EMINESCU ŞI CREDINŢA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA EDITURA

«LUMEA CREDINŢEI»:

PREFAŢĂ

Avem o problemă cu Eminescu. Pe cât de citit, citat, comentat și editat înainte de 1989, pe atât de contestat, relativizat, injuriat și ocolit după aceea. Ceea ce era admirat, cumva compensatoriu la delirul cultului personalității perechii dictatoriale, a devenit între timp nefrecventabil. De unde vine această uluitoare schimbare? Este limpede că asemenea evoluții nu pot fi puse pe seama lui Eminescu însuși. Dimpotrivă. Ar fi fost de așteptat, în plină libertate, să asistăm la redescoperirea omului cetății, după ce în comunism fusese redus la omul de litere. Poate că tocmai această latură combativă a lui este, azi ca și ieri, incomodă. Câți scriitori sunt și spirite vii ale epocii lor? Câți își asumă riscul de a nu fi pe plac? Să practice incorectitudinea politică, adică să fie consecvenți? Sigur, nu vreau să dau apă la moara teoriilor conspirației. Mă uimește doar contratimpul pe care îl parcurge receptarea operei eminesciene. Nu îmi pierd, însă, nădejdea.

Cred că o posibilă explicație pentru răsturnarea imaginii lui Eminescu stă în maniera de gestionare a memoriei culturale. Foarte simplu formulat, este din ce în ce mai dificil să punctezi vizibil și cu impact cotidianul mediatic marcat de efemer, de viteză, să cultivi locurile simbolice, să găsești gesturile potrivite și cuvintele semnificative pentru a menține trează legătura cu operele într-adevăr importante. Luând în considerare amnezia culturală sau, mai direct spus, analfabetismul de care mulți dintre contemporanii noștri suferă, majoritatea dintre ei fără să știe, ar fi nevoie de o mereu reluată hermeneutică și de o “înscenare” pe măsură, adaptată publicului, astfel încât mesajul să ajungă la destinatar. În plină disoluție postmodernă a reperelor și valorilor, a criteriilor de orice fel, monumentalitatea sau gravitatea nu mai sunt suficiente pentru a garanta perenitatea. Simetric “canonului occidental”, ar fi momentul să ne întrebăm dacă există și un “canon oriental” sau măcar unul, mai restrâns, care să ne privească pe noi, românii aflați tradițional între Orient și Occident. Cum arată, oare, canonul românesc? Ce este important să știm, adică să nu uităm, pentru a fi ceea ce trebuie sau vrem să fim?

Ei bine, aici ar putea fi Eminescu „util”. Măcar din trei motive.

Întâi de toate, nivelul limbii române atins în opera lui. Nu ar trebui să coborâm sub el. Din nefericire, de la posturile publice de televiziune la ziare și de la amvon la catedră, limba suferă cumplit, lăsându-se pocită de tot felul de utilizatori incapabili să înțeleagă funcția centrală a comunicării. Or, între noi nu are loc un banal trafic de cuvinte, ci de sensuri și emoții. Doar astfel, alături de teritoriu, limba este fondatoare de identitate colectivă. Așadar, limba română ar fi primul element “canonic”.

Apoi, de la același Eminescu am putea învăța să avem o bună ancorare în istorie și prezent deopotrivă. Este înspăimântător când, la întrebarea care ar fi cel mai mare român al tuturor timpurilor, respondenții ajung să oscileze între un fotbalist și un patron de club. Oricât de talentat jucătorul sau de abil antreprenorul, “canonicitatea”, adică, altfel spus, caracterul exemplar, stă în virtuți mai adânci. O asemenea confuzie ne arată că elita noastră intelectuală a abandonat rolul didactic în spațiul public. Ignorând istoria, împreună cu lecțiile ei, dar și prezentul, în ciuda imperfecțiunii sale agasante, conștiințele s-au reprofilat în surse plătite de opinie.

În fine, tot poetul nostru ne arată că spiritul liber, creator, nu se definește prin respingerea dimensiunii religioase. Mândria stupidă a unora de a nu se fi “contaminat” cu informații teologice se completează perfect cu incapacitatea de a înțelege înseși rădăcinile limbii și, în general, ale culturii românești. Dacă pentru comuniști istoria începe în 1948, pentru ignoranții culturali ea începe în 1848.

Așadar, nu Eminescu, ci noi suntem o problemă.

*

Mă bucur că prietenul Răzvan Codrescu reeditează în acest volum textele pe care le-a dedicat de-a lungul anilor lui Eminescu. Este – cum altfel? – anacronic. Dar nu ar fi nici prima și, sper, nici ultima dată. Răzvan Codrescu, nu mă sfiesc să o spun, este unul dintre cei mai buni mânuitori ai limbii române la ora actuală, un reprezentant al speciei din ce în ce mai rare a vorbitorilor și scriitorilor de română în deplină cunoștință de cauză. Cine vrea, dintre tineri, să învețe, să îl citească! Tot. Nu trebuie să fie de acord cu opțiunile lui politice sau de alt fel, așa cum nu trebuie să fii conservator ca să îți placă Eminescu.

În plus, Răzvan Codrescu produce proba unei excelente orientări în trecut și imediat, un fapt care asigură un anumit fel de luciditate care nu eșuează în cinism. Cunoaște prea multe pentru a se amăgi și are destule speranțe pentru a nu deznădăjdui. Un teolog practic al istoriei. Ce mai, eminescian durch und durch!

Radu PREDA

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Volumul de faţă adună între copertele lui texte despre Eminescu publicate în ultimii 20 de ani (unele chiar în revista Lumea credinţei). Au fost reţinute cu precădere textele care se referă la raporturile lui Eminescu cu tradiţia, spiritualitatea şi credinţa (ortodoxă şi nu numai).

Pentru sursele textelor, cititorul poate consulta “Suplimentul bibliografic” de la finele volumului, unde sînt înregistrate şi alte titluri despre Eminescu purtînd semnătura mea, dar nereţinute aici (pe cele reţinute le-am marcat acolo prin caractere boldite).

Nu este vorba de o simplă reeditare a volumului În jurul lui Eminescu (Editura Christiana, Bucureşti, 2009), alcătuit, prefaţat şi adnotat de d-na Gabriela Moldoveanu (acum: Maica Hristofora), ci de o carte înnoită, de care m-am ocupat personal: cu alt titlu şi altă prefaţă, cu multe texte în plus (unele foarte recente) [1] şi cu o nouă structurare (impusă de accentul tematic). Toate referinţele bibliografice sînt revăzute, aduse la zi şi uneori substanţial adăugite.

Cu excepţia prefeţei, care respectă opţiunea ortografică a autorului ei, am păstrat în toată cartea (ca şi în cazul celei din 2009) ortografia curentă a scrisului meu. Cititorul va lua notă, deci, că adoptarea ortografiei cu î (cu excep­ţiile cunoscute) reprezintă opţiunea mea, iar nu a editurii, din raţiuni strict filologice, pe care ar fi oţios să le discut a­ici. Cum am mai spus-o şi altădată, politizarea sentimentală sau demagogică a acestei pro­ble­­­­me, fie şi orchestrată academic, are în mine un adversar modest, dar ireductibil.

Se cuvine să aduc mulţumiri, pentru disponibilitate, sprijin şi înţelegere, d-lui Răzvan Bucuroiu (întemeietorul şi directorul revistei Lumea credinţei şi al editurii omonime, prieten nepreţuit încă din vremurile bune ale Anastasiei), d-lui Radu Preda (pentru generoasa prefaţă, în care dovedeşte o dată în plus, pe seama lui Eminescu, cît de bună casă pot face împreună teologia şi filologia), d-nei Larisa Barbu (pentru osteneala pe care şi-a dat-o, ca în atîtea alte dăţi, cu tehnoredactarea şi coperta), precum şi – last but not least – Maicii Hristofora (Gabriela Moldoveanu), editoare pur-sînge [2], de ale cărei strădanii anterioare m-am folosit din plin în alcătuirea noii cărţi.

Îmi îngădui să închei această notă editorială cu cîteva extrase din cuvîntul înainte al volumului din 2009 (subscriind şi eu la speranţele prefaţatoarei):

Eminescu este atît de însemnat încît orice discuţie despre el angajează, într-un fel sau altul, însuşi destinul culturii noastre naţionale. [...] Pentru autorul acestei cărţi, ca şi pentru Noica odinioară, Eminescu reprezintă “conştiinţa noastră mai bună”, “omul deplin al culturii româneşti”, modelul mereu viu al învrednicirii creatoare la care ne-a chemat Dumnezeu atunci cînd a rînduit să fim, după spusa marelui poet, “un strat de cultură la gurile Dunării”.

Dar Eminescu nu trebuie doar invocat, ci valorificat efectiv, dincolo de idolatria lozincardă (cu care au încercat să-l confişte propagandistic pînă şi comuniştii). El însuşi cheamă neîncetat, în scrisul său publicistic, la realism, la măsură, la vrednicie.

“Cuminecare” a naţionalului cu universalul, Eminescu ne onorează, dar ne şi obligă. De la această obligaţie, din păcate, ni se întîmplă să lipsim îngrijorător de mult, iar această lipsă căutăm să ne-o suplinim prin inflaţia vorbelor mari şi goale. Or, Eminescu se cere nu atît vorbit, cît trăit, asumat şi asimilat în neodihna lui creatoare şi în dorul lui de desăvîrşire. [...]

Nu m-aş fi angajat la alcătuirea acestui volum dacă n-aş fi nutrit încredinţarea că avem nevoie de Eminescu mai mult decît oricînd [...]. Şi închei cu speranţa că măcar cîţiva tineri, de azi sau de mîine, nu vor trece nepăsători pe lîngă această provocare la regăsirea de noi înşine întru Eminescu.

R. C.

[1] De la cel iniţial, “Eminescu şi credinţa”, care a dat şi titlul cărţii, pînă la ultima poezie pe care i-am dedicat-o lui Eminescu, “Bădia Mihai” (şi care apare acum pentru prima oară într-un volum).

[2] Redactor la Editura Eminescu, înainte de 1989, iar din 1992 consilier editorial la A.F.M.C. “Christiana”, îngrijitoare, între altele, a numeroase ediţii din scrierile ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor.

SUMAR

Prefaţă  

Notă asupra ediţiei 

Eminescu şi credinţa

De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)

Oboseala de Eminescu

2000: Anul Eminescu

Odihna de Eminescu

Cum se cuvine înţeleasă

     Doina lui Eminescu   

Eminescu şi creştinismul  

Despre pietatea oarbă

     şi analfabetismul isterizat  

Noua singurătate a lui Eminescu

Eminescu n-a murit  

Addenda

Doina lui Eminescu  

Din gîndirea politică eminesciană 

Naţionalismul românesc

     în context european 

Trei poezii închinate Eminescului   

Recurs la “cadavrul din debara”
Eminescu vs Patapievici?  

Supliment bibliografic

Mai puteţi citi pe acest blog:

Eminescu n-a murit (11.06.2009)