Israel un drept al evreilor, iar să te opui, ca evreu, în același timp antisemitismului și șovinismului evreiesc, “iată o atitudine pe care mulți evrei o califică drept «ură față de sine», noțiune pe care eu o consider complet absurdă” (p. 28). Dar ce va să însemne propriu-zis “evreu”? “Conform dreptului israelian, o persoană este considerată «evreu» dacă mama, bunica, străbunica, ori cea mai îndepărtată strămoașă a sa, erau de confesiune mozaică; sau dacă această persoană se convertește la iudaism într-o manieră considerată satisfăcătoare de către autoritățile israeliene; și, desigur, ca persoana în cauză să nu se fi convertit de la iudaism la o altă religie... ” (pp. 28-29). Cetățenii neevrei ai Israelului nu sînt nicidecum egali în fața legii cu evreii, chiar dacă termenii de “evreu” și “neevreu” sînt evitați (cu excepția legii fundamentale, numite “a Reîntoarcerii”) din textele cu statut juridic (recurgîndu-se “la perifraze pudice, precum: «oricare persoană care poate să imigreze în conformitate cu Legea Reîntoarcerii», «oricare persoană neîndreptățită să imigreze în conformitate cu Legea Reîntoarcerii»”; autorul precizează – v. p. 31 – că legea respectivă “garantează cutare sau cutare avantaj primei categorii de persoane, dar îl refuză sistematic celei de a doua”). Concluzia nu poate fi decît una singură: “Intenția evidentă a acestor măsuri discriminatorii este să reducă proporția cetățenilor neevrei, pentru a face din Israel un stat și mai «evreiesc»” (p. 32) [3]. 
În continuare, ni se prezintă ideologia “Răscumpărării” Pămîntului Sfînt (iredentismul israelian). “Încă din școala primară, se inoculează în mințile copiilor evrei israelieni ideea că acest mare deziderat nu vizează doar întreaga întindere a statului Israel, ci și în teritoriile care, după 1967, sînt numite abuziv «Pămîntul Israelului». Ideologia oficială consideră drept «răscumpărat» (altfel spus, «salvat») orice pămînt care a devenit proprietate «evreiască» – fie că proprietarul său este un particular, F.N.J. sau statul evreu. Pămînturile aparținînd neevreilor sînt considerate, dimpotrivă, ca «nerăscumpărate» (adică încă «ocupate», «captive»)” (ibid.), rămînînd în vederile expansionismului israelian, care urmează să le cucerească prin bani sau prin forță, pînă la rîvnita “restaurare a regatului lui David și Solomon” (deziderat exprimat de Ben Gurion în fața Knesset-ului, în 1956 – v. p. 35) în așa-numitele sale “frontiere biblice” (Ariel Sharon a propus, la convenția Partidului Likud – ultraconservator – din mai 1993, ca Israelul să-și bazeze fățiș politica pe această noțiune. “Nimeni nu l-a întrebat pînă unde se întind aceste «frontiere biblice»...” – v. p. 38). 
În finalul capitolului, pornind de la o observație a lui Hugh Trevor-Roper (“Machiavelli, cel puțin, se scuza pentru metodele pe care le credea necesare în politică. Regreta necesitatea violenței și a înșelătoriei și nu le numea în alt fel. Platon și Morus, dimpotrivă, le sanctificau, fiindcă veneau în sprijinul republicilor lor utopice”), Israel Shahak vede în “ideologia iudaică” o abominabilă utopie de tip platonician, exacerbată de spiritul talmudic. Citează pasajul din Legile lui Platon (942ab) care-i slujise și lui Karl Popper “pentru a descrie esența unei «societăți închise»” (v. p. 42). Păscută de propria ei patologie mistico-politică, societatea sionistă din Israel riscă să devină “un ghetto complet închis și războinic, o Spartă evreiască întreținută prin munca iloților arabi”, prin “influența sa asupra cercurilor conducătoare americane” și prin “amenințarea de a-și utiliza forța nucleară” (ibid.). 
În aceste condiții, “sarcina noastră principală, aici, este să examinăm ce este cu adevărat iudaismul istoric. Influența «ideologiei iudaice» asupra unui mare număr de evrei va fi cu atît mai puternică cu cît va rămîne în afara dezbaterii publice. O asemenea dezbatere trebuie să incite oamenii să ia atitudine împotriva șovinismului evreiesc. [...] Oare nu pe drept cuvînt expunerea și denunțarea exhaustivă nu numai a antisemitismului, ci și a rădăcinilor sale istorice sînt considerate condiția sine qua non a luptei împotriva acestuia? Consider că la fel se petrec lucrurile cu șovinismul și fanatismul religios iudaic, cu atît mai mult în epoca noastră, cînd, contrar situației de acum 50 de ani, influența politică a șovinismului și a fanatismului religios evreiesc a crescut considerabil în comparație cu influența antisemitismului” (pp. 39-40). 


II. “Prejudecăți și falsificări de sens” (pp. 43-72)
 
Conflictul fundamental din sînul lumii evreieşti rămîne, în viziunea lui Israel Shahak, cel dintre o majoritate îngust-tradiţionalistă, trăind cu nostalgia unei “societăţi închise”, extrem de ostile atît cu neevreii, cît şi cu evreii neortodocşi, şi o minoritate “liberală”, dornică să transforme Israelul într-o “societate deschisă”, de structură şi mentalitate moderne. De aici şi cele “două semnificaţii foarte diferite” ale termenului de “evreu” în ultimele veacuri: una determinată strict religios (“Poporul nostru nu este un popor decît din cauza Torei”, după formula devenită proverbială a unui rabin din secolul al X-lea) şi una rezultată din relativa “deschidere” a societăţii evreieşti sub anumite presiuni din afară (începînd de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea) [4]. După părerea autorului, “toate pretinsele «trăsături de caracter evreieşti» – prin care înţeleg trăsăturile atribuite în mod obişnuit «evreilor» de intelectualii din Occident – sînt moderne; ele sînt necunoscute în aproape întreaga istorie evreiască şi nu au apărut decît o dată cu sfîrşitul puterii totalitare a comunităţii evreieşti”. Sînt citate ca exemple: “umorul evreiesc”, “dragostea de cultură” şi “spiritul critic” (vezi pp. 50-51). 
Din păcate, statul israelian postbelic a promovat constant o politică “nostalgică”, favorabilă “închiderii” sociale şi “exclusivismului” etnic, pe linia “iudaismului clasic” (prin care autorul înţelege – v. nota 14 – iudaismul rabinic din perioada anilor 800-1800). Desigur, evreii au căutat (şi unii mai caută încă) să camufleze această stare de lucruri, dedîndu-se la o serie întreagă de mistificări, mai ales de ordin istoric şi filologic. “După cum se poate demonstra din punct de vedere istoric, unei societăţi închise nu-i convine să fie descrisă: orice descriere, într-adevăr, presupune o parte de analiză critică şi deci poate să încurajeze «gînduri interzise». Dimpotrivă, pe măsură ce o societate «se deschide», este tot mai interesată de reflecţia asupra ei înseşi (mai întîi descriptivă, apoi şi critică), asupra funcţionării sale actuale şi a trecutului său” (p. 52). Or, în sînul iudaismului, ne asigură profesorul Shahak, există o preocupare constantă de a tăinui, de ochii neevreilor, atît istoria reală a lui Israel, cît şi anumite puncte doctrinare. Aşa s-ar explica şi lunga stagnare a istoriografiei evreieşti (de la Josephus Flavius pînă în vremea Renaşterii). “Rabinii se temeau de istoria proprie a evreilor mai mult decît de istorie în general; fapt caracteristic, prima carte de istorie modernă publicată în ebraică (în secolul al XVI-lea) se intitula Istoria regilor Franţei şi a regilor otomani. Au urmat apoi scrieri istorice care aveau ca subiect numai persecuţiile. Prima carte de istorie evreiască propriu-zisă (Me'or 'Eynayim de Azaya de Rossi, Ferrara, 1574, care descria epoca veche) a fost prompt interzisă şi distrusă de înaltele autorităţi rabinice şi nu a apărut din nou decît în secolul al XIX-lea” (p. 53). 
O problemă spinoasă a fost aceea de a potoli, mai cu seamă de prin secolul al XIII-lea încoace, furia legitimă a creştinilor faţă de violentele atacuri anticreştine din literatura talmudică. “... Talmudul şi literatura talmudică – dincolo de ura şi dispreţul pe care le exprimă faţă de «gentili» în general, aspect pe care îl vom examina mai în detaliu în capitolul 5 – conţin formulări şi precepte extrem de injurioase la adresa directă a creştinismului. De exemplu, Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzaţii sexuale murdare împotriva lui Iisus, spune că pedeapsa acestuia în iad este să fie înecat într-o baie de excremente clocotite... Să mai cităm şi preceptul care ordona evreilor să ardă, de preferinţă în public, orice exemplar al Noului Testament care le-ar fi căzut în mîini. Precept care nu a fost încă abolit şi este aplicat pînă în zilele noastre: la 23 martie 1980, sute de exemplare ale Noului Testament au fost arse la Ierusalim, în public şi respectînd cu stricteţe ritualul, sub auspiciile organizaţiei religioase Yad Le'akhim, organizaţie subvenţionată de ministerul israelian al cultelor” (p. 55). 
Care au fost “mecanismele de apărare” ale evreilor faţă de lumea creştină scandalizată? Autorul trece în revistă cîteva dintre acestea. Cea mai răspîndită a fost mita, însoţită de linguşire şi de manevrele de culise, adică ceea ce numim astăzi “corupţie” (practică încetăţenită de evrei pînă la nivelurile cele mai înalte). “Această practică era ţinută în mare cinste la Roma, îndeosebi de papii din perioada Renaşterii. Ediţia princeps a codului complet al legii talmudice – Mishneh Torah a lui Maimonide –, lucrare plină de preceptele cele mai insultătoare la adresa «gentililor», dar şi de violente atacuri făţişe împotriva creştinismului şi a lui Iisus (pe care autorul nu-l poate menţiona niciodată fără să adauge pios: «Pieri-i-ar numele păcătosului!»), a putut fi publicată, fără cea mai mică corectură, la Roma, în 1480, sub Sixtus al IV-lea, papă foarte activ pe plan politic şi veşnic în căutare de bani” (p. 56). Procedeul nu era însă infailibil, iar persecuţiile se declanşau periodic, de la un capăt la altul al Europei. 
Un alt “mecanism” este “cel al sfidării ascunse, asociate cu aparenţa supunerii”. Astfel, “presiunea exterioară devenind prea puternică, au trebuit să fie suprimate sau modificate întregi pasaje din Talmud ostile creştinismului sau neevreilor în genere. S-a procedat astfel în toate ediţiile publicate în Europa şi, începînd cu anul 1550, au fost «îndulcite» cîteva dintre cele mai injurioase pasaje [...], dar în care cititorul evreu recunoştea eufemismele substituite expresiilor tradiţionale. [...] Paralel, erau puse în circulaţie printre evrei, sub formă de manuscrise, liste de Omisiuni talmudice, care explicau noii termeni şi semnalau pasajele eliminate” (pp. 58-59). După fondarea statului Israel (1948), formulele şi pasajele respective au fost reintroduse; pe de altă parte, scoaterea unor ediţii noi ale corpusului talmudic fiind foarte costisitoare, retipărirea ediţiilor vechi este însoţită de Omisiunile talmudice, publicate în noul Israel într-o ediţie populară, sub titlul Hesronot Shas. Ele sînt acum la îndemîna oricui, “iar copiilor evrei li se predau pasaje cum este acela [5] care porunceşte fiecărui evreu în trecere pe lîngă un cimitir să spună o binecuvîntare, dacă cimitirul este evreiesc, şi să blesteme mamele morţilor [6], dacă este un cimitir de «gentili»“ (p. 60). 
În forme mai perfide, “înşelătoria continuă”; autorul oferă patru exemple despre “cele mai «autorizate» şiretlicuri moderne”. Astfel, o ediţie recentă (1962) din Cartea cunoaşterii a lui Maimonide, cu text paralel, în ebraică şi în engleză, recurge la grave mistificări şi omisiuni în traducerea englezească. În textul evreiesc, bunăoară, “ordinul de a-i extermina pe evreii necredincoşi este prezentat aici fără ocolişuri: «Este o datorie să-i nimiceşti cu mîinile tale». În traducerea engleză: «Este o îndatorire să iei măsuri active împotriva lor». La care textul în ebraică precizează principalele feluri de «necredincioşi» ce trebuie exterminaţi: «Astfel, Iisus din Nazaret şi ucenicii săi, ca şi Sadoc şi Baitos [7], cu ucenicii lor, putrezi-le-ar numele păcătoşilor!». Despre toate acestea, nici un cuvînt în textul englezesc cu pricina (p. 78a). Fapt şi mai semnificativ încă: atunci cînd această lucrare a cunoscut o largă răspîndire printre specialiştii din lumea anglofonă, după cîte ştiu eu, nici unul dintre ei nu a protestat împotriva acestei falsificări izbitoare” (p. 62). Al doilea exemplu vizează tot o carte a lui Maimonide (Ghidul rătăciţilor), într-o traducere americană din 1929, de numeroase ori reeditată pînă astăzi, unde există un pasaj foarte violent împotriva negrilor (cartea III, cap. 51) [8]; în traducerea respectivă, “pur şi simplu s-a transliterat cuvîntul kushim («negri») sub forma kushites, termen care nu înseamnă nimic pentru cine nu ştie ebraică...” (p. 63). “De 70 de ani, prin urmare, nu s-a auzit nici un glas care să semnaleze înşelătoria iniţială şi realităţile sociale care au întreţinut-o – nici măcar în perioada campaniilor exaltate ale lui Martin Luther King, care au fost sprijinite de atîţia rabini. [...] Cum să nu bănuieşti atunci că un mare număr de partizani rabinici ai lui Martin Luther King au fost fie rasişti care l-au ajutat numai în numele «interesului evreiesc» (spre a cîştiga sprijinul numeroasei populaţii de culoare pentru comunitatea comunitatea evreiască americană şi pentru politica Israelului), fie nişte ipocriţi experimentaţi, aflaţi la limita schizofreniei, de vreme ce fuseseră în stare să treacă peste noapte de la bucuriile secrete ale unui rasism deşănţat la cele mai violente proteste în numele unei cauze antirasiste – şi invers, în funcţie de circumstanţe?!” (pp. 63-64). Al treilea exemplu se referă la lucrarea lui Leo Rosten, The Joys of Yiddish (1968, cu numeroase reeditări), un fel de glosar al celor mai uzuali termeni idiş, cu precizări etimologice. “Cuvîntul Shaygets – al cărui sens principal, în idiş, este acela de «băiat sau tînăr gentil» – constituie o excepţie, etimologia limitîndu-se la aluzia enigmatică la o «origine ebraică», fără a se indica nici forma şi nici semnificaţia termenului ebraic original. Pe de altă parte, la cuvîntul Shiksa, autorul citează corect cuvîntul de origine: Sheketz, dar declară că în ebraică acesta ar însemna «pată, defect». Minciună sfruntată, aşa cum ştie orice om care vorbeşte ebraica! Meggido Modern Hebrew-English Dictionary, tipărit în Israel, dă clar şi corect următoarea definiţie pentru Sheketz (pronunţie familiară: Shaygets): «animal necurat, creatură respingătoare, oroare, scelerat, flăcău turbulent, tînăr gentil»“ (p. 65). În fine, al patrulea exemplu trimite la atitudinea mişcării hassidice [9] faţă de neevrei, cu referinţă specială la habbadism, “una dintre cele mai puternice ramuri ale hassidismului” (în a cărui “biblie”, numită Hatanya, neevreii sînt prezentaţi ca nişte creaturi ale Satanei, “la care nu se găseşte absolut nimic bun”). şi la lucrările nefaste ale lui Martin Buber (“mare artizan al minciunii”, din speţa “mincinoşilor patriotici”). 
Acest al doilea capitol se încheie cu o observaţie foarte importantă, privitoare la atitudinea lumi neevreieşti faţă de mistificările şi abuzurile iudaice: “În această afacere, ne lovim de o altă loialitate de grup, care, de data aceasta, îşi are originea în afara grupului şi uneori este şi mai dăunătoare. Foarte mulţi neevrei (printre care creştini – preoţi sau laici practicanţi – şi marxişti de toate nuanţele) consideră, într-un mod foarte ciudat, că pentru a «ispăşi» persecuţiile suportate de evrei, este bine, printre altele, să nu se ridice împotriva nelegiuirilor lor, ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la minciunile pioase în ce îi priveşte pe aceştia. Acuzaţia grosolană de «antisemitism» (sau, în cazul evreilor, de «ură faţă de sine»), pe care o primeşte cel ce denunţă discriminarea impusă palestinienilor, sau cel ce atrage atenţia asupra unor fapte contrare «versiunii oficiale» a religiei sau trecutului evreilor [10], este cu atît mai izbitoare prin forţa şi ostilitatea sa cu cît ea este lansată de «prieteni ai evreilor». Existenţa şi vasta influenţă a acestui grup în toate ţările occidentale, dar mai ales în Statele Unite (şi în celelalte ţări anglofone), le-a permis rabinilor şi specialiştilor iudaismului să-şi răspîndească minciunile nu numai fără a fi contestaţi, dar şi primind un ajutor considerabil” (p. 70). Un singur exemplu dintre multele posibile: “Un prieten de tinereţe al lui Marx, Moses Hess, cunoscut şi respectat ca unul dintre primii socialişti din Germania, a vădit cu timpul un rasism iudaic extrem, iar ideile sale despre «rasa pură iudaică», apărute în 1858, nu sînt mai de invidiat decît elucubraţiile despre «rasa pură ariană». Or, socialiştii germani, care luptau împotriva rasismului germanic, au trecut sistematic sub tăcere componenta rasismului lor iudaic” (p. 71). Situaţii de genul aceasta se constată astăzi curent, inclusiv în lumea românească; o bună parte dintre oamenii politici şi dintre intelectualii noştri de stînga, zeloşi să intre în graţiile influentelor cercuri plutocratice, acceptă necondiţionat orice abuz evreiesc, sau măcar tac asupra lui, calificînd în schimb, fără nici o ezitare, orice manifestare de naţionalism sau tradiţionalism românesc drept “reacţionarism”, “şovinism”, “fundamentalism”... 
“Nu putem examina aici toate consecinţele politice ale acestei situaţii, dar trebuie să privim realitatea în faţă: în lupta noastră împotriva rasismului şi fanatismului religiei iudaice, cei mai înrăiţi duşmani ai noştri nu sînt doar rasiştii evrei (sau cei care exploatează rasismul), ci şi, printre neevrei, cei care în alte privinţe trec drept «progresişti» (în mod abuziv, după părerea mea)” (p. 72). 


III. “Ortodoxie și interpretare” (pp. 73-102)

Cel de-al treilea capitol al cărţii lui Israel Shahak “este consacrat unei prezentări mai amănunţite a structurii teologico-juridice a iudaismului clasic” (autorul specificînd că înţelege prin “iudaism clasic” perioada ce se întinde, cu aproximaţie, între anul 800 şi secolul al XIX-lea, perioadă care, în opinia sa, “coincide în mare cu Evul Mediu iudaic, pentru că majoritatea comunităţilor evreieşti au continuat să trăiască în condiţii medievale pînă în vremea Revoluţiei franceze...” – v. p. 73, mai ales nota). Sînt puse la îndoială, din capul locului, “numeroasele idei false” cu privire la statutul religios al iudaismului, printre care şi “formulele la modă” (adoptate totuşi de mulţi istorici ai religiilor, printre care şi Mircea Eliade) de genul “tradiţia iudeo-creştină”  sau “valorile comune ale religiilor monoteiste”. 
Israel Shahak insistă asupra faptului că este fals să se atribuie religiei iudaice un caracter “întotdeauna monoteist”. Deşi invocă în sprijinul afirmaţiei sale însuşi Vechiul Testament (ca, de pildă, Ieşirea 15, 11 sau 20, 3-6), el are în vedere nu atît iudaismul biblic, cît pe cel “clasic” (în sensul lămurit mai sus). “Dezagregarea monoteismului începe din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, o dată cu dezvoltarea misticii iudaice (Kabbala). [...] Împotriva acestui misticism şi a influenţei sale, mai mult decît împotriva oricăror altor influenţe, a trebuit să se angajeze în luptă Haskalah (mişcarea Luminilor evreieşti), născută din criza iudaismului clasic; şi totuşi, în ortodoxia evreiască actuală, mai ales printre rabini, Cabala şi-a păstrat supremaţia” (p. 74). 
Considerînd că fără cunoaşterea acestor elemente cabalistice nu se poate ajunge la o înţelegere adecvată a sensului luat de iudaismul modern, autorul face o scurtă expunere a ideilor de bază ale acestei stranii doctrine de tip iniţiatic (v. mai ales pp. 75-76), din care cităm: “Conform Cabalei, universul este dominat nu doar de un singur zeu, ci de mai multe entităţi divine, care se deosebesc prin caracterul şi influenţa lor şi care constituie emanaţiile unei Cauze Prime indistincte şi îndepărtate. [...] Din Cauza Primă s-au născut (în termeni teologici, «au emanat») mai întîi un zeu mascul, numit «Înţelepciunea» sau «Tatăl», apoi o divinitate feminină, «Cunoaşterea» sau «Mama». Din unirea acestora au rezultat două tinere divinităţi, desemnate de asemenea prin mai multe nume: Fiul («Mica Figură» sau «Sfîntul Preafericit») şi Fiica («Doamna» sau «Matronit» – din latinescul matrona, «Shekinah» [11], «Regina» ş.a.m.d.). Aceşti doi tineri zei trebuie să se unească la rîndul lor, dar faptul este împiedicat de maşinaţiile Satanei, care este, în acest sistem, un personaj foarte important şi independent. Cauza Primă purcede la Crearea lumii pentru a le permite să se unească, dar, din pricina Căderii, cei doi se află mai despărţiţi ca niciodată, pînă cînd Satana reuşeşte să se apropie de Fiica divină şi chiar să abuzeze de ea (în aparenţă sau în realitate – opiniile diferă în acest punct). Atunci a fost creat poporul evreu, cu scopul de a repara ruptura provocată de Adam şi Eva, ceea ce s-a şi realizat, numai pentru o clipă, pe Muntele Sinai, unde Fiul divin, încarnat în Moise, s-a împreunat cu zeiţa Shekinah. Din nefericire, cultul Viţelului de Aur a provocat o nouă dezbinare între tinerele zeităţi; totuşi, căinţa poporului evreu aduce o oarecare armonie. Astfel, cabaliştii asociază fiecare episod al istoriei biblice cu o unire sau cu o separare a tinerei perechi divine. [...] Datoria evreilor credincioşi este să restabilească, prin rugăciunile şi actele lor religioase, unitatea perfectă, sub forma unirii sexuale, între divinitatea masculină şi divinitatea feminină” (subl. n.) [12]. De altfel, înaintea multor acte rituale, evreul iniţiat rosteşte formula cabalistică: “Pentru fericita unire [în ebr. yihud, «unire în intimitate», raport matrimonial] a Sfîntului Preafericit cu Shekinah...”. 
Concluzia lui Israel Shahak este categorică: “... se poate spune orice despre acest sistem cabalistic, dar nu că ar fi monoteist; numai dacă nu cumva am fi gata să acceptăm ca monoteiste şi hinduismul, religia greco-romană sau cea a vechiului Egipt” (p. 78). 
Pe de altă parte, “uşurinţa cu care a fost adoptat acest sistem spune multe despre natura reală a iudaismului clasic: credinţa şi convingerile (excepţie făcînd articolele de credinţă naţionalistă) joacă aici un rol extrem de redus; ceea ce contează este actul ritual în sine [13]. [...] Acelaşi lucru se poate spune despre formulele sacre ale iudaismului: important este să fie pronunţate fără a schimba ceva; sensul lor este secundar. Formula cea mai sfîntă este, fără îndoială, «Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul» şi orice evreu pios trebuie s-o recite de mai multe ori pe zi; în perioada actuală, ea poate avea două semnificaţii contrare: fie că Dumnezeu este efectiv unic, fie că a fost atins un anumit stadiu în unirea celor două divinităţi, masculină şi feminină, sau că, în orice caz, realizarea acestei unităţi este favorizată de recitarea fără greşeală a formulei” (pp. 78-79). În general, ne avertizează profesorul Shahak, sensul iudaismului scapă observatorului din afară, mai ales atunci cînd nu are acces la limba ebraică. O foarte răspîndită “idee falsă” despre iudaism ar fi aceea că este o “religie biblică” şi că Vechiul Testament ar deţine în iudaism acelaşi loc central şi aceeaşi autoritate prescriptivă pe care o are întreaga Biblie pentru diferitele confesiuni creştine. În realitate, “interpretările” textelor diferă substanţial, fiind fixate prin tradiţia talmudică, “litera” lor rămînînd cu totul neînsemnată. Nu Biblia (cuvîntul revelaţiei divine) reprezintă adevărata autoritate, ci Talmudul (cuvîntul exegezei rabinice). Biblia este faţă de Talmud precum apa faţă de vin. Autorul oferă mai multe exemple, dintre care îl cităm pe cel referitor la atitudinea sau comportamentul faţă de “aproapele”: “În numeroase cazuri, termeni generali ca «semenul tău», «străin» şi chiar «om» sînt luaţi într-un sens exclusivist şi şovin. Celebrul verset «Să iubeşti pe aproapele [re'akha] tău ca pe tine însuţi» (Leviticul 19, 18) este înţeles de iudaismul clasic (şi ortodox actual) ca porunca de a-ţi iubi aproapele tău evreu, iar nu oamenii în general. La fel, versetul «Asupra vieţii aproapelui tău să nu te ridici» (ibid. 16) este interpretat în sensul că nu trebuie să stai cu braţele încrucişate atunci cînd viaţa («sîngele») unui semen evreu este în pericol; dar, aşa cum vom vedea în cap. 5, este interzis să salvezi viaţa unui «gentil», pentru că «acela nu este aproapele tău». Generoasa poruncă de a lăsa spice din lan şi struguri din vie săracului şi străinului (ibid. 9-10) nu se mai aplică, în «interpretare», decît evreilor săraci sau străinilor convertiţi la iudaism. Tabuurile privitoare la cadavre încep cu versetul: «Iată legea: de va muri un om într-o casă, tot cel ce va intra în casa aceea şi cîte sînt în casă vor fi necurate şapte zile» (Numerii 19, 14). Dar cuvîntul «om» (adam) este luat în sensul de evreu. [...] Conform acestei interpretări, evreii credincioşi dovedesc o veneraţie amestecată cu teroare magică faţă de rămăşiţele pămînteşti ale semenilor lor şi faţă de cimitirele evreieşti, dar nu au nici un respect faţă de cadavrele şi cimitirele neevreilor. Aşa se face că sute de cimitire musulmane au fost distruse în Israel (cum a fost cazul cu eliberarea terenului pentru ridicarea Hotelului «Hilton» din Tel-Aviv); dar ce mai strigăte de protest în faţa stricăciunilor suferite, sub dominaţia iordaniană, de cimitirul evreiesc de pe Muntele Măslinilor!” (pp. 82-83). 
Capitolul continuă cu o scurtă prezentare a Talmudului (peste care trecem aici [...]) [14]. Înţelegînd la modul vulgar formula Credo quia absurdum est, profesorul Shahak face următoarea observaţie (pentru a sugera formalismul rigid şi chiţibuşar pînă la ridicol al prevederilor din Talmud): “Tertullian, unul dintre primii Părinţi ai Bisericii, a scris: «Cred tocmai pentru că este absurd». Înlocuind cuvîntul «[eu] cred» cu «[eu] practic», obţinem formula de bază a celor mai multe reguli talmudice” (p. 87). 
O problemă deosebită apare prin modificarea contextului general (social, geografic, tehnic etc.) cu care Talmudul trebuie să se confrunte de-a lungul veacurilor; de aici, diferitele “metode de adaptare” – numite şi “dispense” – la care rabinii au fost obligaţi şi care poartă adeseori aceeaşi notă de ridicol sau absurd (fatală oricărei Tradiţii căzute în “tradiţionalism”). “În cazul Talmudului – spre deosebire de [modul în care evreii se raportează la] Biblie – sensul literal al textului este obligatoriu [...] Or, în perioada iudaismului clasic, numeroase legi talmudice au devenit intolerabile pentru clasele conducătoare ale societăţii evreieşti – rabinii şi cei foarte bogaţi. În interesul acestora [15], a fost elaborată o metodă de înşelătorie sistematică, menită să conserve textul legii, încălcîndu-i totuşi spiritul şi intenţia. Este vorba de acel ipocrit sistem de «dispense» (heterim), care, după părerea mea, reprezintă principala cauză a degradării iudaismului în epoca sa clasică (a doua cauză fiind mistica iudaică...)” (p. 90). 
Dintre exemplele oferite de autor (împrumutul cu dobîndă către evrei, regimul pămînturilor evreieşti în “anul sabatic”, mulsul vacilor în ziua de sabat etc.), îl reţinem aici pe cel privitor la “goi-ul de sabat”. Anumite lucruri interzise evreilor în zilele de sîmbătă sînt totuşi făcute cu ajutorul unor neevrei tocmiţi în acest scop; mai ales în condiţiile complexe ale vieţii moderne, aceşti şabăs-goim devin indispensabili, pentru că, spre exemplu, în statul evreu, “numeroase servicii publice, cum ar fi apa, gazul şi electricitatea, sînt atinse de interdicţie”; funcţionalitatea vieţii moderne nu se poate împăca prea uşor cu sistemul complicat al “interdicţiilor” tradiţionale. “Dar, exceptînd dispensele speciale, un obstacol major împiedică totuşi folosirea neevreilor la rezolvarea treburilor de sîmbătă. Evreii ar însemna să contravină regulilor Talmudului dacă ar cere direct unui «gentil» să efectueze în ziua sabatului orice lucrare interzisă evreilor înşişi” (v. p 96 şi urm.). Pentru a depăşi acest obstacol, există două metode instituite de rabini: metoda “aluzivă” (“derivat al logicii cazuistice, conform căreia o cerere în mod normal vinovată încetează să mai fie astfel dacă este formulată într-o manieră disimulată” [16]) şi metoda “includerii implicite” (havla'ah), folosită “atunci cînd trebuie făcută sîmbăta o muncă ce nu are caracter ocazional, nici nu reprezintă un serviciu personal (la care să se poată «face aluzie», dacă se simte nevoia), ci o activitate regulată sau de rutină”. Astfel, “goi-ul de sîmbăta” este angajat pentru toată săptămîna sau pentru tot anul, fără nici o menţiune contractuală asupra sabatului, deşi este vorba strict de treburile din acea zi. În vechime, acest neevreu tocmit avea mai ales însărcinarea să stingă lumînările şi să măture sinagoga după rugăciunea din ajunul sabatului; astăzi, în Israel, el asigură, bunăoară, distribuirea apei sau supravegherea rezervoarelor. “Acelaşi raţionament este aplicat şi în cazul unor evrei, dar în alt scop. Evreilor le este interzis să primească orice formă de plată pentru o muncă făcută sîmbăta, chiar dacă acea muncă este permisă prin vreo dispensă. Aici, exemplul principal îl constituie profesiunile sacre: rabinul sau doctorul talmudist care predică sau îi învaţă pe alţii în ziua sabatului, cantorul care nu cîntă decît în această zi sau la alte sărbători religioase aflate sub aceeaşi interdicţie, paracliserul etc. În timpurile talmudice – dar, în anumite ţări, şi cîteva secole după aceea – aceste funcţii nu erau retribuite. Cînd au devenit însă profesiuni salariate, s-a recurs la o dispensă de «includere implicită» şi au început să fie angajate aceste persoane «cu luna» sau «cu anul». Cazul rabinilor şi al literaţilor talmudici este deosebit de complicat, din pricina faptului că Talmudul îi opreşte să primească orice fel de plată pentru că au predicat, predat sau studiat subiecte talmudice – şi aceasta chiar şi în timpul săptămînii. În ce îi priveşte, o dispensă suplimentară stipulează că salariul lor nu este un adevărat salariu, ci o «compensaţie pentru lenevie [inactivitate]» (dmey batalah). Rezultatul acestor două ficţiuni: o plată care în realitate corespunde unei munci efectuate în principal – dacă nu cumva exclusiv – în zilele de sabat se metamorfozează într-o plată compensatorie pentru că primitorul a rămas, chipurile, fără muncă în restul săptămînii” (pp. 98-99). 
Concluziile autorului sînt iarăşi necruţătoare: sistemul dispenselor este o formă de înşelătorie, în primul rînd a unui Dumnezu faţă de care rabinii se simt infinit mai subtili [17]. Aceasta reprezintă expresia unei lung proces de degenerescenţă moral-religioasă, cu nefaste consecinţe social-politice, credinţa fiind redusă, în ultimă instanţă, “la o colecţie tribală de ritualuri găunoase şi de superstiţii magice” (p. 99). Totul stă sub semnul spiritului profitor, pe care ipocrizia îl împinge pînă la abjecţie. “În legătură cu aceasta trebuie să spun, în ciuda opoziţiei mele faţă de marxism, atît ca filosofie, cît şi ca teorie socială, că Marx a avut perfectă dreptate, în cele două articole ale sale asupra «problemei evreieşti», să considere căutarea profitului drept trăsătura dominantă a iudaismului...” (p. 102). Israel dixit. (Va urma)

Prezentare de  
Adolf VASILESCU

Ediția franceză a cărții
 
[1] Despre terorismul evreiesc, cf. Emmanuel Ratier, Les Guerriers d'Israël. Enquête sur les milices sionistes, Facta, 1996; extrase în Puncte cardinale, nr. 5/77, mai 1996, p. 7 (urm. în p. 13), și nr. 6/78, iunie 1996, p. 13 (cu amănunte din documentele oficiale ale O.N.U. despre activitatea teroristă a unor Menahem Begin, Moshe Dayan, Yitzahak Rabin etc.). 
[2] "Gentilii" reprezintă "neamurile", cei de altă origine etnică și de altă credință religioasă, numiți pe evreiește goim (literal: "animale"). Conform iudaismului tradițional, "semenul", pentru un evreu, nu este decît tot un evreu; numai cei din "sămînța lui Avraam" (mai tîrziu, cu rezerve, și cei convertiți la iudaism, ca bunăoară khazarii) posedă demnitate umană deplină. 
[3] Altminteri, cît de odioasă le este pînă astăzi "Evreilor noștri" (așa se intitula o rubrică din Neamul Românesc al lui Iorga) o formulă precum cea iorghisto-cuzistă: "România a Românilor, numai a Românilor și a tuturor Românilor"! Evreii, cei mai neîmpăcați detractori ai naționalismului, religiozității și tradiționalismului altor neamuri, sînt deci, în ce privește neamul lor, de un fanatism unic în lumea contemporană. Ideologiile "toleranței" și "liberei cugetări" par să fie destinate exclusiv societăților de goim! Negreșit, se poate discuta despre îndreptățirea sau neîndreptățirea unor astfel de poziții; ceea ce contrariază nu sînt atît pozițiile în sine, cît aplicarea fariseică a unor măsuri diferite pentru idei sau manifestări de tip identic. 
[4] Nu fără următoarea observație: "În țările Europei orientale, ca și în lumea arabă, evreii au fost eliberați de sub tirania propriei lor comunități de forțe exterioare, dar aceasta prea tîrziu și în condiții prea defavorabile ca să fi permis o transformare socială autentic interiorizată. În majoritatea cazurilor, mai cu seamă în Israel, s-au păstrat vechiul concept despre societate, aceeași ideologie – mai ales în raporturile cu neevreii – și aceeași concepție complet falsă despre istorie, chiar și la o parte din evreii care au aderat la mișcările «progresiste» sau de stînga. Este de ajuns să-i cunoști cît de sumar spre a înțelege că printre ei se află numeroși evrei șovini și rasiști, deghizați în revoluționari, socialiști sau comuniști; ei au intrat în aceste partide numai din motive care țin de «interesul evreiesc» și, în Israel, sprijină discriminarea împotriva «gentililor»" (p. 49). 
[5] Tractatul Berakhot, 58b. 
[6] "Mama voastră va fi în rușine mare; aceea care v-a născut va roși..." (Ieremia 50, 12). 
[7] Presupușii fondatori ai sectei saducheilor. 
[8] "O parte dintre turci (adică mongolii) și nomazii din nord, negrii și nomazii din sud, precum și cei din mediul nostru care seamănă cu ei. Natura lor este asemănătoare celei a animalelor mute și, după părerea mea, ei nu pot căpăta rangul de ființe umane..." etc. 
[9] "Hassidismul – metamorfoză (și gravă înjosire!) a misticii evreiești..." (p. 65). 
[10] Cazuri recente: Roger Garaudy și Israel Shahak însuși. 
[11] Shekinah desemna inițial "gloria" sau "slava" lui Dumnezeu (Yahweh); Kabbala a prefăcut-o într-o entitate divină autonomă, mijlocitoare între lumea divină și făptura creată. Unii au apropiat-o riscant de noțiunea creștină a Sophiei divine (mai ales în înțelesul controversat pe care i l-a atribuit acesteia din urmă speculația gnostică, iar mai tîrziu cea bulgakoviană). 
[12] Acest expozeu, fără să fie incorect, este extrem de simplificat. Pentru o prezentare ceva mai amănunțită, dar lesne accesibilă, a se vedea Roland Goetschel, Kabbala, Ed. de Vest, Timișoara, 1992. Fundamentale rămîn, dincolo de textele clasice (în frunte cu faimosul Zohar), studiile lui Gershom Scholem (Les grands courants de la mystique juive – Paris, 1950; La Kabbale et sa symbolique – Paris, 1973; Kabbalah – Ierusalim, 1974, în engl.; Le nom et les symboles de Dieu dans la mystique juive – Paris, 1983 etc.). Trebuie menționat că, în vremea Renașterii, s-a constituit și o Kabbală creștină, în prelungirea vechilor curente gnostice și nu fără transparente influențe evreiești. 
[13] Este evocat, bunăoară, ritul spălării mîinilor (v. nota 38): "... fiecare mînă trebuie spălată separat, cu apă vărsată dintr-un ulcior (nu mai mic decît mărimea prescrisă) ținut în cealaltă mînă. Dacă mîinile sînt murdare de-a binelea, este evident imposibil să le speli în acest fel, dar este tot atît de evident că astfel de considerații pragmatice nu au nimic de-a face aici. Iudaismul clasic prescrie un mare număr de ritualuri amănunțite de acest gen, cărora Cabala le acordă o profundă semnificație. Numeroase reguli dictează, spre exemplu, conduita de urmat atunci cînd se merge la closet. Pe de altă parte, dacă cineva își face nevoile în aer liber, nu trebuie în nici un caz să se așeze pe direcția nord-sud, nordul fiind asociat cu Satana". 
[14] Israel Shahak ține să precizeze că în discuție este Talmudul babilonian, "restul literaturii talmudice (inclusiv Talmudul numit palestinian sau de la Ierusalim) neavînd decît o autoritate complementară" (p. 85). 
[15] "Este simptomatic – scrie ceva mai jos autorul – că nici o dispensă nu a fost enunțată în interesul special al evreilor săraci. De pildă, cînd mulți evrei crăpau de foame, dar fără ca viața lor să fie cu adevărat în pericol, niciodată rabinii lor (care n-au cunoscut decît rareori ei înșiși acest gen de privațiuni) nu i-au autorizat [nu le-au dat «dispensă»] să mănînce nici cel mai neînsemnat fel de hrană interzisă, știut fiind că alimentele cușer sînt în general mai costisitoare" (p. 100). 
[16] Exemplu: "Un unchi de-al meu, aflat la Varșovia înainte de 1939, recurgea la o metodă mai subtilă în privința servitoarei sale neevreice, pe nume Marysia. Trezindu-se din siesta de sîmbătă, el zicea mai întîi cu voce înceată: «Ce bine ar fi dacă...», apoi, începînd să strige, «... Marysia ne-ar aduce o ceașcă de ceai!»" (v. nota 47). 
[17] "Nu s-ar putea concepe un mai mare contrast decît acela dintre Dumnezeul Bibliei (în special al marilor profeți) și acest Dumnezeu al iudaismului clasic", care seamănă mai degrabă cu "anticul Jupiter al romanilor, și el îmbrobodit întruna de adoratorii săi" (p. 99).

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire