O LEGENDĂ A ÎNCHISORILOR
"Comunismul
e o utopie! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va
dovedi. Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de
copiii şi de nepoţii voştri, cărora le-aţi închis ochii de dragul unei idei
sortite eşecului! Noi, cei de aici, vă iertăm, dar istoria nu iartă!".
(Alexandru
Ghyka)
I
În cerdacul casei sale de la
Ocişor, într-o vară de pe la începutul anilor '80, cînd ne-a arătat [1] pentru prima oară şi manuscrisul
memoriilor din închisoare, profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor ne-a vorbit
fermecător – şi încerc mai jos să aproximez din memorie – despre prinţul
Alexandru Ghyka, "o legendă vie" [2]a închisorilor politice din România...
Numărîndu-se printre fruntaşii legionari, prinţul Alecu Ghyka, pentru
că făcuse Dreptul şi profesase mulţi ani în magistratură, fusese numit în '40
şeful Siguranţei şi al Poliţiei în statul naţional-legionar. Dar a venit
aşa-zisa "rebeliune" (care a fost, de fapt, manevra lui Antonescu de a scăpa de legionari), cînd a fost arestat, judecat sumar şi condamnat la ani
grei de închisoare. A stat închis din '41: de la Antonescu l-au preluat
"capitularzii", iar de la ei l-au preluat comuniştii... 23 de ani!...
La eliberarea de la Aiud, în '64, cu ultimul lot, era acolo şi nea Petrache
Ţuţea, care se dă la o parte şi-i zice prinţului: "Luaţi-o
dumneavoastră înainte, că aveţi 23 de ani de închisoare; dacă ies eu întîi, zic
ăştia că sînt omul guvernului!".
Nea Petrache avea mare consideraţie pentru Alecu Ghyka: "Păi ăsta are vreo
zece voievozi la coada lui!"...
Prinţul era înalt, slab, drept, ca un Don Quijote. Avea părul cărunt şi
ochii albaştri. Se purta bine cu toţi şi îi plăcea să stea de vorbă, dar mai
mult să asculte decît să vorbească. Era foarte credincios şi se ruga mult, se
zice că practica rugăciunea inimii... [3] Nu avea nici un fel de aere sau mofturi
princiare. În atîţia ani, în care foamea era cel mai mare chin, niciodată din
pîinea tăiată bucăţi n-a luat bucata cea mai mare. Bucăţile nu erau tăiate egal
şi atunci era între deţinuţi o regulă: prin rotaţie, fiecare, cînd îi venea
rîndul, lua bucata cea mai mare. Prinţul, şi cînd îi venea rîndul, lua bucata
cea mai mică...
De la el comuniştii n-au putut să scoată niciodată nimic. A reuşit,
după 23 de ani de închisoare, şi ţinut mai mult la izolare, în condiţiile cele
mai cumplite, să iasă afară cu fruntea sus, fără să fi făcut nici cel mai mic
compromis! Sans peur et sans reproche!
Cînd a căzut în dizgraţie Lucreţiu Pătrăşcanu, securiştii au vrut să-l
facă pe prinţ, oferindu-i în schimb chiar libertatea, să declare că Pătrăşcanu
fusese informatorul vechii Siguranţe... Ştiau ei că prinţul fusese prieten cu
Petre Pandrea [4], stîngistul, "tovarăşul de drum" al comuniştilor, cumnat cu Pătrăşcanu, şi că
o dată, la rugămintea lui Pandrea, prinţul, suflet bun şi generos, intervenise
ca să-l scape pe "Coca" (aşa-i ziceau lui Pătrăşcanu rudele şi
amicii) din nu ştiu ce dandana... Prinţul i-a ascultat atent şi la urmă le-a
zis: "N-aveţi decît să vă mîncaţi între voi pînă cînd veţi rămîne atîţia cîţi
am botezat eu. Dar vă rog să faceţi asta fără aportul meu!".
La un moment dat, de la Aiud, unde s-a consumat ultima fază a
"reeducării", colonelul Crăciun, directorul închisorii, l-a dus cu
elicopterul să vadă noile "realizaţii" ale socialismului triumfător
la sate şi oraşe: blocuri, uzine etc., aşteptîndu-se, desigur, ca efectul să
fie copleşitor şi prinţul să zică, eventual: "Ei da! Jos pălăria! Aţi
schimbat faţa ţării, nu mă mai opun". Prinţul s-a uitat tăcut la cîte i
s-au arătat, fără nici o expresie pe faţă. La întoarcere, Crăciun îl întreabă, aproape jubilînd: "Ei, prinţe, ce zici?". La
care prinţul, aruncîndu-şi ochii pe fereastra biroului: "Ce frumoase sînt
acele sălcii plîngătoare pe malul Aiudelului, domnule colonel!". Crăciun
să crape, nu alta! [5]
Tot la Aiud, nu cu mult înaintea eliberării, într-o şedinţă de
"reeducare" (care nu se mai făcea cu violenţa fizică, ci cu teroarea
şi manipularea psihică), Crăciun a ţinut morţiş să fie adus şi prinţul Ghyka, pe
care l-au scos din Zarcă, de la izolare, unde stătuse atît de mult, în beznă şi
umezeală, încît avea un fel de mîzgă verde pe el. Venise o scrisoare din partea
fiului său, prin care familia (probabil la sugestia şi presiunea
"organelor") îl ruga să renunţe la opoziţia lui, ca să ajungă mai
repede acasă şi să se integreze în noua societate. Scrisoarea era patetică şi
Crăciun l-a pus s-o citească pe un tînăr deţinut cam de aceeaşi vîrstă cu fiul
prinţului, socotind că aşa o să-l mişte şi mai tare şi o să izbutească, în
sfîrşit, să-l înmoaie. Toată asistenţa înmărmurise. La urmă, iscodit de Crăciun
ce are de zis, prinţul a răspuns calm, deşi a fost prima şi singura dată cînd a
fost văzut cu lacrimi în ochi: "Domnule colonel, ei cu ale lor, eu cu ale
mele! Un strămoş al meu şi-a pierdut capul pentru Bucovina [6].
Eu, pentru onoarea mea, sînt gata să-mi pierd capul şi încă ceva pe
deasupra!".
II
Astăzi e la îndemînă suficient
material arhivistic şi memorialistic pentru o monografie Alexandru Ghyka [7], ce-şi aşteaptă autorul care să se
onoreze scriind-o.
Prinţul Alexandru Ghyka s-a
născut la Iaşi, în 8 februarie 1903, în familia lui Grigore Ghyka [8]. A mai avut doi fraţi mai mari:
Grigore (1899-1966) şi Ion-Constantin (1900-1969), şi ei apropiaţi de Codreanu [9]şi
– din 1927 – de Legiunea Arhanghelul Mihail (înfiinţată în vara acelui an). Fraţii mai mari s-au numărat printre
membrii fondatori ai Asociaţiei Studenţilor Creştini, constituite la 20 mai
1922 (de unde denumirea de "generaţia de la 22" dată uneori
generaţiei lui Codreanu) şi au fost puternic implicaţi în luptele studenţeşti din
anii 1922-1923, duse sub semnul lui numerus
clausus.
După terminarea Facultăţii de
Drept, Alexandru Ghyka a funcţionat o vreme ca magistrat, dar din 1936 optează
pentru avocatură, intrînd în Baroul de Ilfov (pînă în 1940). Pe urmele lui
Codreanu, s-a îndepărtat de L.A.N.C. şi s-a apropiat de Legiune (în care se
înscrie oficial în 1937) [10]. S-a
căsătorit cu fiica omului politic liberal Mihail Orleanu, Maria Eliza, cu care
a avut trei copii (Grigore, Ioana şi Maria [11]).
Vine însă marea prigoană de după arestarea şi condamnarea lui Codreanu şi este
la rîndul lui întemniţat, împrejurare în care, în acord cu alţi capi ai
Legiunii, semnează aşa-numita Mărturisire
de credinţă, prin care se urmărea evitarea unor noi represalii din partea
regimului carlist.
Abdicarea lui Carol al II-lea îi
propulsează pe legionari la putere, alături de generalul Ion Antonescu, dar
numai pentru cîteva luni. Pe acest fond, Alexandru Ghyka a fost numit director
al Siguranţei Generale şi director
general al Poliţiei, din 16 septembrie 1940 pînă în 23 ianuarie 1941, cînd
a fost arestat şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru rebeliune şi înaltă
trădare (dar, cu contribuţia comuniştilor, pînă la urmă va face peste 23). O
dezicere de Horia Sima l-ar fi putut ajuta să scape, dar a considerat că ar fi
fost ceva nedemn pentru el (chiar dacă relaţiile dintre ei fuseseră nu o dată
tensionate). A preferat să-şi poarte crucea pînă la capăt, pariind pe o
rectitudine care a devenit proverbială. Nimic nu l-a putut îngenunchea, nici în
anii de închisoare [12], nici după
aceea [13]. Declaraţiile de la
anchete obişnuia să şi le încheie cu "Trăiască Legiunea şi
Căpitanul!", pentru a fi cît se poate de clar că rămîne neclintit pe linia
lui, chiar dacă era vorba de o cauză pierdută. Odată, întrebat de ce face asta,
a răspuns simplu: "Pentru că aşa simt eu!".
Dar, ca bun creştin, pe cît era de exigent cu sine,
pe atît era de înţelegător şi de indulgent cu ceilalţi. "Avea o mare înţelegere pentru oameni, în
general, şi pentru cei ajunşi în situaţii-limită, în special, pentru îndoielile
şi frămîntările lor sufleteşti. Nu a judecat niciodată pe nici unul dintre cei
care au acceptat reeducarea, nici chiar pe aceia care, prin poziţia lor, ar fi
avut datoria morală să reziste, considerînd că fiecare are dreptul să încerce
să se salveze, atunci cînd nu mai are resursele sufleteşti necesare continuării
luptei, aşa cum crede el de cuviinţă şi după cum îi dictează propria-i
conştiinţă. Desigur, om fiind, prinţul Ghica va fi
avut şi el îndoielile, slăbiciunile şi dorurile lui. Va fi avut şi el, ca toţi
ceilalţi, momentele lui de deznădejde. Niciodată însă nu s-a lăsat copleşit de ele. Niciodată nu a dat
adversarului satisfacţia de a-l vedea clătinîndu-se din hotărîrile lui" [14].
Poetul Demostene Andronescu relatează şi această scenă semnificativă (şi
îmi voi îngădui aici un citat mai lung):
"În toamna anului 1962, cînd acţiunea de reeducare era în toi, l-am
reîntîlnit pe prinţul Ghica cu prilejul unuia dintre «spectacolele» despre care
am amintit că le regiza colonelul Crăciun cu anumite ocazii (eliberarea unor
deţinuţi consideraţi reeducaţi, prezentarea autodemascării unor personalităţi
etc.) pentru a sensibiliza şi stimula masa de deţinuţi, în general, şi pe cei
recalcitranţi, în special. Nu ne mai văzusem, sau mai exact nu ne mai vorbisem
de aproape doi ani, de cînd el fusese luat din celula în care stăteam împreună
şi dus, după cum am aflat mai tîrziu, la Ministerul de Interne şi în vizită
prin ţară, pentru a fi determinat să accepte reeducarea. Cum, de data aceasta,
bîlciul la care eram obligaţi să asistăm s-a prelungit pînă noaptea tîrziu, pe
la ora 22 ni s-a dat o pauză pe durata căreia ni s-a permis să ne plimbăm
într-o curte interioară puternic luminată, pentru a putea fi supravegheaţi. De
îndată ce am ieşit afară, l-am căutat cu privirea şi am alergat la el. Ne-am
îmbrăţişat şi, după ce ne-am întrebat unul pe altul de sănătate, m-a cuprins
părinteşte de după umăr şi ne-am plimbat o bună bucată de vreme în tăcere.
Simţeam că îl frămîntă ceva, că vrea să-mi spună ceva, dar nu ştia cum să
înceapă. Într-un tîrziu a început cu o voce blîndă, care aducea totuşi a
mustrare: «Am auzit că nu eşti
cuminte, că faci prostii». La început
am crezut că este vorba de o neînţelegere sau că cineva, vrînd să mă
compromită, i-a şoptit cine ştie ce despre mine. [...] Nedumerit l-am privit
întrebător. «Da – mi-a răspuns –, am auzit că refuzi reeducarea. De ce? Nu-ţi dai
seama că aceasta este singura cale de a ieşi de aici?». L-am întrebat cu un
accent de revoltă în glas: «Cum, domnule Ghica, dumneavoastră, tocmai dumneavoastră,
care refuzaţi cu atîta îndîrjire această monstruozitate care se cheamă
reeducare, mă îndemnaţi pe mine să o accept?!». Oprindu-se pe loc şi punîndu-mi mîna pe umăr, mi-a spus: «Măi
băiete, voi sînteţi tineri, voi trebuie să ieşiţi de aici şi să vă refaceţi
viaţa! Aveţi acest drept care este, în acelaşi timp, şi o datorie. V-aţi dăruit
destul. Aveţi acum dreptul şi obligaţia să şi trăiţi şi să vă realizaţi în
măsura în care vă mai puteţi realiza. Lăsaţi-ne pe noi, bătrînii, pe aceia
dintre noi care ne simţim în stare, să achităm nota de plată, căci noi avem
obligaţii mai mari decît voi! Sîntem datori faţă de trecutul nostru, sîntem
datori să apărăm memoria martirilor noştri». «Să iau acest îndemn ca pe o
dezlegare»? – l-am întrebat. «Nu – mi-a răspuns –, eu nu am căderea nici să
leg, nici să dezleg. Îţi dau doar un sfat. Tu vei face însă ceea ce îţi va
dicta conştiinţa. Dacă te vei hotărî să rezişti, să o faci însă cu smerenie,
netrufindu-te. Şi încă ceva, încearcă să-i înţelegi pe cei care au ales sau vor
alege de acum încolo celălalt drum. Nu-i judeca prea aspru. Sîntem cu toţii
oameni şi cu toţii avem limite. Fiecare pe ale lui».
Între timp, pauza se terminase şi gardienii ne îndemnau să intrăm şi să ne
ocupăm locurile în sală. Ne-am despărţit îmbrăţişîndu-ne şi plecînd fiecare să
ne împlinim destinul. A fost pentru ultima dată cînd am avut prilejul să stăm
de vorbă. De văzut ne-am mai văzut cu ocazia unor asemenea «spectacole», dar de
vorbit nu ne-am mai putut vorbi, Am schimbat numai priviri. Semnificative"
[15].
A fost purtat prin numeroase puşcării, printre care Jilava,
Văcăreşti şi Aiud. La eliberare, în vara lui 1964, s-a dus direct la Bucureşti,
la fiul său, Grigore, devenit medic, dar nu i s-a permis rămînerea în capitală,
ci a fost trimis la Galaţi, unde soţia sa avea mai demult domiciliu
obligatoriu. A mai lucrat cîţiva ani, pe unde a putut, iar în 1970 se pensiona,
cu 700 de lei lunar.
S-a săvîrşit pe 16 aprilie 1982, la Galaţi, şi a fost
înmormîntat la Cimitirul Eternitatea, lăsînd în urmă nu atît un crez viabil,
cît o legendă a demnităţii româneşti.
Pe 29 aprilie 1982, organele de urmărire solicitau închiderea şi
clasarea dosarului "Prinţul": "Întrucît cel în cauză, la
data de 16 aprilie 1982, a decedat, rog aprobaţi închiderea D.U.I. şi clasarea
materialelor". Punctum.
Răzvan CODRESCU
[1] Eram acolo eu, Anca (viitoarea mea soţie) şi "Bobiţă"
(Lucian D. Popescu, care nici nu ştiu dacă împlinise 14 ani).
[2] Pe atunci prinţul chiar mai era în viaţă.
[3] În cartea lui Crez şi
adevăr (2009), Nicu Popescu Vorkuta, poate deţinutul cel mai apropiat de
prinţul Ghyka ("naşul" care-l "botezase" Vorkuta, fascinat de povestirile
acestuia din prizonieratul de la Cercul Polar), dă faptul ca sigur, mărturisit
de prinţul însuşi, despre care ne mai spune că povestea adeseori şi de
"miracolul de la Vladimireşti", în care vedea un semn de graţie
divină faţă de poporul român. De notat şi că într-un document al Securităţii
din 1965 (sursa: "Danielescu Ion"), la întrebarea: "Crezi în
biserică şi în cele ce se predică de preoţi?", e consemnat că prinţul a
răspuns: "Cred cu sfinţenie, deoarece credinţa a făcut minuni, căci de nu
credeam în dumnezeire poate că nici nu mai existam astăzi, prin cîte am
trecut".
[4] În cărţile sale Reeducarea
de la Aiud (Ed. Vremea, Bucureşti, 2000) şi Garda de fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare (aceeaşi
editură, 2001), redactate chiar în închisoare, la porunca Securităţii, şi
altminteri pline de minciuni şi de venin, despre prinţul Ghyka sinistrul Petre
Pandrea scrie totuşi, dacă nu elogios, în orice caz admirativ!
[5] Iată şi relatarea fostului deţinut politic Demostene
Andronescu: "«Auziţi, domnilor, ce i-a plăcut prinţului! Sălciile
plîngătoare! Altceva n-a văzut! N-a avut ochi decît pentru sălciile
plîngătoare!», a spus aproape ţipînd colonelul şi a ieşit mînios..." (Reeducarea de la Aiud..., Ed.
Christiana, Bucureşti, 2009, p.151; capitolul respectiv se numeşte "Grupul
«recalcitranţilor»", adică al celor mai refractari şi mai rezistenţi la
"reeducare", figurile exponenţiale fiind profesorul George Manu, care
a murit la Aiud, în aprilie 1961, şi prinţul Alexandru Ghyka, ajuns să
supravieţuiască încă 18 ani după eliberare).
[6] Aluzie la Grigore III Alexandru Ghica, o dată domn al Ţării
Româneşti şi de două ori domn al Moldovei, căruia turcii i-au tăiat capul la
Beilic, pe 1 septembrie 1777 (dar în spate s-au aflat interesele şi manevrele
mîrşave ale austriecilor). Mormîntul său se află la Biserica Sfîntul Spiridon
din Iaşi.
[7] Cf. de pildă, Dr.
Corneliu Ciucanu, "Ghiculeştii şi dreapta interbelică", în Rost, an X, nr. 109, mai 2012, pp.
27-33. Numărul respectiv a fost dedicat lui Alexandru Ghyka (acolo grafiat
invariabil Ghica) şi a mai conţinut două materiale despre acesta: Demostene
Andronescu, "Prinţul" (pp. 18-23; extrase ample din Reeducarea de la Aiud..., ed. cit.), şi
Marcel Petrişor, "Prinţul Ghica în temniţa de la Aiud" (pp. 24-26,
extrase din finalul romanului său memorialistic Cumplite încercări, Doamne!..., Ed. Christiana, Bucureşti, 2011).
[8] Militar de carieră, apoi magistrat, căsătorit cu Constanţa
Câmpineanu (nimeni alta decît nepoata paşoptistului C. Câmpineanu, amic şi
colaborator cu Ion Heliade-Rădulescu), generoasa sprijinitoare de mai tîrziu a
tineretului naţionalist.
[9] Cu care toţi trei au fost colegi (Grigore chiar de-un leat) fie
la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, fie la Facultatea de Drept de la
Iaşi, pe vremea decanatului lui A. C. Cuza (1857-1947), unul dintre mentorii
iniţiali – ca şi Nicolae Iorga – ai generaţiei legionare.
[10] An în care, în decembrie, candidează în alegeri pe listele
Partidului "Totul pentru Ţară" (firma politică a Mişcării Legionare)
şi iese deputat de Tutova.
[11] De la Grigore a avut doi nepoţi, Alexandru şi Grigore, iar de
la Ioana un al treilea, Mihai.
[12] "Eu mărturisesc ca valori reale principiile legionare şi
cred că ele pot ferici pe om şi colectivitatea. Dvs. vreţi să-mi distrugeţi un
crez pe cale doctrinară şi să mă convingeţi de valorile crezului pe care-l
susţineţi", le explică calm anchetatorilor prin 1961, precizînd că aşa
ceva nu primeşte (apud Corneliu
Ciucanu, art. cit.).
[13] Iată şi o notă de
analiză datată 14 noiembrie 1974, din D.U.I. (Dosarul de Urmărire Informativă) "Prinţul":
"Se menţine pe linia concepţiilor şi convingerilor legionare nutrind
speranţa în schimbarea orînduirii social-politice din ţara noastră, concepţii
care, de regulă, nu le exteriorizează. Uneori, însă, manifestă o poziţie
realistă faţă de unele realizări şi măsuri întreprinse de conducerea de partid
şi de stat. Deşi a rămas un legionar convins, analizînd realităţile concrete
din ţara noastră, a ajuns la concluzia că legionarii nu pot şi nici nu trebuie
să acţioneze împotriva regimului, fiindcă nu au nici o şansă de reuşită" (ibidem).
[14] Demostene Andronescu, op.
cit., p. 151.
[15]
Ibidem, pp.152-154. Memorialistul Grigore Caraza (Aiud însîngerat), alt deţinut politic care a stat în celulă cu prinţul Ghyka, a încercat să răstălmăcească impur această relatare, ca defavorabilă prinţului. Tristă cecitate!
1 comentarii:
Domnule Codrescu, va multumesc mult pentru material. Stiam multe din cele expuse de dvs. dar daca mai aveti materiale despre acest OM, va rog sa le postati, chiar nefinisate. Am sa distribui materialul postat de dvs. la toate cunostintele mele cu recomandarea sa-l retrimita iar Printul sa le fie model, cum ar trebui sa fie model la multi, multi dintre noi. Extraordinar OM.
Multumesc pentru aceasta bucurie !
bucovineanul
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire