INTERMEZZO LIRIC: SONETE MISTICE (II)
SUMARUL BLOGULUI
sub semnul vremii grele de păcat,
de-aceea nu-i nimic cu-adevărat,
ci toate-n lume-s doar închipuire.
Nu-i adevăr cînd nu e nemurire,
nici nemurire unde-i trup stricat,
iar dacă-o șansă Dumnezeu ne-a dat,
aceea-i moartea cărnii, după fire.
Vom fi deplin cîndva, dar nu aici,
ci în aievea duhului vecie,
pe care o presimți în poezie
și-o guști în ruga ce smerit o zici,
visînd la cerul ce pe toți ne știe,
oricît am fi de singuri sau de mici.
am sta cu toții-n fiare și-n obezi,
dar, Doamne, mila ta pe toți ne-ndură
și-n noi ești gata iar și iar să crezi!
De ce ne rabzi? De dragul nostru oare
sau spre-amăgirea ta că n-ai făcut
făptură după chip și-asemănare
la fel de rea ca îngerul căzut?
De nevăzute-ai fost și de văzute
trădat și pus pe cruce ca un fur,
iar pentru o fărîmă de virtute
se-adună munți păcatele în jur,
încît cum bunătatea ta să fie
privită-altcum decît o nebunie?!
e că de-aievea m-am umplut mai bine?
Sau că s-a stins lumina sacră-n mine
și moartea-mi dă ca unei prăzi ocol?
Cînd toate-n jos au luat-o rostogol,
mai e ceva să mă mai poată ține
să nu m-afund în beznele haíne
cum se afundă piatra în nămol?
E-n prea tîrziu și loc de mai devreme,
sau în nimic și-o umbră de ceva?
Cînd eu mă tem, se poate oare teme
și cel ce-n mine s-a-ntrupat cîndva?
Sau firea mea, cruțată de blesteme,
nu-n josul meu, ci-n susul lui va sta?
în smîrcul fioroaselor păcate,
tot mai rămîne-n ea și mai răzbate
o cît de mică urmă de frumos.
Că Dumnezeu e aspru sau milos,
că vrea sau nu să ni se mai arate,
e slava lui întipărită-n toate,
căci din nimic pe cîte sînt le-a scos.
Să-i șteargă urma sfîntă n-au putere
nici oamenii, nici diavolii ciopor,
și moartea însăși trage a-nviere
în strălumina lui de pe Tabor,
căci ce-i din el în veci de veci nu piere,
iar cîte pier sînt numai umbra lor.
şi am avut ce n-am putut să ţin,
dar nu mi-e dragă viaţa mai puţin,
cum nu i-a fost nici lumea lui Adam.
Cînd porţi în suflet al iubirii hram,
ți-e dulce parcă chiar şi-amarul chin,
căci simţi în toate rostul lor divin
şi te pătrunzi de el ca de-un balsam.
iar ce visezi e-atît de-al tău încît
te simţi stăpîn pe tot, ca-n paradis,
cu Dumnezeu ţinîndu-ţi de urît,
şi moartea ştii din ce în ce mai bine
că nu-i decît odihna ta de tine.
2 comentarii:
Am avut privilegiul, acum mulți ani, să aud pe înserat un țăran ce doinea încetișor în timp ce își îngrijea curtea. Parcă eram în altă lume si știu că sufletul meu s-a odihnit în sufletul său atunci...
M-ați odihnit de mine domnule Razvan Codrescu si vă mulțumesc mult pentru acest sonet publicat la ora 00:00, care probabil desemnează uneori un timp...alteori spațiul dintre al doisprezecelea ceas și primul!
Frumos e la dvstră în bătătură! Doamne să vă binecuvânteze!
Nu stiu cat sunt de mistice sonetele, dar sunt de o rara frumusete (mai ales primul si ultimul).
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire