ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2001

UN EVREU RENEGAT

AVERTIZEAZĂ AMERICA

Discursul lui Benjamin H. Freedman [1] din 1961 [2]

Aici în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite asemenea unor monarhi absoluţi. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.

Ce s-a petrecut? Întîi s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sînt puţini oameni de vîrsta mea care-şi amintesc concret lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, iar în cealaltă tabără de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic cîştigase acel război: nu doar de jure, ci chiar de facto. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţie pentru soldaţii ei, cu alimente pentru doar o săptămînă, după care a urmat foametea. În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600.000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Nici un singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă, pe care juriştii o numesc status quo ante basis. Aceasta înseamnă: “Să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci, Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri; şi încă în mod serios. Şi nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil, pînă la nimicirea totală. În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care reprezentau, de fapt, pe sioniştii din Estul Europei) au mers la Ministerul de Război britanic şi (aici voi fi foarte laconic, pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele) au spus: “Uitaţi cum stau lucrurile. Încă mai puteţi cîştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea cîştiga acest război dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi; eram tineri; eram bogaţi; eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: “Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”. Cu alte cuvinte, ei făcuseră tîrgul următor: “Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atîta drept să promită cuiva Palestina cît ar fi avut SUA dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură, vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară ca pe moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea, Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916. Iar la puţin timp după aceasta – nu ştiu cîţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasitotalitate progermane, au intrat în război împotriva Germaniei de partea Marii Britanii.

Am afirmat că SUA erau în cvasitotalitate progermane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media din America aparţineau evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau progermani. Erau progermani deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia cîştigînd războiul. Aceşti bancheri evreo-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane, refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, fie şi cu un dolar. Ei au stat deoparte, spunînd: “Cîtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia, nici un cent!”. În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptînd în acest mod, alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenuncheată şi pe Ţar anihilat. Acum, aceiaşi evrei, cînd au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest tîrg! La vremea respectivă aceasta a dus la o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care se schimbă de pe roşu pe verde. După ce toate marile ziare americane fuseseră progermane, explicînd dificultăţile întîmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi “huni”! Germanii executau surori ale Crucii Roşii! Germanii tăiau mîinile bebeluşilor! Puţin după aceea, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Brandeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunîndu-i. “Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson! Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rîndul tau să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”. Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii! America nu avea nici un interes în acel război; America avea la fel de mult interes în acel război ca şi cineva care s-ar gîndi să fie pe lună în această seară mai degrabă decît în patul lui. Pentru contextul Primul Război Mondial nu a existat nici un sens ca America să fie implicată în ostilităţi.

După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: “Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile, conform acordului. Daţi-ne acum şi în scris că veţi respecta tîrgul şi că ne veţi oferi Palestina după război!”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gîndit să conceapă o “chitanţă”. Şi “chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încît lumea să nu-şi poată da seama despre ce era vorba. Şi această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour. Declaraţia Balfour nu era decît promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decît am făcut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Cînd războiul a luat sfîrşit şi germanii au mers la Paris, pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Iar eu am fost acolo: e normal, deci, că ştiu. Ce s-a întîmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau după plac Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: “Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?”. După care au dat în vileag, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Abia atunci germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimîntătoarele reparaţii de război numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Cînd germanii au realizat ce se petrecea, au fost, evident, indignaţi. Trebuie precizat că, pînă în acel moment, în nici o ţară a lumii evreii nu erau mai confortabil instalaţi decît în Germania. Era acolo domnul Rathenau, care era un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime, North German Lloyd´s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg, era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gîndească: “Iată într-adevăr trădare!”. A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS, iar noi învingem şi le spunem ruşilor: “Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia! Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrîngerea noastră. O înfrîngere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrîngerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că prin ei China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor, faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil nici că un chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stîlpi de iluminat şi copaci pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă, deci, cum v-aţi simţi! Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră atît de binevoitori cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, mai toţi luaseră calea Germaniei. Şi germanii le oferiseră azil, tratîndu-i chiar cu respect. Iar acum aceşti evrei vînduseră Germania doar pentru simplul motiv că doreau cu încăpăţînare Palestina, pentru a crea acolo un “stat evreu".

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi pe care le ştiţi azi legate de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923 au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de ele) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite. Înşişi evreii au recunoscut acest lucru. Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, ar fi descoperit că un pahar cu sînge de evreu ar fi mai gustos decît Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era nici vorbă, pe de altă parte, de vreun resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios. Nimănui nu-i păsa în Germania de atunci de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune “Şema´Israel” în loc de “Tatăl nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescînde în Germania interbelică nu au avut drept cauză decît un singur lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de cumplita lor înfrîngere militară.

Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără nici un motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nici o vină, decît pe aceea de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică. Germanii creaseră comerţul mondial. Nu trebuie să uităm că pe vremea Revoluţiei franceze Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. Trei sute de entităţi politice separate! Şi aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic, pentru ca în următorii 50 ani Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană o concura pe cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune. Şi care a fost rezultatul acestei stări de lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia pentru a distruge Germania. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească un motiv plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hărţi, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după Primul Război Mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrîngerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în rîndul germanilor. Dar nici un fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente ale Departamentului de Stat) citează un raport semnat Hugo Schönfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull în 1933 în Germania ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în stare de perfectă sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întîmplător, la vremea respectivă circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale...

Acum, nişte repere istorice strict necesare: în 1918-1919 comuniştii au preluat puterea în Bavaria pentru cîteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, împreună şi cu alţi evrei, au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt, Kaiserul, cînd a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că tocmai comuniştii vor prelua puterea în Germania şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda. Cum ameninţarea comunistă în Germania fusese în cele din urmă anihilată, evreii încercau să reintre în vechile posturi, însă germanii începură să lupte împotriva lor în toate modurile, totuşi fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale. Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 de milioane de germani contra a numai 460.000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (profitaseră de context şi acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii, cumpărînd, practic, tot ce se putea cumpăra). Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea de către ei a poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor faţă de ei. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizînd o discriminare globală. Practic, evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale; aşa cum noi, americanii, i-am îndepărta de îndată pe chinezi, sau pe negri, sau pe catolici, sau pe oricine altcineva din ţară care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducîndu-ne în situaţia unei înfrîngeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei de pretutindeni s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: “Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Şi noi, evreii din toată lumea, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră”. Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii... Ce au făcut, atunci, evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici, el a mers de la vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: “Evreii din toată lumea declară azi Război Sfînt împotriva Germaniei. Ne aflăm, din această clipă, angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa pînă se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial, mai ales în afacerile de export”. Era o realitate: două treimi din alimente Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit, deci, fără export, două treimi din germani ar fi pierit de foame. În această declaraţie, tipărită în New York Times pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara cu tot tupeul că “acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinînd de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, boicot atît de asiduu încît pe nici un raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs avînd inscripţionat pe el “Made in Germany”. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în rîu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau la rîndul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarde pe care scria: “Hitleriştii” sau “Asasinii”, aşa cum se face uneori în Sud. Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss) o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta “Made in Germany”. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarde antihitleriste.

În timp ce unele ca acestea se petreceau în lume, în Germania, repet, nimeni nu se atingea de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rîndul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic. Evident, germanii au spus: “Cine sînt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră, ne aduc oamenii în şomaj şi fac să ne îngheţe industria? Cine sînt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau, evident, indignaţi, Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să-i fie premier sau cancelar? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp. Dar de-abia în 1938, cînd un tînăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în Ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte, şi luptele de stradă, şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvîntul “antisemitism” (pe care-l consider un nonsens) [3], dar întrucît dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania explodaseră antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru dezastrul german din Primul Război Mondial şi noua boicotare mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă o dată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.

În acea perioadă trăiam în Germania şi ştiam că germanii considerau că Europa urma să fie sau creştină, sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cît posibil. Şi au început reînarmarea. În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică şi Germania şi-a dat seama că “dacă nu sîntem puternici, curînd vine şi rîndul nostru”. Aşa cum azi, în America, spunem şi noi: “Dacă nu sîntem puternici, curînd vine şi rîndul nostru”. Şi guvernul nostru cheltuie 84 de miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40.000 de evrei mărunţi care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atîtea ţări ale lumii. (...)

Ce putem face noi azi, în pragul celui de-Al Treilea Război Mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi, care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, la Londra, că sioniştii făceau un tîrg cu Cabinetul de Război britanic pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd, ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA la vremea respectivă? Nimeni. Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idee aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în urma căreia Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri pe vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul. Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei; şi toţi ceilalţi erau acolo, şi îi auzeam cum îl bombardau pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank, şi îi auzeam cum îl îndoctrinau pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mîini. Preşedintele Wilson, cînd venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut. Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi macelăriţi. Şi pentru ce? Pentru ca evreii să-şi facă în Palestina “statul” lor! (...)

Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, despre care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul dintre ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sînt aici să vă prezint fapte. În Ziua Iertării, ca evreu, intri la sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămîi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori; ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul ca orice promisiune, declaraţie sau jurămînt pe care le vei face în următoarele 12 luni să fie nule şi neavenite. Jurămîntul nu va fi jurămînt; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea vor fi nimic. Cu atît mai mult cu cît Talmudul reaminteşte evreului ca, ori de cîte ori face o promisiune sau un jurămînt, el să nu uite de legămîntul făcut sub Kol Nidre de Ziua Iertării, care îl scuteşte de respectarea lor. Deci, cît de mult ne putem noi baza pe loialitatea lor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cît s-au bazat germanii pe loialitatea lor în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea, mai devreme sau mai tîrziu, aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii. Şi din aceleaşi motive.

(Traducerea s-a efectuat în Redacţie)

[1] Benjamin Harrison Freedman (1890-1984), evreu american convertit de la iudaism la romano-catolicism, om de afaceri şi militant antisionist şi anticomunist. [Nota Blog]

[2] Discursul ţinut iniţial de milionarul american în 1961, la Willard Hotel din Washington D. C., este mult mai lung (cei interesaţi îl pot citi în original, pe internet). Punctele cardinale au reţinut şi au tradus o variantă mai concentrată. E regretabil că nu s-a indicat sursa. Nu-mi mai amintesc prea bine, dar cred că textul original a fost trimis la Redacţie, din Statele Unite, de către părintele Gheorghe Calciu, iar de traducere s-a ocupat chiar directorul publicaţiei, Gabriel Constantinescu (nu ştiu la cine va fi apelat, dar eu i-am făcut doar o revizie de rutină). Textul trebuie citit cu prudenţă şi raportat la contextul de atunci. [Nota Blog]

[3] Pentru o analiză critică a termenului de “antisemitism”, cf., şi pe acest blog, “Povestea unei vorbe proaste”. [Nota Blog]

 

* “Un evreu renegat avertizează America. Discursul lui Benjamin H. Freedman din 1961”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 11/131, noiembrie 2001, pp. 12-13 (rubrica “Toate-s vechi... şi nouă toate”).

1972: susţinători ai lui Benjamin H. Freedman

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)