Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
2008
PRINCIPALE DIFERENŢE
ÎNTRE CATOLICISM
ŞI ORTODOXIE
Dintre numeroasele deosebiri
dogmatice şi cultice dintre catolici şi ortodocşi, le indicăm aici, foarte pe
scurt, doar pe cele mai pregnante şi mai pline de consecinţe în ordinea vieţii
creştine:
1. Filioque: Catolicii învaţă
că Duhul Sfînt purcede nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Aceasta este, din punct de vedere ortodox, eroarea
dogmatică cea mai gravă, cu consecinţe incalculabile în viaţa duhovnicească şi
liturgică (chiar dacă necunoscătorilor li se pare că n-ar fi decît o “ceartă de
vorbe”). [Cf., pe acest blog, Filioque
de-a lungul istoriei de Radu Mărculescu]
2. Supremaţia papală: Papa, “urmaşul Sfîntului Petru”, este considerat
de catolici capul suprem al Bisericii creştine, locţiitorul lui Hristos pe pămînt,
mai mare decît toţi patriarhii (nu doar primus
inter pares).
3. Infaibilitatea papală: Catolicii învaţă că Papa nu poate greşi, ca
om ce este, în materie de credinţă, de aceea îl consideră instanţă supremă şi
neamendabilă (tot ce poate fi mai opus principiului sinodalităţii).
4. Purgatoriul: Catolicii învaţă că între Rai şi Iad ar fi un loc
intermediar, un foc mare unde stă sufletul după moarte, ca să se curăţească (purgatio) şi
să devină vrednic de Rai.
5. Imaculata Concepţie: Catolicii învaţă că nu numai Hristos, ci şi
Maica Domnului ar fi născută fără de păcat.
6. Substanţialitatea: La sfinţirea Sfintelor Daruri, catolicii nu fac
rugăciunea de invocare a Sfîntului Duh, cum fac ortodocşii la Sfînta Epicleză.
Ei pretind că Darurile se sfinţesc singure, cînd preotul zice: Luaţi, mîncaţi... şi celelalte. Nu au
rugăciunea de pogorîre a Duhului Sfînt peste Daruri şi, în general, Duhul este
ca şi absent din viaţa lor liturgică.
7. Azimile: Catolicii nu slujesc cu pîine dospită, ci cu azime (pîine
nedospită), ca evreii.
8. Pîinea fără vin: Catolicii îi împărtăşesc pe credincioşi numai sub
chipul azimei, lăsînd numai preoţilor împărtăşirea şi sub chipul vinului, ceea
ce nu numai că încalcă tradiţia euharistică a Bisericii, dar dă impresia unui
drept privilegiat al preotului faţă de “prostimea” credincioasă.
9. Mirungerea: Catolicii nu-i miruiesc pe copii imediat după Botez, ci
abia între 7-14 ani (“Confirmarea”), iar miruirea se face numai de către
arhierei.
10. Celibatul preoţilor: Preoţii catolici necălugări nu se căsătoresc,
rămînînd celibatari, împotriva hotărîrii Sinoadelor Ecumenice ca preoţii
de mir să aibă familie.
11. Indulgenţele papale: “Altă rătăcire a Papei: dacă-i dai parale
multe, poţi să faci oricîte păcate – te iartă, te dezleagă. Sfinţii lor au prea
multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau Papei, iar el vinde aceste
«merite prisositoare» spre iertarea păcatelor ălora de nu au destule fapte
bune...” (Părintele Cleopa).
12. Inchiziţia: Deşi nu mai există astăzi ca atare, Inchiziţia (“Sfîntul
Oficiu”), prin abuzurile şi uciderile practicate secole de-a rîndul în tot
Apusul, a lăsat o pată de neşters pe obrazul lumii creştine, iar cei neavizaţi
acuză de-a valma şi Biserica răsăriteană (care n-a cunoscut nici o formă de inchiziţie şi n-a practicat niciodată
intoleranţa la nivel instituţional).
Toate acestea sînt inovaţii ale
catolicismului impuse sau consolidate după Marea Schismă (1054) şi mai ales în perioada Cruciadelor (iniţiativă apuseană privită cu circumspecţie în Răsărit). Or, ce este
erezia? Răspunsul la această întrebare ni-l dă desluşit Sfîntul Ioan Gură de
Aur: “Dacă ai schimbat un punct cît de mic din moneda regală, ai falsificat
întreaga monedă. Asemenea e şi cu credinţa. Dacă ai schimbat o virgulă sau un
cuvînt din învăţătura de credinţă, ai falsificat toată credinţa”. Că sînt
erezii mai mari sau erezii mai mici, aceasta este o altă discuţie... Ca şi
aceea dacă ereticii se pot mîntui sau nu (aspect care nu mai ţine de judecata
omenească, ci de Judecata Divină, asupra căreia noi abia de sîntem în măsură să
facem unele aproximaţii)...
O ISTORISIRE DE DEMULT...
Cînd Mihai-Vodă, domnul Ungro-Vlahiei, 1-a alungat pe Andrei Bathory şi a luat sceptrul Ardealului, a
sosit în oraşul de scaun, numit
Bălgrad [Alba Iulia], şi a voit ca să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi
toţi boierii, fiind de credinţă
latinească, nu-i îngăduiau să zidească, zicînd că ei sînt de credinţă
dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sînteţi
mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfîntului Duh în Biserica voastră. Noi însă,
fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea
adevărată a harului Sfîntului Duh, pe care şi cu fapta sîntem gata
întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui
Dumnezeu”. Dar ei voiau să-şi dovedească
dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu
fapta vreau s-o dovediţi, altfel
vă voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum să arătăm? Căci nu e cu putinţă să
dovedim decît cu cuvîntul Sfintelor
Scripturi”. El le-a zis: “În dispute este osteneală fără de capăt, dar
noi, fără înfruntări de vorbe, putem uşor să dovedim, cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi,
zice, în
mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu şi
preoţii săi o vor sfinţi în văzul tuturor. Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o
vom pune în biserica voastră cea mare, în
vase osebite, pe care le vom astupa
şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămîne
nestricată, ca şi cum de-abia ar fi
fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva
se va strica, credinţa lui este rea. Dacă
apa mea va rămîne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai împotriviţi şi o
să-mi îngăduiţi să zidesc biserica,
iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu toţii într-un
glas: “Bine, bine, să fie aşa!”. Şi, a doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii
săi în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia după obicei, cu cruci,
cu lumînări şi candele. Şi, ajungînd la locul pregătit, au săvîrşit marea sfinţire a apei,
rugîndu-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta
credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine. Tot în piaţă, dar deoparte, în
faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sărat-o. După care, astfel sfinţindu-şi
apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în cîte un vas osebit, apoi şi-au pus peceţile
pe amîndouă părţile vaselor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile şi au plecat. În fiecare zi,
domnitorul cu episcopul, cu preoţii şi cu
toţi dreptcredincioşii se rugau, postind. Tot aşa au făcut şi latinii.
Şi după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a
dat episcopului un semn. El a venit la
domnitor şi i-a zis: “Doamne, cheamă-i pe latin i şi pe preoţii lor şi nu aştepta
ziua a patruzecea, cea hotărîtă. Să mergem la biserică şi, desfăcînd peceţile, să deschidem uşile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui,
care-şi pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de ruşine”. Domnitorul, deci, chemîndu-i pe toţi, precum l-a sfătuit
episcopul, a mers la biserică şi, deschizînd uşile, au intrat cu toţii.
Mai întîi, episcopul ortodox, îngenunchind,
s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicînd: “Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfînta
Treime slăvit şi preamărit, precum înainte vreme pe dreptul Tău Ilie l-ai auzit
vestind cu foc adevărul Tău şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţă, auzi-mă
acum şi pe mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toţi robii Tăi de aici, nu
pentru vrednicia
noastră, pe care n-o avem, ci pentru slăvirea numelui Tău sfînt şi pentru întărirea credinţei noastre,
care este adevărata credinţă în Tine, arată
întreg harul Sfîntului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei să vadă toţi că numai în Biserica Ta grecească
şi sobornicească de la Răsărit se află credinţa cea adevărată şi harul cel adevărat al Sfîntului Duh. Căci Tu eşti Singurul Care pe toate le binecuvîntezi şi le
sfinţeşti, Dumnezeul nostru, şi slavă Ţie Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin!”. Ridicîndu-se şi cîntînd: “Doamne, Lumina mea şi
Mîntuitorul meu, de cine să mă tem...” – a rupt pecetea vasului cu apă sfinţită şi, uitîndu-se
la ea, a găsit-o mai curată şi mai limpede decît înainte, cu mirosul
neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care
strigat, zicînd: “Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai aplecat urechea la rugăciunile noastre, mărire Ţie, Care slăveşti
Biserica Ta, slavă Ţie, Care întăreşti cu
slavă credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre”. Şi a zis către toţi: “Veniţi să vedeţi cum a stat
această apă atîtea zile, rămînînd nestricată datorită harului Sfîntului Duh, şi încredinţaţi-vă
că adevărată este credinţa noastră
ortodoxă!”. Iar latinii, rugîndu-se şi făcînd slujba după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor şi, cum l-au destupat, toată
biserica s-a împlut de duhoare, că
s-au înspăimîntat toţi latinii şi au strigat cu uimire: “Adevărată este
credinţa grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserica în
oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mîniat pe noi şi
ne-a împuţit apa”. Şi astfel,
făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar
unii dintre ei s-au convertit la credinţa
ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire,
s-au întors la curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei
credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a
făcut un mare ospăţ pentru întregul oraş
şi pentru toată oastea sa. Toţi locuitorii ţării Ardealului, cu jurămînt, s-au arătat bucuroşi să zidească
biserica şi să n-o dărîme niciodată.
Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraş, ca nu cumva, o dată cu schimbarea vremurilor, să
fie dărîmată, ci lîngă oraş, aproape de zidul cetăţii, într-un loc frumos)
[...].
Şi cele scrise aici le-am citit într-un letopiseţ
muntenesc şi le-am auzit de
la mulţi oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales
de la părintele, care pe atunci era
vistiernic, iar acum este mare logofăt al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele pitar al aceleiaşi ţări.
(Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe,
trad. Şt. Lupan, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 54-57)
* “Principale diferenţe între Catolicism şi Ortodoxie” şi “O istorisire de demult...”, în Puncte
cardinale, anul XVIII, nr. 1-2/205-206, ianuarie-februarie 2008, p. 10 şi
11 (rubrica “Pietre de
poticnire”).
Mai puteţi citi pe
acest blog:
(1999)
* Antologia Punctelor cardinale (CXXXIX) – "(De) ce uită Occidentul?" (2007)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire