SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Acvila bicefală: simbolul creştin al Imperiului Roman de Răsărit
2001
CARACTERUL NAŢIONAL
AL ORTODOXIEI
“Caracterul naţional al
confesiunii creştin ortodoxe” sau “faptul sociologic” că “actualmente ortodoxia se manifestă sub o formă naţionalizată” –
aparent, aceasta este “evidenţa sociologică” a
cărei geneză îşi propune d-l Liviu Şuşanu să o explice “concis” în studiul intitulat Ortodoxie,
ortodoxism şi naţiune (din nr. 424 al săptămînalului Dilema), atît în contextul “discursului public, cît şi al controverselor intelectuale, relativ
populare, ce privesc ortodoxia”, ceea ce ar trebui să clarifice pertinent “modul actual de funcţionare a ortodoxiei naţionalizate” sau a “ortodoxismului”. Un subiect artificial în afara unicului punct de
vedere potrivit în acest caz (ignorat cu obstinaţie de către autor), care ar fi
evidenţiat alienarea românilor faţă de semnificaţiile fireşti,
necontradictorii, ale naţiunii şi Ortodoxiei, anume întemeierea dogmatică,
imuabilă a Bisericii lui Hristos. În schimb, d-l L. Ş. “demontează” Ortodoxia ca pe un motor politic al manipulării maselor în
contra Romei şi împotriva Uniunii Europene.
Secţiunea intitulată Perioada imperială: doctrina simfoniei tratează
despre “doctrina politică bizantină exprimată
programatic în simfonia iustiniană”. Astfel, aflăm că “nucleul acestei doctrine este suprapunerea totală Biserică-Societate
imperială”. Privită din perspectiva istoriei, într-adevăr, suprapunerea pare “totală”, deşi excepţiile de la regulă aduc lămuriri preţioase cu
privire la modul în care două realităţi denunţate ca incompatibile de către
Însuşi Hristos s-au putut suprapune. Mai departe, însă, se susţine în mod
exagerat că “simfonia celor două spaţii
este o identificare fără rest între universalitatea eclezială oferită de recapitularea întregii
umanităţi în ipostasul hristic şi universalitatea politică a Imperiului Roman”.
Mai mult, Ortodoxia ar fi suferit “o provincializare
secularizantă cauzată de identificarea Biserică-Imperiu (simfonia)”, prin care “universalismul său intrinsec teologic” depinde de “universalismul statului imperial”. Cum să fie identice fără rest
universalitatea mîntuirii şi universalitatea politică a Imperiului Roman?! E
drept că Ortodoxia devenise “unica structură identitară
principală a Imperiului” (existau şi structuri identitare secundare?), dar nu
atît în baza faptului că statutul de botezat
echivala cu cel de cetăţean al
imperiului (accentul cade mai degrabă pe valoarea simbolică a imperiului, ca
prefigurare a Ierusalimului ceresc, a Împărăţiei veşnice), cît mai ales în baza
faptului că cei botezaţi chiar împărtăşeau acelaşi ideal, al mîntuirii şi al
vieţii veşnice. Faptul că societatea creştină astfel creată “este corpul, deopotrivă mistic şi social, asupra căruia Împăratul şi
Patriarhul îşi exercită necontradictoriu autoritatea specifică” ne atrage
atenţia că este vorba de o suprapunere,
nicidecum de o identificare. Dacă “cele două spaţii” ar fi fost identice, nu era firesc ca şi demnităţile
corespunzătoare, de Împărat şi de Patriarh, să se identifice la rîndul lor? S-a
realizat? Nu. De ce? Pentru că, în esenţă, despotismul păgînizant al unora
dintre basilei a trebuit să se plece nu atît în faţa împotrivirii omeneşti,
plătite scump de către unii ierarhi ai Bisericii, cît în faţa voinţei lui
Dumnezeu. Şi, pentru că d-l L. Ş. apelează la comparaţia cu spaţiul catolic, ne
amintim că abia aici politicul infuzează teologicul în contextul secularei
desăvîrşiri a infailibilităţii papale sau a actualizării regelui-preot, papa.
Catolicismul imperialist a depins totdeauna de “avatarurile
istorice” ale spaţiului politic, mai exact de expansiunea continuă a acestui
spaţiu, în virtutea prozelitismului Ortodoxiei (cu totul altceva decît
propovăduirea apostolică), ce nu şi-a pus niciodată nădejdea în număr. Dar, cînd
nu îţi mai rămîne decît numărul, măcar să-l sporeşti…
Prin ceea ce urmează, d-l L. Ş. frizează blasfemia:
cînd statutul imperial dispare, “e firesc să dispară şi
universalismul Bisericii asociate lui”! Doar pentru că un imperiu se
prăbuşeşte, cuvîntul Mîntuitorului e mai puţin universal, ba chiar se
provincializează, sau chiar dispare cu totul? Cum adică, Biserica asociată statului imperial? E cumva societate pe acţiuni?!
Autorul îşi încheie apoteotic mărturisirea de credinţă: “Tragedia vine din faptul că provincializarea istorico-politică a
ortodoxiei i-a afectat universalismul teologic”. “Provincializarea
istorico-politică” a modului de a trăi Ortodoxia nu se poate susţine
într-adevăr decît dacă “sfera ortodoxiei” ar fi “strict subordonată avatarurilor unui spaţiu politic”, fie acesta cel
bizantin, sau dacă politicul ar determina ,,aria de cuprindere a religiosului”,
ceea ce e valabil pentru orice pseudo-religie derivată (marxismul, de pildă),
dar nu pentru Ortodoxie, al cărei “universalism teologic” se
datorează exclusiv Dumnezeului umblînd printre oameni ca om, iar nu
posibilităţilor politice, oricare ar fi acestea. Eseul d-lui L. Ş. se vădeşte o
punere la îndoială a caracterului revelat, absolut al creştinismului. Şi nu ar
fi nimic surprinzător dacă ne-ar răspunde că, de fapt, amendînd astfel
Ortodoxia, nu înţelege să fi amendat şi creştinismul celor şapte Sfinte Sinoade
a toată Biserica, al cărui legitim moştenitor ar fi, vezi bine, Catolicismul.
Biserica Ortodoxă nu ar fi decît un fel de aparat, care se deconectează prin vitregia sorţii de la sursa de energie a
Imperiului Bizantin, dar se conectează la sursa de energie a Imperiului Otoman
(!),“stat cu pretenţii şi posibilităţi imperiale, chiar
dacă noul partener laic e de altă religie”! Biserica Ortodoxă nu se
reconectează, d-le Şuşanu, ci dăinuie,
nu în virtutea, ci în pofida
pretenţiilor şi a posibilităţilor imperiale ale păgînilor, prin voia lui
Dumnezeu mărturisit martiric.
În a doua secţiune,
intitulată Perioada modernă: slavofilism
şi ortodoxie, aflăm că “lipsită de forţa unui Imperiu Otoman decadent, Patriarhia nu mai poate
conserva unitatea religioasă supra-statală a spaţiului balcanic”. Era unitatea
religioasă supra-statală în Balcani o chestiune de forţă? În absenţa “centralismului”, Ortodoxia s-ar
fi dus de rîpă? Ce-ar trebui să înţelegem de aici? E drept că exista un cert
interes economic în a se respecta Ortodoxia ţărilor ocupate, de pe urma cărora,
în felul acesta, profitul în dări era mai mare, însă de aici şi pînă la a se
face Imperiul Otoman jandarmul Patriarhiei e-o cale de nu se mai sfîrşeşte. Unitatea Ortodoxiei se
întemeiază pe Simbolul Credinţei niceo-constantinopolitane şi se realizează
împreună cu Sfinţii şi cu îngerii în jurul Sfintelor Altare, la prefigurarea
Împărăţiei lui Dumnezeu sau Sfînta Liturghie, iar nu pe centralismul
administrativ; dacă, la un moment dat, situaţia politică favorabilă a putut
insinua Patriarhiei această iluzie, e de înţeles: omeneşte vorbind, tentaţia
mizei era enormă. Dumnezeu nu a întîrziat însă să pună lucrurile în adevărata
lor lumină, împrăştiind împărăţiile spre slava Împărăţiei! Orice biserică, de
oriunde ar fi, este centru al Bisericii Ortodoxe.
Urmărind expunerea d-lui
L. Ş., ai impresia că asişti la ilustrarea parabolei biblice a nevestei
măritate pe rînd cu şapte fraţi: “Noua simfonie moscovită preia suprapunerea Biserică-societate, rezultatul
fiind o auto-declarată versiune a Cetăţii divine pe pămînt, Sfînta Rusie, o
Biserică ce se identifică fără rest cu un regat…”. Din nou, aceeaşi eroare sau
acelaşi echivoc: se confundă Biserica, recapitulare mistică a umanităţii în
ipostasul hristic, cu Biserica-instituţie, eventual naţională, organizată
ierarhic etc. Hristos nu poate fi deturnat de la calea Sa împărătească; El
poate fi, cel mult, părăsit. Pentru că ori instituţia seculară a Bisericii,
asumîndu-şi prerogative statale imperiale, tinde a se înstăpîni pe groapa de
gunoi a istoriei, cu ajutorul mijloacelor specifice acestui gen de activitate
elegant intitulată aggiornamentare
(în fond necesitatea adaptării la mofturile lumeşti generatoare de “dogmatici” arbitrare, străine
Bisericii), ori Statul, ca ierarhie şi instituţie seculară, se identifică în
crezul său cu Simbolul Credinţei, prin urmare subsumîndu-se autorităţii mai
înalte a Bisericii, după principiul “nimic fără Dumnezeu”, într-o simfonie a mijloacelor puse în slujba
aceluiaşi scop al Mîntuirii. Hristos nu poate fi confiscat, pentru că este viu
şi prezent. Însă, “ortodoxia” d-lui L. Ş. este
doar o realitate care devine, în funcţie de realităţile
istorice contextuale. Astfel, “Biserica Naţională” ar fi rezultatul “naţionalizării ortodoxiei”, iar asta ar fi dus la “naşterea ortodoxismului”, un
abuz ideologic, demagogic în cele din urmă, falsificarea Ortodoxiei, reducerea
ei de la condiţia de religie la cea de filosofie sau ideologie, de la condiţia
de scop la aceea de mijloc: “Se părea că unitatea politico-eclesială a lumii ortodoxe va fi restabilită
sub oblăduirea Imperiului Ţarist. Nimic din toate acestea, pentru că singurul
principiu imperial veritabil de care dispunea Rusia, Moscova ca a treia Romă,
este modernizat radical prin naţionalizare”. Cum să naţionalizezi ceva viu sau
universal prin însăşi natura sa? Caracterul imuabil al Simbolului Credinţei (asigurat
prin canoane stricte şi cît se poate de explicite, atît în momentul redactării
lor, la Niceea şi Constantinopol, cît şi mai tîrziu, la Sfintele Sinoade de la
Efes şi Calcedon), al cărui semnificant “închide” un semnificat
revelat de către însuşi referentul său, anume Dumnezeu, face ca Ortodoxia să nu
poată fi mărturisită sub nici o altă
formă decît cea consacrată. Naţionalism în funcţie de Ortodoxie, da;
Ortodoxie în funcţie de naţionalism sau de puterea politică, nu; deoarece, prin
însuşi caracterul ei revelat, absolut şi universal, se situează deasupra
istoriei, ca paradoxală prefigurare a Ierusalimului Ceresc. Noi participăm la Ortodoxie ca
indivizi şi, în al doilea rînd, ca naţiune, iar nu Ortodoxia la specificul
naţional, caz în care, într-adevăr, am fi în dreptul nostru să vorbim de o
formă naţionalizată a Ortodoxiei. Există însă bunuri
materiale şi mai ales spirituale care trebuie declarate valori de importanţă naţională şi protejate ca atare, de pildă
conceptul de Biserică Naţională, al
cărui firesc (datorat naturii revelate a referentului său) este străin
naţionalismului religios sau imperialismului in nuce, cînd naţionalul ia abuziv religiei atributul de absolut, astfel subordonînd-o scopurilor
sale (adică tocmai ceea ce condamnă şi Patriarhia Ecumenică).
Pe fondul decăderii
Imperiului Otoman şi a Patriarhiei, ne lămureşte d-l L. Ş., Rusia, între ţările
creştine din Răsărit, devine cea mai importantă moştenitoare a Imperiului
Bizantin, în sensul că “nucleul iradiant al creştinismului va fi constituit, de acum încolo, din
etnicitatea rusă («sufletul ortodox rus») şi din mijloacele de exprimare ale acesteia,
limba şi cultura rusă”. Şi totuşi, această evoluţie nu afectează cu nimic
universalismul revelat al religiei ortodoxe, al cărei acelaşi conţinut dogmatic
întemeiază formele culturale şi lingvistice specifice popoarelor Răsăritului.
Faptul că, de pildă, alfabetul chirilic sau iconografia rusă au fost adoptate
şi în Ţările Române timp de secole s-a datorat în primul rînd absenţei formelor
corespunzătoare pe aceste teritorii, forme înlocuite, în timp, cu altele
specifice. A vorbi despre “universalismul religios naţionalizat” trădează fie ignorarea valorii
absolute, religioase a termenului de “universalism” sau katholicos, fie
incapacitatea de a gîndi paradoxul Ortodoxiei, “lumina” care sporeşte-a
lumii taină, cum ar spune Lucian Blaga, de a fi universală sau imperială în
contextul plural, firesc, al specificului naţional, al acestei corole de minuni a lumii lăsate de
Dumnezeu împotriva imperialismelor secularizante, uniformizatoare,
aneantizatoare. “Imperialismul”
creştinismului este mistic, iar nu secular, lucrare tainică a lui Hristos, Care
ia naştere în oameni, transformînd pe fiecare în împărat al voinţei sale
omeneşti de autodepăşire întru Asemănarea fără sfîrşit cu Chipul. Biserica nu
va fi dependentă decît cel mult de providenţă, iar nu de puterea seculară (“Dependenţa faţă de vechile
state imperiale, Bizantin şi Otoman, se transformă în dependenţa faţă de noile
state succesoare naţionale”), care n-o va confisca decît cel mult în sensul
administraţiei sale ierarhice, aşa cum s-a şi întîmplat în Imperiul Ţarist
(vezi Diac. Ioan I. Ică jr., “Vladimir Soloviov între romantism şi apocalipsă”
– studiu introductiv la Vladimir Soloviov, Fundamentele
spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994). Însă, propunîndu-şi o
perspectivă istorică asupra problemei, iar nu una teologică, care nu-l
interesează decît superficial, terminologic, şi ignorînd faptul că dimensiunea “verticală” a istoriei se
reactualizează prin înomenirea lui Hristos-Dumnezeu (Care unifică orice
perspective omeneşti în cea teologală, eschatologică, întrerupînd astfel
procesul atomizării omenescului, al dezumanizării), d-l L. Ş. interpretează
rolul absurd de gropar al Ortodoxiei (în ultima secţiune, intitulată Raportul ortodoxism-modernitate naţională),
constatîndu-i transformarea în ortodoxism
şi, totodată, moartea. Consecinţele sînt, evident, funeste, chiar şi pe scena
acestei drame fictive: “Confuzia cronică dintre corpul naţional şi corpul hristic (corpul naţional hristic) face ca
obiectul de acţiune al Bisericii şi politicului să fie identic, dar tratat din două perspective diferite”. Dacă ne referim
la spaţiul românesc, constatăm că obiectul de acţiune al politicului a fost de
pe la 1850 şi pînă în 1945 “modernitatea individualist-liberală” (în termenii d-lui L. Ş.), adică, de
facto, arendarea economică şi politică a ţării către Marea Finanţă
Internaţională; între 1945 şi 1989, obiectivul de acţiune al politicului a fost
crearea societăţii comuniste şi a “epocii de aur”; de zece ani şi mai bine încoace, obiectivul cu pricina a
devenit integrarea în U.E., condiţionată de baremurile aceleiaşi Finanţe.
Pretenţia că, în aceste perioade, obiectivul de acţiune al politicului a fost
identic cu cel al Bisericii ne face să ne întrebăm dacă nu cumva însăşi
Biserica dă o mînă de ajutor politicului pentru a se auto-distruge, dată fiind
chiar următoarea propoziţie: “Modernitatea liberală tinde însă să distrugă holismul tare al comunităţii
socio-soterice, instaurînd individualismul ca principiu de ontologie socială”.
Să fie Biserica sabotată chiar din interiorul ei, iar d-l L. Ş. ne previne
subtil, prin analiza sa plină de echivoc? Întrucît, pînă în finalul eseului
său, rămîne consecvent în a compara Biserica Ortodoxă cu cea Catolică, evident
în avantajul ultimei, credem că valabilă este a doua ipoteză. În fond, e firesc
să considere Ortodoxia mai degrabă o ideologie şi o filosofie decît ceea ce
este, adică Biserica lui Hristos, de vreme ce, aşa cum bănuim, pentru dumnealui
adevărata Biserică este a Romei. Teologia catolică ignoră cu obstinaţie că
singură tradiţia apostolică consacră autoritatea morală a Sfîntului Petru
asupra celorlalţi apostoli, ca verhovnic
al lor, iar nu în sensul de şef sau “cap văzut” al Bisericii. Hristos o spune clar, mai mare peste ceilalţi este
cel care slujeşte celorlalţi fără a se mîndri sau a-şi face din aceasta un
merit, cu atît mai puţin pe acela de a se autointitula primus inter pares, ceea ce ar fi o mîndră smerenie şi ar deturna
îndemnul lui Hristos de la imperativul desăvîrşirii la premisa unei competiţii.
În realitate, succesiunea tradiţional-simbolică a Sfîntului Petru a fost
dogmatizată tocmai pentru ca episcopul Romei să se poată intitula cîştigător al
competiţiei sau primul între egali,
preot şi rege al “împărăţiei
lui Dumnezeu pe pămînt” pînă la sfîrşitul veacurilor, administrator-şef al
Golgotei şi arendaş al istoriei. Expresii precum “prima Romă”, sau a doua, sau a şaptea, nu fac decît să
amendeze vanitatea acelora care cred într-o împărăţie a lui Hristos
administrată după un sistem centralizat, condus de la un birou permanent al
afacerilor din împărăţie. Hristos e pretutindeni. El pribegeşte, precum
odinioară, în Galileea, de la un ţinut la altul, pe la inimile oamenilor, “bătînd” a găzduire în porţile
lor ferecate. Hristos nu are nevoie de vicari. El este cu noi, în chip nevăzut,
dar nu mai puţin prezent.
Spre deosebire de
Răsărit, unde atribuirea (sau însuşirea?) titlului de “naţională” de către Biserică a
însemnat recunoaşterea rolului acesteia la plămădirea naţiunii şi, prin urmare,
exprimarea faptului că a proteja Biserica înseamnă a proteja naţiunea,
caracterul centralist-juridic al dogmaticii catolice confruntate periodic cu
nevoia de aggiornamento (motivul
fundamental pentru care “Bisericile Catolice locale n-au fost naţionalizate”) a fost şi este
fatalmente uniformizator în Apus. De ce, ne explică succint Părintele D.
