ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXVI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Acvila bicefală: simbolul creştin al Imperiului Roman de Răsărit

2001

CARACTERUL NAŢIONAL

AL ORTODOXIEI

“Caracterul naţional al confesiunii creştin ortodoxe” sau “faptul sociologic” că “actualmente ortodoxia se manifestă sub o formă naţionalizată” – aparent, aceasta este “evidenţa sociologică” a cărei geneză îşi propune d-l Liviu Şuşanu să o explice “concis” în studiul intitulat Ortodoxie, ortodoxism şi naţiune (din nr. 424 al săptămînalului Dilema), atît în contextul “discursului public, cît şi al controverselor intelectuale, relativ populare, ce privesc ortodoxia”, ceea ce ar trebui să clarifice pertinent “modul actual de funcţionare a ortodoxiei naţionalizate” sau a “ortodoxismului”. Un subiect artificial în afara unicului punct de vedere potrivit în acest caz (ignorat cu obstinaţie de către autor), care ar fi evidenţiat alienarea românilor faţă de semnificaţiile fireşti, necontradictorii, ale naţiunii şi Ortodoxiei, anume întemeierea dogmatică, imuabilă a Bisericii lui Hristos. În schimb, d-l L. Ş. “demontează” Ortodoxia ca pe un motor politic al manipulării maselor în contra Romei şi împotriva Uniunii Europene.

Secţiunea intitulată Perioada imperială: doctrina simfoniei tratează despre “doctrina politică bizantină exprimată programatic în simfonia iustiniană”. Astfel, aflăm că “nucleul acestei doctrine este suprapunerea totală Biserică-Societate imperială”. Privită din perspectiva istoriei, într-adevăr, suprapunerea pare “totală”, deşi excepţiile de la regulă aduc lămuriri preţioase cu privire la modul în care două realităţi denunţate ca incompatibile de către Însuşi Hristos s-au putut suprapune. Mai departe, însă, se susţine în mod exagerat că “simfonia celor două spaţii este o identificare fără rest între universalitatea eclezială oferită de recapitularea întregii umanităţi în ipostasul hristic şi universalitatea politică a Imperiului Roman”. Mai mult, Ortodoxia ar fi suferit “o provincializare secularizantă cauzată de identificarea Biserică-Imperiu (simfonia)”, prin care “universalismul său intrinsec teologic” depinde de “universalismul statului imperial”. Cum să fie identice fără rest universalitatea mîntuirii şi universalitatea politică a Imperiului Roman?! E drept că Ortodoxia devenise “unica structură identitară principală a Imperiului” (existau şi structuri identitare secundare?), dar nu atît în baza faptului că statutul de botezat echivala cu cel de cetăţean al imperiului (accentul cade mai degrabă pe valoarea simbolică a imperiului, ca prefigurare a Ierusalimului ceresc, a Împărăţiei veşnice), cît mai ales în baza faptului că cei botezaţi chiar împărtăşeau acelaşi ideal, al mîntuirii şi al vieţii veşnice. Faptul că societatea creştină astfel creată “este corpul, deopotrivă mistic şi social, asupra căruia Împăratul şi Patriarhul îşi exercită necontradictoriu autoritatea specifică” ne atrage atenţia că este vorba de o suprapunere, nicidecum de o identificare. Dacă “cele două spaţii” ar fi fost identice, nu era firesc ca şi demnităţile corespunzătoare, de Împărat şi de Patriarh, să se identifice la rîndul lor? S-a realizat? Nu. De ce? Pentru că, în esenţă, despotismul păgînizant al unora dintre basilei a trebuit să se plece nu atît în faţa împotrivirii omeneşti, plătite scump de către unii ierarhi ai Bisericii, cît în faţa voinţei lui Dumnezeu. Şi, pentru că d-l L. Ş. apelează la comparaţia cu spaţiul catolic, ne amintim că abia aici politicul infuzează teologicul în contextul secularei desăvîrşiri a infailibilităţii papale sau a actualizării regelui-preot, papa. Catolicismul imperialist a depins totdeauna de “avatarurile istorice” ale spaţiului politic, mai exact de expansiunea continuă a acestui spaţiu, în virtutea prozelitismului Ortodoxiei (cu totul altceva decît propovăduirea apostolică), ce nu şi-a pus niciodată nădejdea în număr. Dar, cînd nu îţi mai rămîne decît numărul, măcar să-l sporeşti…

Prin ceea ce urmează, d-l L. Ş. frizează blasfemia: cînd statutul imperial dispare, “e firesc să dispară şi universalismul Bisericii asociate lui”! Doar pentru că un imperiu se prăbuşeşte, cuvîntul Mîntuitorului e mai puţin universal, ba chiar se provincializează, sau chiar dispare cu totul? Cum adică, Biserica asociată statului imperial? E cumva societate pe acţiuni?! Autorul îşi încheie apoteotic mărturisirea de credinţă: “Tragedia vine din faptul că provincializarea istorico-politică a ortodoxiei i-a afectat universalismul teologic”. “Provincializarea istorico-politică” a modului de a trăi Ortodoxia nu se poate susţine într-adevăr decît dacă “sfera ortodoxiei” ar fi “strict subordonată avatarurilor unui spaţiu politic”, fie acesta cel bizantin, sau dacă politicul ar determina ,,aria de cuprindere a religiosului”, ceea ce e valabil pentru orice pseudo-religie derivată (marxismul, de pildă), dar nu pentru Ortodoxie, al cărei “universalism teologic” se datorează exclusiv Dumnezeului umblînd printre oameni ca om, iar nu posibilităţilor politice, oricare ar fi acestea. Eseul d-lui L. Ş. se vădeşte o punere la îndoială a caracterului revelat, absolut al creştinismului. Şi nu ar fi nimic surprinzător dacă ne-ar răspunde că, de fapt, amendînd astfel Ortodoxia, nu înţelege să fi amendat şi creştinismul celor şapte Sfinte Sinoade a toată Biserica, al cărui legitim moştenitor ar fi, vezi bine, Catolicismul. Biserica Ortodoxă nu ar fi decît un fel de aparat, care se deconectează prin vitregia sorţii de la sursa de energie a Imperiului Bizantin, dar se conectează la sursa de energie a Imperiului Otoman (!),“stat cu pretenţii şi posibilităţi imperiale, chiar dacă noul partener laic e de altă religie”! Biserica Ortodoxă nu se reconectează, d-le Şuşanu, ci dăinuie, nu în virtutea, ci în pofida pretenţiilor şi a posibilităţilor imperiale ale păgînilor, prin voia lui Dumnezeu mărturisit martiric.  

În a doua secţiune, intitulată Perioada modernă: slavofilism şi ortodoxie, aflăm că “lipsită de forţa unui Imperiu Otoman decadent, Patriarhia nu mai poate conserva unitatea religioasă supra-statală a spaţiului balcanic”. Era unitatea religioasă supra-statală în Balcani o chestiune de forţă? În absenţa “centralismului”, Ortodoxia s-ar fi dus de rîpă? Ce-ar trebui să înţelegem de aici? E drept că exista un cert interes economic în a se respecta Ortodoxia ţărilor ocupate, de pe urma cărora, în felul acesta, profitul în dări era mai mare, însă de aici şi pînă la a se face Imperiul Otoman jandarmul Patriarhiei e-o cale de nu se mai sfîrşeşte. Unitatea Ortodoxiei se întemeiază pe Simbolul Credinţei niceo-constantinopolitane şi se realizează împreună cu Sfinţii şi cu îngerii în jurul Sfintelor Altare, la prefigurarea Împărăţiei lui Dumnezeu sau Sfînta Liturghie, iar nu pe centralismul administrativ; dacă, la un moment dat, situaţia politică favorabilă a putut insinua Patriarhiei această iluzie, e de înţeles: omeneşte vorbind, tentaţia mizei era enormă. Dumnezeu nu a întîrziat însă să pună lucrurile în adevărata lor lumină, împrăştiind împărăţiile spre slava Împărăţiei! Orice biserică, de oriunde ar fi, este centru al Bisericii Ortodoxe.

Urmărind expunerea d-lui L. Ş., ai impresia că asişti la ilustrarea parabolei biblice a nevestei măritate pe rînd cu şapte fraţi: “Noua simfonie moscovită preia suprapunerea Biserică-societate, rezultatul fiind o auto-declarată versiune a Cetăţii divine pe pămînt, Sfînta Rusie, o Biserică ce se identifică fără rest cu un regat…”. Din nou, aceeaşi eroare sau acelaşi echivoc: se confundă Biserica, recapitulare mistică a umanităţii în ipostasul hristic, cu Biserica-instituţie, eventual naţională, organizată ierarhic etc. Hristos nu poate fi deturnat de la calea Sa împărătească; El poate fi, cel mult, părăsit. Pentru că ori instituţia seculară a Bisericii, asumîndu-şi prerogative statale imperiale, tinde a se înstăpîni pe groapa de gunoi a istoriei, cu ajutorul mijloacelor specifice acestui gen de activitate elegant intitulată aggiornamentare (în fond necesitatea adaptării la mofturile lumeşti generatoare de “dogmatici” arbitrare, străine Bisericii), ori Statul, ca ierarhie şi instituţie seculară, se identifică în crezul său cu Simbolul Credinţei, prin urmare subsumîndu-se autorităţii mai înalte a Bisericii, după principiul “nimic fără Dumnezeu”, într-o simfonie a mijloacelor puse în slujba aceluiaşi scop al Mîntuirii. Hristos nu poate fi confiscat, pentru că este viu şi prezent. Însă, “ortodoxia” d-lui L. Ş. este doar o realitate care devine, în funcţie de realităţile istorice contextuale. Astfel, “Biserica Naţională” ar fi rezultatul “naţionalizării ortodoxiei”, iar asta ar fi dus la “naşterea ortodoxismului”, un abuz ideologic, demagogic în cele din urmă, falsificarea Ortodoxiei, reducerea ei de la condiţia de religie la cea de filosofie sau ideologie, de la condiţia de scop la aceea de mijloc: “Se părea că unitatea politico-eclesială a lumii ortodoxe va fi restabilită sub oblăduirea Imperiului Ţarist. Nimic din toate acestea, pentru că singurul principiu imperial veritabil de care dispunea Rusia, Moscova ca a treia Romă, este modernizat radical prin naţionalizare”. Cum să naţionalizezi ceva viu sau universal prin însăşi natura sa? Caracterul imuabil al Simbolului Credinţei (asigurat prin canoane stricte şi cît se poate de explicite, atît în momentul redactării lor, la Niceea şi Constantinopol, cît şi mai tîrziu, la Sfintele Sinoade de la Efes şi Calcedon), al cărui semnificant “închide” un semnificat revelat de către însuşi referentul său, anume Dumnezeu, face ca Ortodoxia să nu poată fi mărturisită sub nici o altă formă decît cea consacrată. Naţionalism în funcţie de Ortodoxie, da; Ortodoxie în funcţie de naţionalism sau de puterea politică, nu; deoarece, prin însuşi caracterul ei revelat, absolut şi universal, se situează deasupra istoriei, ca paradoxală prefigurare a Ierusalimului Ceresc. Noi participăm la Ortodoxie ca indivizi şi, în al doilea rînd, ca naţiune, iar nu Ortodoxia la specificul naţional, caz în care, într-adevăr, am fi în dreptul nostru să vorbim de o formă naţionalizată a Ortodoxiei. Există însă bunuri materiale şi mai ales spirituale care trebuie declarate valori de importanţă naţională şi protejate ca atare, de pildă conceptul de Biserică Naţională, al cărui firesc (datorat naturii revelate a referentului său) este străin naţionalismului religios sau imperialismului in nuce, cînd naţionalul ia abuziv religiei atributul de absolut, astfel subordonînd-o scopurilor sale (adică tocmai ceea ce condamnă şi Patriarhia Ecumenică).

Pe fondul decăderii Imperiului Otoman şi a Patriarhiei, ne lămureşte d-l L. Ş., Rusia, între ţările creştine din Răsărit, devine cea mai importantă moştenitoare a Imperiului Bizantin, în sensul că “nucleul iradiant al creştinismului va fi constituit, de acum încolo, din etnicitatea rusă («sufletul ortodox rus») şi din mijloacele de exprimare ale acesteia, limba şi cultura rusă”. Şi totuşi, această evoluţie nu afectează cu nimic universalismul revelat al religiei ortodoxe, al cărei acelaşi conţinut dogmatic întemeiază formele culturale şi lingvistice specifice popoarelor Răsăritului. Faptul că, de pildă, alfabetul chirilic sau iconografia rusă au fost adoptate şi în Ţările Române timp de secole s-a datorat în primul rînd absenţei formelor corespunzătoare pe aceste teritorii, forme înlocuite, în timp, cu altele specifice. A vorbi despre “universalismul religios naţionalizat” trădează fie ignorarea valorii absolute, religioase a termenului de “universalism” sau katholicos, fie incapacitatea de a gîndi paradoxul Ortodoxiei, “lumina” care sporeşte-a lumii taină, cum ar spune Lucian Blaga, de a fi universală sau imperială în contextul plural, firesc, al specificului naţional, al acestei corole de minuni a lumii lăsate de Dumnezeu împotriva imperialismelor secularizante, uniformizatoare, aneantizatoare. “Imperialismul” creştinismului este mistic, iar nu secular, lucrare tainică a lui Hristos, Care ia naştere în oameni, transformînd pe fiecare în împărat al voinţei sale omeneşti de autodepăşire întru Asemănarea fără sfîrşit cu Chipul. Biserica nu va fi dependentă decît cel mult de providenţă, iar nu de puterea seculară (“Dependenţa faţă de vechile state imperiale, Bizantin şi Otoman, se transformă în dependenţa faţă de noile state succesoare naţionale”), care n-o va confisca decît cel mult în sensul administraţiei sale ierarhice, aşa cum s-a şi întîmplat în Imperiul Ţarist (vezi Diac. Ioan I. Ică jr., “Vladimir Soloviov între romantism şi apocalipsă” – studiu introductiv la Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994). Însă, propunîndu-şi o perspectivă istorică asupra problemei, iar nu una teologică, care nu-l interesează decît superficial, terminologic, şi ignorînd faptul că dimensiunea “verticală” a istoriei se reactualizează prin înomenirea lui Hristos-Dumnezeu (Care unifică orice perspective omeneşti în cea teologală, eschatologică, întrerupînd astfel procesul atomizării omenescului, al dezumanizării), d-l L. Ş. interpretează rolul absurd de gropar al Ortodoxiei (în ultima secţiune, intitulată Raportul ortodoxism-modernitate naţională), constatîndu-i transformarea în ortodoxism şi, totodată, moartea. Consecinţele sînt, evident, funeste, chiar şi pe scena acestei drame fictive: “Confuzia cronică dintre corpul naţional şi corpul hristic (corpul naţional hristic) face ca obiectul de acţiune al Bisericii şi politicului să fie identic, dar tratat din două perspective diferite”. Dacă ne referim la spaţiul românesc, constatăm că obiectul de acţiune al politicului a fost de pe la 1850 şi pînă în 1945 “modernitatea individualist-liberală” (în termenii d-lui L. Ş.),  adică, de facto, arendarea economică şi politică a ţării către Marea Finanţă Internaţională; între 1945 şi 1989, obiectivul de acţiune al politicului a fost crearea societăţii comuniste şi a “epocii de aur”; de zece ani şi mai bine încoace, obiectivul cu pricina a devenit integrarea în U.E., condiţionată de baremurile aceleiaşi Finanţe. Pretenţia că, în aceste perioade, obiectivul de acţiune al politicului a fost identic cu cel al Bisericii ne face să ne întrebăm dacă nu cumva însăşi Biserica dă o mînă de ajutor politicului pentru a se auto-distruge, dată fiind chiar următoarea propoziţie: “Modernitatea liberală tinde însă să distrugă holismul tare al comunităţii socio-soterice, instaurînd individualismul ca principiu de ontologie socială”. Să fie Biserica sabotată chiar din interiorul ei, iar d-l L. Ş. ne previne subtil, prin analiza sa plină de echivoc? Întrucît, pînă în finalul eseului său, rămîne consecvent în a compara Biserica Ortodoxă cu cea Catolică, evident în avantajul ultimei, credem că valabilă este a doua ipoteză. În fond, e firesc să considere Ortodoxia mai degrabă o ideologie şi o filosofie decît ceea ce este, adică Biserica lui Hristos, de vreme ce, aşa cum bănuim, pentru dumnealui adevărata Biserică este a Romei. Teologia catolică ignoră cu obstinaţie că singură tradiţia apostolică consacră autoritatea morală a Sfîntului Petru asupra celorlalţi apostoli, ca verhovnic al lor, iar nu în sensul de şef sau “cap văzut” al Bisericii. Hristos o spune clar, mai mare peste ceilalţi este cel care slujeşte celorlalţi fără a se mîndri sau a-şi face din aceasta un merit, cu atît mai puţin pe acela de a se autointitula primus inter pares, ceea ce ar fi o mîndră smerenie şi ar deturna îndemnul lui Hristos de la imperativul desăvîrşirii la premisa unei competiţii. În realitate, succesiunea tradiţional-simbolică a Sfîntului Petru a fost dogmatizată tocmai pentru ca episcopul Romei să se poată intitula cîştigător al competiţiei sau primul între egali, preot şi rege al “împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt” pînă la sfîrşitul veacurilor, administrator-şef al Golgotei şi arendaş al istoriei. Expresii precum “prima Romă”, sau a doua, sau a şaptea, nu fac decît să amendeze vanitatea acelora care cred într-o împărăţie a lui Hristos administrată după un sistem centralizat, condus de la un birou permanent al afacerilor din împărăţie. Hristos e pretutindeni. El pribegeşte, precum odinioară, în Galileea, de la un ţinut la altul, pe la inimile oamenilor, “bătînd” a găzduire în porţile lor ferecate. Hristos nu are nevoie de vicari. El este cu noi, în chip nevăzut, dar nu mai puţin prezent.

Spre deosebire de Răsărit, unde atribuirea (sau însuşirea?) titlului de “naţională” de către Biserică a însemnat recunoaşterea rolului acesteia la plămădirea naţiunii şi, prin urmare, exprimarea faptului că a proteja Biserica înseamnă a proteja naţiunea, caracterul centralist-juridic al dogmaticii catolice confruntate periodic cu nevoia de aggiornamento (motivul fundamental pentru care “Bisericile Catolice locale n-au fost naţionalizate”) a fost şi este fatalmente uniformizator în Apus. De ce, ne explică succint Părintele D. Stăniloae: “Apusul a alterat credinţa originară despre Sfînta Treime. Pentru el, Duhul Sfînt purcede nu numai din Tatăl, ci şi din Fiul. Aceasta are o mare importanţă pentru tot felul de a gîndi şi de a te comporta. Ca să nu facă pe Duhul Sfînt compus, ei zic că Tatăl şi Fiul Îl purced pe Duhul Sfînt nu întrucît sînt două persoane, ci întrucît sînt o singură fiinţă. Duhul Sfînt nu vine, zic, din două izvoare, ci din unul. Dar aceasta înseamnă a spune că peste tot fiinţa e izvorul persoanei în lume, că natura, substanţa, masa, ceea ce-i comun e la origine; şi persoanele, ca subiecte deosebite, sînt pe urmă, sînt neesenţiale. Aceasta duce foarte uşor şi în viaţa socială la dezinteresul faţă de persoană, la contopirea ei în masă. Dar şi ideea de Biserică a dus în Apus la ruperea sintezei între persoană şi societate, promovînd sau extrema individualismului sau pe aceea a  socialismului. (…) papismul a centralizat toate funcţiile Bisericii la papa şi, în legătură cu acesta, tendinţele de uniformizare s-au făcut tot mai simţite” (Ortodoxie şi românism).

Biserica Ortodoxă o fi fost “un coparticipant activ” în chestiunea naţionalizării, dar “organicitatea corpului bisericesc, perfect justificată dogmatic”, nu are cum să treacă “asupra comunităţii sociologice” (evident, dintr-un abuz al ierarhiei eclesiale, cum insinuează d-l L. Ş.) pentru a realiza “un realism ontologic naţional”(!), o dată ce caracteriza deja comunitatea socială în mod firesc, ca factor formator, aglutinant, alături de limbă; numai dacă ar fi vorba de un “transfer” terminologic, ca suport al unei ideologii religioase. Cu alte cuvinte, dacă aveam impresia că dogme ca “organicitatea corpului bisericesc” sînt realităţi, ei bine, ne înşelam; “confuzia cronică dintre corpul naţional şi corpul hristic”, specifică atît spaţiului politic cît şi, mai ales, celui eclesial, nu ar fi decît rezultatul acestui transfer terminologic şi ideologic abuziv, iar în cele din urmă rezultatul faptului că sintagma “corp hristic” nu denumeşte decît un simplu concept, într-o filosofie a religiei altminteri frumoasă, poate chiar fascinantă.

Astfel, “naţionalismul a fost sacralizat” sau, după cum am văzut, falsificat prin “coparticiparea activă” a acestei teribile organizaţii numite “Biserica Ortodoxă”, pentru atingerea scopului cel măreţ urmărit veacuri de-a rîndul de conducătorii ei, anume “naţionalizarea Bisericilor locale fără a fi desacralizate”, adică lipsite de “misticismul” lor revendicat abuziv, vezi bine. Urmarea acestor eforturi? “Bisericile Ortodoxe participă la noua comunitate naţională nu în calitate de simplă morală socială [cum s-ar fi întîmplat dacă nu s-ar fi «sacralizat» naţiunea – n. n.], ci în calitate de purtător mistic al identităţii naţionale”. Fericită formularea din urmă, cu atît mai mult cu cît exprimă totuşi un adevăr. Eseul d-lui L. Ş. ar fi trebuit intitulat De la simbolismul de bun-simţ la realismul ontologic impertinent: ceea ce, conform autorului, ar fi încă de la origini doar o vorbă “de dînşii inventată”, a devenit, “după lupte seculare”, un fals realist.

Codrin V. SMIRNOFF

* Codrin V. Smirnoff, “Caracterul naţional al Ortodoxiei", în Puncte cardinale, anul XI, nr. 11/131, noiembrie 2001, pp. 8-9.  

Stemă a Sfîntului Imperiu Romano-German

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001) 

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)