ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (CVIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Bucureşti, mai 1999: Papa Ioan Paul II şi Patriarhul Teoctist

2005

LA DESPĂRŢIREA

DE PAPA IOAN PAUL II

(KAROL WOJTYLA: 1920-2005)

Personaj harismatic şi în multe privinţe atipic, de o vrednicie slujitoare împinsă pînă pe patul morţii, ştiind să îmbine ca nimeni altul blîndeţea cu fermitatea şi conservatorismul cu flexibilitatea, Ioan Paul II a fost probabil nu doar cel mai important Suveran Pontif al veacului său, ci şi unul dintre cei mai abili şi mai întreprinzători Papi din istorie, marcînd puternic nu doar viaţa internă a Bisericii Romano-Catolice, ci întreaga scenă a lumii din ultimul pătrar al secolului XX.  Oricîte puncte de divergenţă am avea cu catolicismul, nu putem nici diminua, nici trece cu vederea rolul-cheie pe care Ioan Paul II l-a jucat fără emfază în acest tîrziu al Istoriei, nici meritele specifice ale lungului său pontificat (chiar dacă ni se pare o exagerare sentimentală cererea atît de precipitată a canonizării sale: Santo, subito santo!). Îi dedicăm aceste pagini de evocare omagială cu încredinţarea că cititorii ortodocşi nu ne vor judeca pripit şi simplist, ca şi cu speranţa că Apusul nu va pierde, sub noii lui păstori spirituali, sensibilitatea pentru acea Orientale lumen pe care Papa Ioan Paul II a redescoperit-o unei Europe crepusculare, nu atît sub imperativul vreunei utopice “uniri” a Bisericilor, cît sub acela al unei înţelepte unităţi de acţiune şi re-acţiune a lor împotriva tot mai numeroşilor (şi mai perfizilor!) adversari generici ai Crucii. (Puncte cardinale)

CEL DINTÎI PAPĂ SLAV

Papa Ioan Paul al II-lea – după numele său civil Karol Josef Wojtyla – s-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice, un mic oraşel polonez situat nu departe de Cracovia, într-o familie mai degrabă modestă. Mama sa, Emilia, o fiinţă foarte cucernică, dar măcinată de boală, a murit cînd fiul ei avea numai opt ani, lăsîndu-l în grijă tatălui său, Karol, militar de profesie. Trei ani mai tîrziu, fratele său, Edmund, a fost răpus şi el de scarlatină, sporind drama unei familii greu încercate, dar în care credinţa a rămas vie şi biruitoare, peste toate vitregiile.

“Lolek” (după cum era el poreclit) a fost fascinat de tînăr de literatură şi teatru. După declanşarea războiului, el a fost însă nevoit să muncească din greu la uzinele Solvay din Cracovia, unde a spart piatră la o carieră, pentru a primi în schimb cartele de alimente. Avea pe atunci nu numai atracţie pentru sport, ci şi calităţi de sportiv, dar nici una dintre ispitele lumeşti n-au reuşit să-l confişte şi să-l abată de la chemarea lui cea mai intimă, care era slujirea lui Dumnezeu.

Studiile religioase le-a început în clandestinitate, pe vremea ocupaţiei naziste, devenind preot în 1946, tocmai în contextul atît de ingrat al bolşevizării forţate a majorităţii ţărilor din Europa Centrală şi de Est. După studii la Roma, în 1958, Karol Wojtyla este numit episcop, apoi arhiepiscop, fiind ridicat la rangul de cardinal în 1967, de către Papa Paul al VI-lea. Avea doar 58 de ani în momentul în care a fost ales Papă (pe 16 octombrie 1978), după moartea fulgeratoare a predecesorului său, Papa Ioan Paul I, care nu a apucat să ţină cîrma Bisericii Catolice decît 33 de zile!

Papa Ioan Paul al II-lea a fost primul slav care a urcat în Sfîntul Scaun, ocupat de 450 de ani numai de italieni. El a adus cu sine în Cetatea Vaticanului acel duh nou şi acea energie lucrătoare de care era nevoie într-o epocă atît de complexă, mai ales pentru a transpune pe deplin în faptă linia trasată de Conciliul Vatican II [1]. 

În cei peste 26 de ani cît s-a aflat la cîrma Bisericii Catolice, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut 104 călătorii în lumea întreagă, în cursul cărora a vizitat 129 de ţări şi a străbătut aproximativ 1,25 milioane de kilometri (un adevărat globetrotter al creştinătăţii!). Sub pontificatul său a proclamat 482 de sfinţi şi a beatificat 1338 persoane (mai mult decît toţi predecesorii săi la un loc!), a ţinut peste 10000 de discursuri şi a redactat 14 enciclice, cu un impact crucial asupra lumii catolice. A avut o deosebită priză la tineri şi a contribuit din plin, cum bine se ştie, la prăbuşirea definitivă a sistemului comunist.

În fine, şi-a asumat o aventură ecumenică şi interreligioasă fără precedent, fiind primul Papă care a călcat pragul unei moschei sau al unei sinagogi, dar şi primul care, după Marea Schismă de la 1054, a pus piciorul pe pămînt ortodox (România, mai 1999), chiar în pragul Marelui Jubileu [2], şi a recunoscut deschis şi în profunzime uriaşa valoare spirituală a Tradiţiei răsăritene. (Fl. Bichir şi R. Codrescu)

PAPA ŞI ROMÂNIA

Moartea Papei Ioan Paul al II-lea a fost cel mai mediatizat eveniment din ultimii ani, numărul de ştiri pe această temă apărute pe internet fiind de zece ori mai mare decît cel al relatărilor consacrate realegerii în funcţie a preşedintelui american George W. Bush.

Moartea Papei Ioan Paul al II-lea a provocat şi în mass-media din România o avalanşă de comentarii, din păcate care de care mai hilare. Analişti improvizaţi în specialişti religioşi au folosit cuvinte cît mai mari, pe cît de pompoase, pe atît de artificiale şi de stîngace, uitînd că de la sublim la ridicol nu este decît un infim pas. Televiziuni care se doresc a fi CNN-uri româneşti s-au întrecut în a face confuzii deconcertante între conclavuri şi concilii, sau între episcopi şi cardinali, ba chiar ajungînd să-i numească monsieniori pe nişte simpli preoţi stînjeniţi, ignorîndu-se că această titulatură este atribuită doar înaltului cler catolic (mai pe înţelesul lor, ca şi cînd i s-ar spune unui plutonier: “Domnule general”!). De la delirul verbal al unor saltimbanci, altminteri complet străini de orice orizont religios, şi pînă la acel incredibil strigăt: Santo, subito santo! (“Sfînt, imediat [să fie făcut] sfînt!”) – toate te făceau să crezi că trăieşti într-o ţară năucă, dar eminamente catolică!

Fără a mai dezgropa un trecut plin de răni, se ştie că, mai ales în Transilvania, urmele catolicismului au rămas adînci; nimeni însă, din această liotă ciudată de “analişti” semidocţi şi dezbisericiţi nu a fost în stare să explice de ce activitatea Papei Ioan Paul al II-lea a fost benefică pentru România.

Papa Ioan Paul al II-lea a fost, într-o anume măsură, unul “de-al nostru”; dacă nu un răsăritean propriu-zis, în orice caz, cum bine zice P. S. Calinic, “un vecin”, care nu ne ignora nici păsurile, nici virtuţile. Papa a înţeles ce înseamnă şi dictatura nazistă, dar şi cea comunistă. În 1939, cînd trupele germane au intrat în Polonia, ca urmare a sinistrului pact  Ribbentrop-Molotov, Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea, avea abia 19 ani. Fiu de ofiţer, tînărului avea să i se  întipărească în minte că doar România a ajutat în acele momente tragice armata şi guvernul polonez, oferindu-le azil politic, deşi nici ea nu se afla într-o situaţie de invidiat. Peste ani, ajuns Suveran Pontif, polonezul a ţinut ca România să fie prima ţară ortodoxă vizitată de un Papă, de la 1054 încoace.

Pentru noi, românii ortodocşi, Papa a fost mare şi pentru că s-a opus unor cercuri din Vatican (şi nu doar), care după 1989 cereau revenirea la Concordat, iar martiriul Bisericii Greco-Catolice era doar un pretext. Papa Ioan Paul al II-lea a cerut dialog, înţelegere între Biserici, mai ales în anii în care, după teoria lui Samuel Huntington din Ciocnirea civlizaţiilor, diverşi “politologi” exaltaţi desenau deja pe crestele Carpaţilor o “frontieră catolică”, iar scenariul iugoslav era în plină derulare…

Suveranul Pontif a recunoscut originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române şi a fost primit cu o dragoste care l-a copleşit. În timp ce străzile Bucureştiului erau pline ochi şi cuprinse de o sinceră şi onestă jubilaţie, în Grecia, pe aeroporturi şi în pieţele publice, s-au afişat pancarte cu “Papa go home” şi “Papa persona non grata”, iar la Kiev s-a auzit scrîşnirea dinţilor ca în iad! De Moscova – zisă “cea de-a treia Romă” – nici nu a fost vorba, Rusia acuzînd şi în prezent prozelitismul agresiv al Vaticanului.

Din cei 264 de papi de pînă astăzi, doar Sixt al IV-lea – care l-a numit pe Ştefan cel Mare “atletul lui Hristos” [3] – şi Ioan Paul al II-lea au arătat o anume înţelegere şi reale sentimente pentru noi. Să dea Dumnezeu ca noul Papă – şi cei de după el – să iubească creştineşte România măcar pe jumătate cît a iubit-o Papa Ioan Paul al II-lea! (Fl. Bichir)

MEMENTO: O ÎNTÎLNIRE DE TAINĂ

Un lucru puţin cunoscut chiar şi în lumea bisericească este acela că P. F. Părinte Patriarh Teoctist s-a întîlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea încă din 1989, în deplină clandestinitate.

La începutul anului 1989, Patriarhul Teoctist a fost invitat să viziteze comunitatea ortodoxă din India. Cum drumul urma să fie suportat de către Biserică şi nu de către stat, s-a ales varianta cu o escală la Roma, care era mult mai ieftină, dar corespundea şi intenţiilor nedeclarate ale Patriarhului. Delegaţia română a aterizat pe 4 ianuarie 1989 pe aeroportul din Roma, iar surpriza a fost enormă, deoarece au fost primiţi cu cele mai înalte onoruri, demne de un şef de stat. Întîistătătorul BOR a fost informat că a doua zi, pe 5 ianuarie, la ora 11.00, urma să fie primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Patriarhul a fost găzduit, la insistenţele gazdelor, în camerele rezervate la Vatican celor mai înalte personalităţi. Gestul nu a scăpat neobservat, Bucureştiul fiind informat imediat de către securiştii din delegaţie. O panică de nedescris a cuprins atunci autorităţile comuniste, care au făcut o noapte cu totul albă. Dis-de-dimineaţă a năvălit, negru la faţă şi impacientat, ambasadorul român, care a anunţat că întîlnirea nu poate avea loc sub nici un chip. Ambasadorul nu s-a lăsat înduplecat decît după ce Patriarhul a luat asupra sa întreaga responsabilitate a acelei întîlniri, promiţînd că… nu va rămîne în Occident.

Întîlnirea a fost protocolară, Patriarhul oferindu-i Suveranului Pontif proaspăta reeditare monumentală a Bibliei de la Bucureşti (1688), o ie moldovenească şi o icoană pe sticlă din Transilvania. Momentul istoric şi neprevăzut a constat mai cu seamă în retragerea celor doi într-o cameră alăturată, unde au discutat între patru ochi mai mult de o oră, timp în care “băieţii cu ochi albaştri” se dădeau de ceasul morţii să afle ce discută cei doi arhierei. Discuţia nu a fost stenografiată, astfel că nici pînă astăzi nu se ştie public ce s-a discutat. În fine, o altă surpriză a constat în faptul că a doua zi cotidianul Vaticanului a publicat fotografii de la întîlnire, deşi delegaţia noastră nu observase nici un fotoreporter prin preajmă! (Fl. Bichir)

Papa Benedict XVI (ales în 2005 şi retras din scaun în 2013)

HABEMUS PAPAM !

Acesta este strigătul de bucurie cu care lumea catolică întîmpină alegerea unui nou Papă, de cum vede fumul alburiu ieşind pe hornul Vaticanului. El a răsunat iarăşi anul acesta, în a 19-a zi de la moartea Papei Ioan Paul II. Succesorul celui mai de seamă Suveran Pontif al secolului XX a fost desemnat de conclavul cardinalilor într-un timp record: aşa cum era de aşteptat, el este germanul de origine bavareză Joseph Ratzinger, în vîrstă de 78 de ani, decanul colegiului elector, cardinal al Berlinului, prefect al Congregaţiei De Doctrina Fidei, teolog erudit şi întruchipare a “iezuitismului subţire”, socotit îndeobşte “mîna dreaptă” a răposatului Ioan Paul II (unii i-au zis chiar “pumnul de fier”, amintindu-şi acum şi că la vîrsta pubertăţii ar fi făcut parte din Hitlerjugend!).

Numele pe care noul Papă şi l-a ales este cel de Benedict XVI, iar mulţi par a se teme de “conservatorismul” lui (nu mai radical, însă, decît cel al predecesorului său, a cărui linie e de presupus c-o va urma în mare, atît datorită succesului de care s-a bucurat, cît şi în virtutea vîrstei înaintate, nu tocmai prielnice proiectelor reformatoare şi de termen lung [4]).

Benedict XVI este al 265-lea titular al Sfîntului Scaun, iar misiunea lui va fi cu atît mai dificilă cu cît succede unui Suveran Pontif harismatic şi greu de glorie, care a marcat puternic istoria secolului XX şi a beneficiat de unul dintre cele mai lungi pontificate (al treilea din întreaga istorie). Să sperăm că prestaţia Sfîntului Părinte va fi una în folosul general al creştinismului, într-o lume tot mai păscută de secularizare. Şi, ca ortodocşi, să sperăm că Sanctitatea Sa va fi manifesta aceeaşi deschidere spre Biserica şi valorile tradiţionale ale Răsăritului (Orientale lumen), continuînd şi consolidînd opera de apropiere frăţească a lui Ioan Paul II (căruia noi, românii, îi păstrăm o amintire aparte, atît pentru contribuţia sa la prăbuşirea comunismului, cît şi pentru “vizita istorică” de la Bucureşti, din mai 1999, în care a dovedit o bună-credinţă, o discreţie, un tact şi o căldură sufletească pe care nici un grobianism habotnic nu le poate întuneca).

Altfel spus, să sperăm că spiritul german se va dovedi în această privinţă la înălţimea celui slav şi că Europa creştină va continua să se primenească şi să se sudeze de la Răsărit pînă la Apus, ad maiorem Dei gloriam. (V.A.M.)

[1] La începutul anilor '60 ai secolului trecut. [Nota Blog]

[2] Jubileul celor 2000 de ani de la Întruparea Domnului, sărbătorit cu deosebit fast mai ales în Occident. [Nota Blog]

[3] În legătură cu acest titlu atribuit diplomatic şi lui Ştefan cel Mare, trebuie precizat că nu-i vorba de o caracterizare particulară a voievodului moldav (cum ne-ar plăcea să credem), ci de un titlu acordat curent de papalitate în secolul XV celor care, fără să fie mari împăraţi sau regi, erau angajaţi în apărarea porţilor creştinătăţii. Înainte de Ştefan cel Mare, fuseseră numiţi athleta Christi albanezul Skanderbeg (Gergj Kastrioti: 1403-1468), de către Nicolae V, Calixt III, Pius II şi Paul II, sau Iancu de Hunedoara (Ioan Huniade: 1407-1456), de către Calixt III, acesta din urmă fiind gratificat şi cu calificativul de fortissimus (Ab unico Christi fortissimo athleta Johanne voivoda…). După Vintilă Horia (Dicţionarul papilor), lui Ştefan titlul nu i-a fost atribuit pentru prima oară de Sixt IV (Francesco della Rovere, papă între 1471 şi 1484), cum se afirmă în mod curent, ci de Pius II (Enea Silvio Piccolomini, papă între 1458 şi 1464), încă din 1463 (în contextul proiectului de cruciadă zădărnicit de moartea sa: “Pînă astăzi, ceea ce îmi lipsea era o flotă. Astăzi eu voi fi cel care-i va lipsi flotei…”), cînd încă n-apucase să se ilustreze prin marile lui victorii antiotomane (suit pe tron la 1457, Ştefan va obţine prima victorie împotriva turcilor în 1473, iar Sixt IV îl va numi verus christianae fidei athleta după marea victorie din 1475), ceea ce confirmă caracterul mai degrabă formal al titlului, căruia mai tîrziu (sec. XVII) i se va asocia, generic, şi un imn religios latinesc (Athleta Christi nobilis) cu autor necunoscut (Ignotus hic et abditus/ Athleta Christi nobilis/ Serpente cum saevissimo/ Miranda gessit paelia.// Attritus hisce cautibus/ Spinis cruentus asperis/ Benedictus in terra jacens/ Coeli pererrabat choros). [Nota Blog]

[4] De altfel, Papa Benedict XVI avea să se retragă din scaun, pretextînd neputinţele bătrîneţilor, în februarie 2013, succesorul său fiind actualul Papă Francisc I (de origine italo-argentiniană).  [Nota Blog]

* “La despărţirea de Papa Ioan Paul II (Karol Wojtyla: 1920-2005)”, în Puncte cardinale, anul XV, nr. 4-5/172-173, aprilie-mai 2005, pp. 2-3 (grupaj alcătuit de Florian Bichir şi Răzvan Codrescu).

Actualul Suveran Pontif: Francisc I (Jorge Mario Bergoglio)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XC) – “Conceptul de medicină creştină” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCI) – “Cazul Paulescu văzut cu ochii altora” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCII) – “Political correctness?” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIII) – “Tîlcuirea patristică a Psalmului 50” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIV) – “Un clown pentru Nobel?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCV) – “Chilia isihastului în lume” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVI) – “Paul Goma «antisemit»?” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVII) – “Catedrala Mîntuirii Neamului...” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCVIII) – “Mircea Dinescu între ignoranţă şi abjecţie” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (XCIX) – “August roşu: circ fără pîine” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (C) – “«Insurecţia» de la 23 august văzută prin ochii unui soldat german” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CI) – “Erosul care mişcă lumile” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CII) – “Sfinţita rugăciune” (2004)

* Antologia Punctelor cardinale (CIII) – “Păcatul lui Onan” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CIV) – “Dante, Infernul, Cîntul XXXIV” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CV) – “Acatistul Sfinţilor Români din închisori” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVI) – “Giulgiul din Torino: o provocare perpetuă” (2005)

* Antologia Punctelor cardinale (CVII) – “Tentative de purificare” (2005)