Viziune de Andrew Gonzalez
I
Nimic nu-i pur în foamea mea de tine,
iar de te-ador şi la picioare-ţi cad,
e că rîvnesc trupeşte să te prad,
din ochii verzi în scoaba gleznei fine.
Nu miezul tău ceresc deştept mă ţine
şi nu spre slavă caut noaptea vad,
ci mă aprind ca focul viu sau scad
doar pe decindea coapsei tale line.
Să nu mă crezi cînd laţ arunc cuvîntul,
nici cînd, extatici, ochii mei te tac:
nu vreau să fac pe dracul sau pe sfîntul,
dar vreau cu mine însumi să mă-mpac,
iar chipul tău, pe care-n taină cîntu-l,
nu-l vreau de suflet şi de vis sărac!
II
Nici tineri nu mai sîntem, nici bătrîni
nu ne putem numi
cu-adevărat,
dar vremea
noastră atît s-a îngustat
încît iubirea-i
greu s-o mai îngîni.
Splendoarea dulce-a
anilor păgîni
e ca un vis ce-n
urmă l-am lăsat,
nu uşuraţi de el
ca de-un păcat,
ci cu povara
jindului în sîni.
Să fim de-acum
rîndaşi ai celor sfinte,
cu îngerii în
preajma noastră roi?
Mă tem c-am da
tot raiul dinainte
pe un crîmpei din
raiul dinapoi...
Dar Dumnezeu
mereu şi-aduce-aminte
şi se îndură,
răbdător, de noi...
III
De-atîta vis ni
s-a făcut iubirea
doar cîntec trist
şi umbră tremurată,
şi teamă mi-i
c-aievea niciodată
nu-i vom mai şti
nici gustul, nici plinirea.
E toată-n gînd
şi-n lume nicăirea,
şi plînge după carnea
ei uitată,
cum plînge după
raiul de-altădată
în noi, cu lungi
suspine mute, firea.
De vii topiţi
suav într-o visare,
ne-am vrea mai
mult, dar sîntem mai puţin
cu fiece clipită
trecătoare,
iar trena morţii
îngeri trişti ne-o ţin:
la ce-i bun
chipul fără-asemănare
şi veacul fără
vecii care vin?
IV
Cînd simţi povara
anilor în spate
şi cum, pe rînd,
iubirile te tac,
iar visu-n tine-i
zilnic mai sărac,
pricepi întreaga
morţii bunătate.
Cît sînt pe lume
stricăcioase toate
şi ca de boală-n
murgul vieţii zac,
să-ţi intre parcă
zilele în sac
e darul milei
ce-nţelept ne bate.
Căci
veşnicia-atîta are preţ
cît fu şi-o fi în
noi nestricăciune
şi nume bun la
marele judeţ,
ce-n firea lui pe
fiecare-l pune,
să nu se creadă
nimenea semeţ,
ci doar iubirea-n
veci să ne răzbune.
V
Iubirea mea
dintîi ajunse sură,
iubirea mea din
urmă-i numai vis:
nu-i rană-n firea
mea să se fi-nchis,
ci toate-mi sînt,
la asfinţit, măsură.
M-adun de viu din
toate cîte fură
şi mor încet în
toate cîte mi-s,
şi mult mă tem
c-atîta rai mi-e scris
cît rug aprins mi-a
fost iubirea pură.
La cît mă ştiu de
nărăvit spre rele,
de rîvnitor al
fructului oprit
şi de viclean în
dorurile mele,
nu cred să am
temei în ce-am iubit:
sper doar nedrept
păcatele să-mi spele
cu mila lui
Divinul Răstignit.
VI
Iubirii-i sîntem, poate, paznici buni,
dar unde-ar mai putea de-acum să fugă,
cînd prinde limba morţii de ne-ndrugă
şi nimeni nu mai crede în minuni?!
De-ţi mîngîi struna, tot frumoasă suni,
şi-n ochi lumina-ţi plînge ca o rugă,
dar sunetele-n cîntec nu se-njugă,
nici cerul în priviri nu-l mai aduni...
Iubirea noastră e din alt eon
şi-abia mai umblă-n cîrji de amintire
sau moţăie în jilţul din donjon,
visîndu-se sfioasă şi subţire,
pe cînd în jur din aripi iscă zvon
doi îngeri trişti ca David din psaltire...
VII
La noapte să fugim te-aş ispiti
în primul vis ce ne va da tîrcoale
şi în alcov cochiliile goale
să le lăsăm acestei lumi tîrzii.
Vom apuca-n văzduhuri sinilii
poteci de vînt şi culmi de nori domoale,
şi ne-or ieşi alaiuri albe-n cale,
să ne petreacă zborul spre vecíi.
Din veştejirea noastră împreună
putem scăpa doar cu fugiţii bir
dacă vom da, cînd miezul nopţii sună
şi-n păr ne suflă-al stelelor zefir,
iar Dumnezeu, cu-n ochi deschis în lună,
ne va preface dragostea în mir.
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Extraordinar! Pe măsură ce citeam aceste atît de frumoase poezii, aveam impresia că mă regăsesc în ameţitorul vîrtej al gîndurilor şi frămîntărilor mele, al ispitele ce mă bîntuie aidoma (aproape pînă în amănunt - păcat că nu şi în versuri) celor scrise aici. Dacă aţi fi zis şi "ochii albaştri", atunci sigur v-aş fi acuzat de pătrundere ilicită şi paranormală în tainele presupus de nepătruns ale sinelui meu. Cine este, domnule Codrescu, fericita regină a lumii dumneavoastră de poet, cea care vă dăruieşte minunatele cuvinte? Cuvinte care, după cum am încercat să vă spun şi în seara asta - uşor intimidat de vederea faţă către faţă - au avut darul de a-mi strecura printre gene cîteva lacrimi, însă nu pentru că mi-ar fi pătruns în ochi, ci undeva prin cotloanele sufletului.
RăspundețiȘtergere