Stăniloae: “Apusul
a alterat credinţa originară despre Sfînta Treime. Pentru el, Duhul Sfînt
purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul. Aceasta are o mare importanţă
pentru tot felul de a gîndi şi de a te comporta. Ca să nu facă pe Duhul Sfînt
compus, ei zic că Tatăl şi Fiul Îl purced pe Duhul Sfînt nu întrucît sînt două
persoane, ci întrucît sînt o singură fiinţă. Duhul Sfînt nu vine, zic, din două
izvoare, ci din unul. Dar aceasta înseamnă a spune că peste tot fiinţa e
izvorul persoanei în lume, că natura, substanţa, masa, ceea ce-i comun e la
origine; şi persoanele, ca subiecte deosebite, sînt pe urmă, sînt neesenţiale.
Aceasta duce foarte uşor şi în viaţa socială la dezinteresul faţă de persoană,
la contopirea ei în masă. Dar şi ideea de Biserică a dus în Apus la ruperea
sintezei între persoană şi societate, promovînd sau extrema individualismului
sau pe aceea a socialismului. (…)
papismul a centralizat toate funcţiile Bisericii la papa şi, în legătură cu
acesta, tendinţele de uniformizare s-au făcut tot mai simţite” (Ortodoxie şi românism).
Biserica Ortodoxă o fi
fost “un
coparticipant activ” în chestiunea naţionalizării, dar “organicitatea corpului
bisericesc, perfect justificată dogmatic”, nu are cum să treacă “asupra comunităţii sociologice” (evident, dintr-un abuz al ierarhiei
eclesiale, cum insinuează d-l L. Ş.) pentru a realiza “un realism ontologic
naţional”(!), o dată ce caracteriza deja
comunitatea socială în mod firesc, ca factor formator, aglutinant, alături de
limbă; numai dacă ar fi vorba de un “transfer” terminologic, ca suport al unei ideologii religioase. Cu alte
cuvinte, dacă aveam impresia că dogme ca “organicitatea corpului bisericesc” sînt realităţi, ei bine, ne înşelam; “confuzia cronică dintre corpul
naţional şi corpul hristic”, specifică atît spaţiului politic cît şi, mai ales,
celui eclesial, nu ar fi decît rezultatul acestui transfer terminologic şi
ideologic abuziv, iar în cele din urmă rezultatul faptului că sintagma “corp hristic” nu denumeşte decît
un simplu concept, într-o filosofie a religiei altminteri frumoasă, poate chiar
fascinantă.
Astfel,
“naţionalismul a fost sacralizat” sau, după cum am văzut, falsificat prin “coparticiparea
activă” a acestei teribile organizaţii numite “Biserica Ortodoxă”, pentru
atingerea scopului cel măreţ urmărit veacuri de-a rîndul de conducătorii ei,
anume “naţionalizarea Bisericilor locale fără a fi desacralizate”, adică
lipsite de “misticismul” lor revendicat abuziv, vezi bine. Urmarea acestor
eforturi? “Bisericile Ortodoxe participă la noua comunitate naţională nu în
calitate de simplă morală socială [cum s-ar fi întîmplat dacă nu s-ar fi «sacralizat»
naţiunea – n. n.], ci în calitate de purtător mistic al identităţii naţionale”.
Fericită formularea din urmă, cu atît mai mult cu cît exprimă totuşi un adevăr.
Eseul d-lui L. Ş. ar fi trebuit intitulat De
la simbolismul de bun-simţ la realismul ontologic impertinent: ceea ce,
conform autorului, ar fi încă de la origini doar o vorbă “de dînşii inventată”,
a devenit, “după lupte seculare”, un fals realist.
Codrin V. SMIRNOFF
*
Codrin V. Smirnoff, “Caracterul naţional al Ortodoxiei", în Puncte cardinale, anul XI, nr. 11/131,
noiembrie 2001, pp. 8-9.
Stemă a Sfîntului Imperiu Romano-German
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
1 comentarii:
Excelenta punere la punct!
I. P.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire