INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (4)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Viziune de Andrew Gonzalez

I

Nimic nu-i pur în foamea mea de tine,

iar de te-ador şi la picioare-ţi cad,

e că rîvnesc trupeşte să te prad,

din ochii verzi în scoaba gleznei fine.

Nu miezul tău ceresc deştept mă ţine

şi nu spre slavă caut noaptea vad,

ci mă aprind ca focul viu sau scad

doar pe decindea coapsei tale line.

Să nu mă crezi cînd laţ arunc cuvîntul,

nici cînd, extatici, ochii mei te tac:

nu vreau să fac pe dracul sau pe sfîntul,

dar vreau cu mine însumi să mă-mpac,

iar chipul tău, pe care-n taină cîntu-l,

nu-l vreau de suflet şi de vis sărac!

II

Nici tineri nu mai sîntem, nici bătrîni

nu ne putem numi cu-adevărat,

dar vremea noastră atît s-a îngustat

încît iubirea-i greu s-o mai îngîni.

Splendoarea dulce-a anilor păgîni

e ca un vis ce-n urmă l-am lăsat,

nu uşuraţi de el ca de-un păcat,

ci cu povara jindului în sîni.

Să fim de-acum rîndaşi ai celor sfinte,

cu îngerii în preajma noastră roi?

Mă tem c-am da tot raiul dinainte

pe un crîmpei din raiul dinapoi...

Dar Dumnezeu mereu şi-aduce-aminte

şi se îndură, răbdător, de noi...

III

De-atîta vis ni s-a făcut iubirea

doar cîntec trist şi umbră tremurată,

şi teamă mi-i c-aievea niciodată

nu-i vom mai şti nici gustul, nici plinirea.

E toată-n gînd şi-n lume nicăirea,

şi plînge după carnea ei uitată,

cum plînge după raiul de-altădată

în noi, cu lungi suspine mute, firea.

De vii topiţi suav într-o visare,

ne-am vrea mai mult, dar sîntem mai puţin

cu fiece clipită trecătoare,

iar trena morţii îngeri trişti ne-o ţin:

la ce-i bun chipul fără-asemănare

şi veacul fără vecii care vin?

IV

Cînd simţi povara anilor în spate

şi cum, pe rînd, iubirile te tac,

iar visu-n tine-i zilnic mai sărac,

pricepi întreaga morţii bunătate.

Cît sînt pe lume stricăcioase toate

şi ca de boală-n murgul vieţii zac,

să-ţi intre parcă zilele în sac

e darul milei ce-nţelept ne bate.

Căci veşnicia-atîta are preţ

cît fu şi-o fi în noi nestricăciune

şi nume bun la marele judeţ,

ce-n firea lui pe fiecare-l pune,

să nu se creadă nimenea semeţ,

ci doar iubirea-n veci să ne răzbune.

V

Iubirea mea dintîi ajunse sură,

iubirea mea din urmă-i numai vis:

nu-i rană-n firea mea să se fi-nchis,

ci toate-mi sînt, la asfinţit, măsură.

M-adun de viu din toate cîte fură

şi mor încet în toate cîte mi-s,

şi mult mă tem c-atîta rai mi-e scris

cît rug aprins mi-a fost iubirea pură.

La cît mă ştiu de nărăvit spre rele,

de rîvnitor al fructului oprit

şi de viclean în dorurile mele,

nu cred să am temei în ce-am iubit:

sper doar nedrept păcatele să-mi spele

cu mila lui Divinul Răstignit.

VI

Iubirii-i sîntem, poate, paznici buni,

dar unde-ar mai putea de-acum să fugă,

cînd prinde limba morţii de ne-ndrugă

şi nimeni nu mai crede în minuni?!

De-ţi mîngîi struna, tot frumoasă suni,

şi-n ochi lumina-ţi plînge ca o rugă,

dar sunetele-n cîntec nu se-njugă,

nici cerul în priviri nu-l mai aduni...

Iubirea noastră e din alt eon

şi-abia mai umblă-n cîrji de amintire

sau moţăie în jilţul din donjon,

visîndu-se sfioasă şi subţire,

pe cînd în jur din aripi iscă zvon

doi îngeri trişti ca David din psaltire...

VII

La noapte să fugim te-aş ispiti

în primul vis ce ne va da tîrcoale

şi în alcov cochiliile goale

să le lăsăm acestei lumi tîrzii.

Vom apuca-n văzduhuri sinilii

poteci de vînt şi culmi de nori domoale,

şi ne-or ieşi alaiuri albe-n cale,

să ne petreacă zborul spre vecíi.

Din veştejirea noastră împreună

putem scăpa doar cu fugiţii bir

dacă vom da, cînd miezul nopţii sună

şi-n păr ne suflă-al stelelor zefir,

iar Dumnezeu, cu-n ochi deschis în lună,

ne va preface dragostea în mir.

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Intermezzo liric: Erosstihuri (1)

* Intermezzo liric: Erosstihuri (2)

* Intermezzo liric: Erosstihuri (3)