O RADIOGRAFIE A ORTODOXIEI POSTCOMUNISTE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

La Editura Lumea Credinţei din Bucureşti a apărut volumul de reportaje-eseu Şcoala de înviat morţi. Pelerin prin Ortodoxia tîrzie, semnat de d-l Gheorghiţă Ciocioi, redactor cu ştate vechi al magazinului ilustrat Lumea credinţei. Radiografie vie, din mers, a Ortodoxiei postcomuniste din spaţiul sud-est european, cartea este unică în felul ei, prin aria de cuprindere şi prin modul de abordare. Reproduc aici, ca provocare la o lectură mai esenţială decît poate părea la prima vedere, incitantul sumar, prefaţa editorială a volumului şi unul dintre textele primei secţiuni: "Secta scopiţilor" (cu informaţii interesante care privesc nu numai Rusia, ci şi România). Am adaptat textele la ortografia curentă a blogului. Volumul se poate procura şi prin poştă, apelînd la serviciile S.C. Supergraph SRL: Str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: (021) 320 61 19, fax: (021) 319 10 84, e‑mail: contact@sophia.ro (R. C.)

Cuprins

Cuvînt editorial

Ortodoxia Sfintei Rusii

şi a întregului Est Sălbatic

• Rasputin – dosar post‑sovietic

• Excomunicarea lui Tolstoi

• «Sfîntul» Stalin

• Penza – Grotele sfîrşitului lumii

• «Rusia cu şişul înfipt în spate»

• Caterisirea – o «factură» pe adresa

Episcopului Diomid de Ciukotka?

• Odesa – mănăstirea celor 1000 de jurnale

• Directorul şcolii de înviat morţi

• Aşezăminte şi aranjamente ruseşti

la Locurile Sfinte

• Războiul statuilor

• Episcopul şi şamanii

• Poveşti la gura iadului

• Mănăstirea Noul Ierusalim,

buricul pămîntului de lîngă Moscova

• Operaţiunea «Likvidaţia»

• Pussy Riot şi Biserica

• Moscova – întrecere post-socialistă:

şantierele lui Hristos, şantierele lui Mahomed

• «Ambasadorul lui Dumnezeu»

vrea Iisusland la Kiev

• Secta scopiţilor

• Marea Revoluţie din Octombrie

de la Lenin la… Kuraev

• Guruismul – o nouă primejdie

pentru Biserica răsăriteană

• «Iisus, Rusia, vodka!»

• Leuşino – taina lavrei din adîncuri

Ortodoxia mioritică

• Eminescu canonizat?

• Moromeţii acuză: Marin Preda

nu are cruce la căpătîi

• Între sex (pe nou) şi stil (pe vechi):

Danion Vasile şi iureşul său conferenţiar

• Poate cel rău să ne stăpînească sufletul

prin codurile de bare?

• Simboluri oculte

la mormîntul lui Eminescu?

• Icoana de familie

• De la baba Vanga a WikiLeaks?

• Puterea Liturghiei de Paşti

• Cînd au fost aduse moaştele Sfintei Filofteia

în Ţara Românească?

• Sf. Eftimie de Tîrnovo

şi Sfinţeştii de Teleorman!

• Satul Maicii Domnului de sub ape

• Dervişii de frontieră

• Basarabia 200: Apostolii Sfintei Rusii

Ortodoxia sud-dunăreană

• Tatul – strana bisericii din satul lui Orfeu

• Biblioteca lui Pazvante Chioru

• Paştele cardinalului

• Pomorie: mănăstirea stareţului turc

• Cerven – cetatea Împăratului Roşu

• Capul Kaliakra – Stînca fecioarelor martire

• De la Bursă la mănăstire

• Mormîntul unui principe transilvan în satul fetiţei

care a descoperit moaştele Sf. Dimitrie Basarabov

• Scandalul arhonţilor

• Biserica Sîrbă ameninţă...

Autorul cărţii

Cuvînt editorial

Autorul acestei cărţi, Gheorghiţă Ciocioi (n. 11.XI.1964), cu obîrşii ţărăneşti în inima Cîmpiei Dunărene, dar rodnic învechit pe caldarîmurile Bucureştilor şi cu rafinamente urbane eliadeşti, a ştiut să facă ani de-a rîndul pe librarul, pentru ca apoi să devină, urmîndu-şi chemarea firească şi discret prisositoare, redactor de carte creştină (la Editura Sophia), traducător asiduu (din bulgară, rusă sau franceză) şi publicist curent (la Lumea Credinţei şi Lumea Monahilor, încă de la începuturile lor), iar astăzi trage, cu bune temeiuri, a savant, fiind doctorand la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi specializat deja în istoria şi antropologia culturală a spaţiului slav. Ultima sa lucrare publicată, Meşterul Manole – portret sud-dunărean, a apărut în 2012 la Editura Sophia, iar în prezent se sîrguieşte cu un studiu aplicat despre "dervişii de la Dunăre" (a se vedea şi mai jos textul intitulat "Dervişii de frontieră") şi cu o fascinantă integrală a baladei jertfei zidirii din spaţiul slav sud-dunărean (cu versiuni româneşti, note şi comentarii).

Cartea de faţă – alcătuită din trei secţiuni ("Ortodoxia Sfintei Rusii şi a întregului Est Sălbatic", "Ortodoxia mioritică" şi "Ortodoxia sud-dunăreană"), una mai ispititoare decît cealaltă şi toate trei destins şi subtil revelatoare ale unei Ortodoxii contemporane pestriţ întrupate în "viul vieţii" şi mereu hrănite din adîncuri de o tradiţie mai reavănă decît pare – este, aş zice, de două ori o "oglindă": a spaţiului ortodox sud-est european (din stepele pravoslavnicei Rusii şi pînă în Carpaţii şi Balcanii "Bizanţului după Bizanţ"), pe de o parte, şi a scrisului reportericesc al autorului (cu condei măiastru de nuvelist risipit prin hagialîcuri), pe de altă parte.

Această vastă radiografie din mers a realităţilor ortodoxe din lumea postcomunistă nu ocoleşte nici aspectele mai puţin exemplare, invitate să-şi împlinească "pe dos" rostul lor "pedepsitor" (în vechiul sens al lui "a pedepsi", care este acela de a învăţa şi, mai ales, de a se învăţa minte). Autorul are priceperea să surprindă şi să învie cu reverenţă şi înfiorare lucrurile mari şi demne de urmat, dar şi cu umor şi detaşare critică pe cele mărunte şi demne de ocolit: e un caleidoscop viu, sincer, complex, neconvenţional, "pedepsitor" fără ostentaţie sau încrîncenare, în care pitorescul şi sublimul se întîlnesc adesea, aşa cum se întîlnesc şi legenda cu realitatea sau firescul cotidian cu minunile credinţei. O lume care e a noastră mai mult decît ştim sau ne închipuim, şi pe care o (re)descoperim punctată la tot pasul de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, veghetori peste locuri şi peste vremi, mereu chemători la desăvîrşire şi mereu înţelegători faţă de nedesăvîrşirile trecerii noastre prin veac.

Aceste cioburi atent lustruite şi de la sine dătătoare de seamă sînt adunate sub un titlu care trimite, ce-i drept, şi la unul dintre textele antologate ("Directorul şcolii de înviat morţi", plasat în prima secţiune), dar, cu mult mai generic şi mai miezos, la centralitatea învierii în învăţătura şi viaţa creştină, căci ce altceva este creştinismul, în lamura lui, decît marele pariu divino-uman al vieţii cu învierea?

Toate textele reproduse aici (cu minime ajustări auctoriale sau editoriale) au apărut de-a lungul anilor în Lumea Credinţei, iar la sfîrşitul fiecăruia se face precizarea în ce an şi număr anume (acolo fiind – cum n-au putut fi aici – şi splendid ilustrate, cu fotografii adeseori realizate de către autorul însuşi – pelerin complet şi incorigibil al secolului XXI).

Cred că volumul de faţă onorează atît pe autor, cît şi revista care i-a găzduit lunar textele, dar mai presus de toate onorează îndărătnicia vitală a "Ortodoxiei tîrzii", care înaintează spre eshaton chiar şi lingîndu-şi rănile, găsind mereu în sine însăşi resurse inefabile de puritate şi prospeţime aurorală. Căci pînă la urmă "tîrziul" lumii e în faţa lui Dumnezeu doar o glumă proastă şi trecătoare a Nefîrtatului deja demult biruit de strălumina treimică a Învierii.

Răzvan CODRESCU

Birjar aşteptîndu-şi muşterii

Secta scopiţilor

Misticismul poporului rus a pătruns adeseori, prin intermediul unor secte obscure, pînă în înalta societate moscovită şi petersburgheză – devenită o susţinătoare ferventă, începînd cu veacul al 18-lea, a modelului cultural apusean... Secta scopiţilor e poate unul dintre cele mai grăitoare exemple...

Birjarii Bucureştilor de altădată...

Despre scopiţi au vorbit la noi mai ales I. L. Caragiale şi Constantin Virgil Gheor­ghiu, citaţi adeseori în literatura de specialitate alături de Karl Konrad Gras, Puşkin, N. N. Volkova ori F. M. Dostoievski. Migraţia scopiţilor din Rusia spre România – un adevărat exod – s-a petrecut în urma persecuţiilor autorităţilor ţariste din cea de-a doua jumătate a veacului al 19-lea. „Cea mai tolerantă naţie de pe continentul european” – aşa cum era cunoscut poporul român în acele vremuri – îi va primi cu braţele deschise. Scopiţii s-au stabilit, cu precădere, în trei colţuri de ţară: Bucureşti, Iaşi şi nordul Dobrogei (unde vor fi confundaţi, adeseori, cu lipovenii, ale căror practici religioase le respectau cu sfinţenie). În Capitală, principala ocupaţie a acestora a fost cea de birjar (vă amintiţi, cu siguranţă, de celebra formulă: La bulivar, birjar, la bulivar! – adresată cel mai adesea „muscalilor”). Aici vor locui vreme îndelungată în zona Piaţa Gemeni – Calea Moşilor, cîteva „enclave” de scopiţi întinzîndu-se pînă spre Piaţa Romană.

Deşi harnici şi cu un comportament ireproşabil la prima vedere, printre lipoveni scopiţii nu vor avea prea mare trecere. Aceştia îi vor îndepărta în curînd din comunităţile lor. Puţină lume mai ştie astăzi, de pildă, că localitatea 2 Mai, de la malul Mării Negre, a fost întemeiată de către secta scopită, izgonită din satele lipoveneşti de lîngă Tulcea.

„Maeştrii” din Urali

Începutul sectei scopiţilor se pierde în trecutul tenebros al Rusiei păgîne, deşi unii istorici consideră că secta şi-ar avea originile în lumea indiană, în creştinismul primar ori în înţelegerea greşită a Scripturii de către unii preoţi ruşi din veacurile al 11-lea şi al 12-lea. Căutarea purităţii adamice, a contopirii cu divinitatea, o preocupare constantă a misiticismului slav, a condus, la poporul rus, către practici dintre cele mai bizare. Abaterile de la dreapta credinţă, în numele „eficientizării” divinaţiei mistice, vor pune în alertă, de-a lungul vremii, nu doar conducerea Bisericii Ruse, ci şi autorităţile ţariste, care  pedepsesc aspru mai multe grupări rascolnice.

Secta scopiţilor va atrage pentru prima oară atenţia societăţii ruse în anul 1771, cînd în regiunea Urali, doi ţărani – Andrei Ivanov şi Kondratii Selivanov – îi conving pe 13 consăteni să se castreze. După o scurtă anchetă judiciară, Ivanov este torturat şi mai apoi surghiunit în Siberia. Selivanov reuşeşte să scape, fiind dat în urmărire generală pe întreg cuprinsul Imperiului Rus. Va fi prins abia după 4 ani, fiind trimis, pe loc, în Siberia.

Sub ochii ţarului

Condamnarea celor doi „maeştri” ai sectei scopiţilor avea să scoată la iveală o întreagă reţea, bine organizată, ce acţiona nu doar în provinciile îndepăratate de centru, ci chiar în capitală, sub ochii autorităţilor. Legenda celor doi capi ai grupării, care „pătimeau pe nedrept” dincolo de Urali, va spori şi mai mult numărul adepţilor acesteia. Reuşind să evadeze, Selivanov se va proclama „Fiu al lui Dumnezeu” şi „întrupare de foc” a ţarului Petru al III-lea al Rusiei – ţar ce avusese mare trecere înaintea rascolnicilor (cărora le garantase libertatea de conştiinţă) şi a ţăranilor ruşi (pe care i-a împroprietărit).

Pentru a avea succes în lupta împotriva grupării scopiţilor, poliţia ţaristă va pune pe seama lui Selivanov următoarele cuvinte: „Eu sunt Dumnezeul Dumnezeilor şi Împăratul Împăraţilor şi voi mîntui pe cei credincioşi prin castrare”. După 18 ani de libertate (suspectă, pentru mulţi – în chiar inima Sankt Petersburgului, unde va scopi „prieteni” de seamă ai ţarului: nobili, ofiţeri superiori, funcţionari, clerici şi mari comercianţi), în anul 1797 Selivanov este închis într-un azil de nebuni, iar mai apoi într-o mănăstire din oraşul Suzdal, unde îşi va sfîrşi viaţa la vîrsta de 100 de ani.

Condamnarea scopiţilor

Secta scopiţilor va cunoaşte o înflorire continuă, cu toate persecuţiile la care a fost supusă, pînă spre sfîrşitul primului deceniu al veacului al 20-lea. În 1874, ea număra aproape 6000 de adepţi (1465 fiind femei), aflaţi în diferite „stadii de iniţiere” (noviciat, tăirea sînilor, a unor părţi din organele genitale, castrare totală). Dintre aceştia, 700 de bărbaţi şi aproape 100 de femei se aflau în stadiul ultim al iniţierii. Deportările în Siberia, ridiculizarea în public a scopiţilor (îmbrăcarea bărbaţilor scopiţi în port femeiesc şi plimbarea lor pe uliţele satelor) ori obligativitatea fiecărui scopit de a se înscrie într-un registru special al Imperiului Ţarist nu vor conduce nicidecum la o diminuare a numărului adepţilor. Astfel, mai multe ziare englezeşti, în 1910, vorbeau despre existenţa a peste 100.000 de scopiţi pe teritoriul Rusiei.

În timpul Uniunii Sovietice, secta scopiţilor va fi interzisă cu desăvîrşire – în 1929 desfăşurîndu-se un răsunător proces de condamnare a acesteia. Dacă numărul celor judecaţi în primul mare proces intentat sectei scopiţilor, în 1772, a fost  făcut public (246 de condamnaţi), de această dată el va rămîne secret. Cert e doar faptul că secta va dispărea în curînd, ultimii ei supravieţuitori sfîrşindu-şi zilele pe la jumătatea secolului trecut, în România.

Scopiţii – ieri şi azi

Astăzi, Biserica Rusă socoteşte drept urmaşi ai scopiţilor o grupare ce numără cîteva sute de aderenţi – concentrată, în principal, în cîteva raioane din Caucazul de Nord. În cadrul sectei nu se practică însă o castrare fizică, ci una „spirituală”, membrii acesteia supunîndu-se unor practici religioase mai puţin obişnuite pentru un credincios al Bisericii. Regimul de viaţă auster este unul apropiat de cel al vechii grupări a scopiţilor. Jurămintele făcute în cadrul sectei, de a păstra tăcerea asupra practicilor ori secretelor încredinţate, nu au permis, deocamdată, o comparaţie bazată pe date certe între practicile vechii grupări şi cele ale „spiritualilor” din Caucaz.

Dacă despre vechii scopiţi, de pildă, se ştie că acceptau căsătoria (se mutilau după ce aveau unul ori doi copii), poziţia noii grupări în această privinţă nu este încă pe deplin cunoscută. Ceremoniile nocturne, dansul frenetic, pînă la extaz, ale „porumbeilor albi” nu au fost moştenite de „noii scopiţi” – după cum se pronunţă mai mulţi sectologi ruşi. Nici alte puncte principale de credinţă ale vechii grupări – precum milenarismul, după atingerea numărului biblic de 144.000 de sfinţi (scopiţi, evident!) – nu sunt împărtăşite astăzi în totalitate de către adepţii sectei caucaziene. Dar despre practicile unor grupări sectare mai noi ale Răsăritului slav, cu altă ocazie.

Gheorghiţă CIOCIOI

Lumea Credinţei, anul X, nr. 9 (110),

septembrie 2012 (în volum: pp. 87-91)

La bulivar, birjar! (desen de Bogdan Calciu)