«Şi cu ei [cu apostolii şi ucenicii] petrecând, le-a poruncit să nu se
depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El)
aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat
cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile.
Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?
El a zis către ei: Nu este al vostru a
şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi lua
putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim
şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.
Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat
de la ochii lor. Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au
stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus Care S-a
înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer».
(Faptele Apostolilor 1, 4-11)
Fericitul Augustin spunea că
Învierea Domnului este speranţa noastră de căpătîi, iar Înălţarea Domnului este
gloria noastră, adică mărirea făpturii întru Dumnezeul Care S-a făcut om şi a
biruit moartea prin Învierea Sa cea de a treia zi. Înălţarea împlineşte bucuria
Învierii şi ne arată piscul dumnezeiesc al mîntuirii noastre. Căci - cum repetă
Părinţii - Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă dumnezeu: nu prin
fire, ci prin har. Crucea e semnul înfierii de sus, tot creştinul fiind chemat
să fie fiu al lui Dumnezeu prin Fiul cel din Treime. Imitatio Christi înseamnă să mori cu Hristos păcatului, să învii cu
El la o viaţă nouă şi să te înalţi cu El de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, la
fericirea cea sfîntă şi la desăvîrşirea cea negrăită a vieţii veşnice.
În vechime, Înălţarea şi
Rusaliile (Pogorîrea Duhului Sfînt) se sărbătoreau deodată, la 40 de zile de la
Înviere. Din secolul V (unii sînt de părere că chiar dinspre sfîrşitul
secolului IV) cele două praznice au început să se ţină separat: Înălţarea la 40
de zile de la Înviere, iar Rusaliile (denumite de-acum şi Cincizecimea) la 50
de zile de la Înviere. Cu ele se încheie, anual, ciclul pascal.
Obiceiul popular, aproape
generalizat la români, de a înlocui, în răstimpul dintre Înălţare şi Rusalii,
formula mărturisitoare "Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!" cu
formula adaptată "Hristos S-a înălţat! - Adevărat S-a înălţat!" nu
are întemeiere oficială bisericească, nici suficientă îndreptăţire teologică,
ci este, cum spunea vrednicul de pomenire părinte Bartolomeu Anania, o expresie
- tolerată părinteşte de Biserică - fie a ignoranţei ingenue, fie a excesului
de evlavie. Învierea s-a petrecut fără martori direcţi sau imediaţi, de aceea
realitatea ei tainică se cere asumată şi mărturisită (adeverită) prin credinţă,
în vreme ce Înălţarea s-a făcut la vedere, cu martori numeroşi (Scriptura
vorbeşte de apostoli şi ucenici, lăsînd loc şi de alţi presupuşi martori
conjuncturali, iar Tradiţia susţine şi prezenţa la faţa locului a Maicii
Domnului înseşi), fiind o evidenţă sensibilă înainte de a fi un act de
credinţă. (Privitor la martorii oculari ai Înălţării, să menţionăm, în treacăt,
că iconografia ortodoxă îl aşază printre ei şi pe Sfîntul Apostol Pavel - a se
vedea şi icoana reprodusă mai sus -, deşi, la data respectivă, acesta nu făcea
încă parte din ceata apostolică; dar Domnul tocmai chemase la propovăduire
"pînă la marginea pămîntului" - a se vedea citatul iniţial din Faptele Apostolilor -, iar Pavel avea să
fie poate cel mai mare dintre propovăduitorii Săi, aşa că anacronismul se motivează în plan simbolic.)
Sfîntul Sinod al Bisericii
noastre a hotărît în 1999 - şi a întărit în 2001 - ca Ziua Înălţării să fie şi Ziua
Eroilor, adică a cinstirii creştineşti a tuturor celor care, de-a lungul
istoriei de două ori milenare, au mărturisit, au luptat şi s-au jertfit pentru
Cruce, Ţară şi Neam. Se înţelege de ce viitoarei Catedrale a Mîntuirii Neamului
i s-a rînduit ca principal hram tocmai Înălţarea la Cer a Domnului nostru Iisus
Hristos, temeiul şi modelul absolut al iubirii jertfelnice şi mîntuitoare, la
care sîntem chemaţi cu toţii şi întru
care s-ar cuveni să fim una, acum şi
în veci. (R. C.)
Măreşte, suflete al meu, pe Hristos, dătătorul de viaţă, Cel ce S-a
înălţat de pe pămînt la cer. Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de
minte şi de cuvînt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani,
credincioşii, cu un gînd, te fericim.
(Axionul Înălţării
Domnului)
Icoană realizată la Sfînta Mănăstire Diaconeşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu