RADU PREDA: COMUNISMUL ŞI MEMORIA (IV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Comunismul

şi cultura memoriei

Consideraţii social-teologice

(urmare)

Comunismul ca interogaţie teologică,

înainte şi după 1989

Substanţa propriu-zisă a comunismului le-a fost cunoscută teologilor ortodocşi deja înainte de 1917 şi cu atît mai mult după aceea. Un teolog şi filosof de anvergura lui Berdiaev, el însuşi fost marxist, demonstrează fără echivoc caracterul aparte al unui curent nu atît politic, în sensul de ofertă pentru alternanţa la putere prin alegeri libere, cît non-politic, adică servind luării puterii în întregime şi prin forţă. Berdiaev surprinde într-un articol publicat cu cîteva luni înainte de lovitura de stat din octombrie 1917, pentru a lărgi ulterior într-o scurtă şi valoroasă analiză despre originile comunismului rus, faptul că Lenin nu urmărea doar preluarea puterii, ci şi implementarea unei misiuni cu un caracter aproape religios [64]. Precedînd studiul lui Voegelin despre religia politică [65], Berdiaev deconspiră ambiţia comunismului de a instaura un paradis pămîntean, viziune care exploatează şi deturnează în acelaşi timp dimensiunea eschatologică tipică mentalităţii ruseşti. Altfel spus, comuniştii au preluat şi înlocuit în acelaşi timp teologia politică a ţarismului medieval, locul lui Dumnezeu ca sursă de legitimare fiind ocupat acum de proletariat. Asemenea ţarului creştin, trimisul Domnului pe pămînt, comuniştilor le era permis totul în numele proletariatului. În buna tradiţie a exercitării absolute a puterii, şeful partidului primea toate competenţele de a judeca, de a hotărî fără drept de apel asupra vieţii sau morţii cuiva. Văzută din această perspectivă, tranziţia de la un tip de despotism la altul nu a fost numai posibilă, dar nici măcar nu a îngrijorat de la bun început, adică nu a scandalizat pe nimeni, o violenţă urmînd alteia.

În ediţia germană a cărţii despre adevărul şi minciuna comunismului, apărută la mijlocul aniilor ‘50, aşadar în plin război rece, Berdiaev, care murise între timp, pune un diagnostic greu digerabil, ieri ca şi astăzi [66]. Astfel, autorul nostru scrie apăsat despre adevărul comunismului, adică despre acea substanţă ideologică rămasă occidentalilor, din cauza emoţiilor şi a spiritului partizan, în mare măsură necunoscută. Mutatis mutandis, constatarea de la începutul cărţii este valabilă în bună parte şi astăzi: “În vremurile noastre, poziţia faţă de comunism este determinată mai mult de pricini emoţionale decît intelectuale. Cadrul psihologic nu este foarte favorabil pentru înţelegerea lumii ideilor. [...] În Europa de Vest, poziţia faţă de comunism este determinată ori de reacţia dictată de sentimente a burgheziei angoasate, ori de filosovietismul superficial şi snob al intelectualilor. Însă cine ia în serios în timpurile noastre ideologia comunistă, credinţa comunistă [subl. n.]?” [67].

Răspunzînd la această întrebare deloc retorică, Berdiaev oferă o genealogie istorico-culturală a comunismului din care reiese limpede că, în esenţă, comunismul este, aşa cum am formulat, o modernitate eşuată, o monstruozitate a gîndirii progresiste şi a dezvoltării Europei după revoluţia franceză. Marea diferenţă a comunismului, ca ideologie şi credinţă, faţă de raţionalismul vestic, aflat la temelia unor realizări lăudabile, constă tocmai în caracterul său pseudo-religios, care s-a putut dezvolta atît de bine în Rusia. În consecinţă, teologul previne asupra metodelor simple de cercetare, atunci cînd este vorba de cunoştinţe autentice despre comunism: “Totul ar rămîne de neînţeles dacă am dori să interpretăm comunismul exclusiv ca o realitate politică şi economică, supunînd-o unei critici raţionaliste din punct de vedere al teoriilor politice şi economice. Or, comunismul, în teorie şi practică, nu este numai o apariţie socială, ci şi una spiritual-religioasă. Cel mai profund pericol al comunismului se află în semantica lui religioasă. Ca sistem social, comunismul poate să rămînă neutru din punct de vedere religios; ca formă de religie, însă, comunismul se opune creştinismului, depunînd efortul de a-l reprima şi distruge” [68].

Caracterul antireligios şi declarat anticreştin leagă comunismul cel mai mult de modernitatea vestică şi de secularizarea acesteia. Asemănările se opresc însă aici. Berdiaev scoate în evidenţă particularităţile relaţiei comunismului cu creştinismul în varianta ortodoxă rusă, ridicînd o problemă la care teologii, nu doar ruşi, nu au reflectat îndeajuns nici pînă astăzi: “Complexitatea comunismului rus şi dificultatea noţiunilor constau în  proprietatea de a fi pe de o parte o apariţie internaţională, iar pe de altă parte o chestiune pur rusească. Doctrina raţională a marxismului şi elementele sale iraţionale au cunoscut refracţia energiei primare iraţionale tipice ruşilor, fiind marcată inevitabil de confruntare cu spiritul rusesc” [69].

Întrebarea adresată nouă poate fi reformulată: De ce a fost eficient comunismul în Rusia şi s-a dovedit a fi cel mai rezistent dintre toate celelalte ţări est-europene? În ce constă această “energie primară iraţională tipică ruşilor”? Este vorba aici doar de o metaforă sau avem de a face cu o dimensiune neevanghelizată, care există şi în alte Ortodoxii locale (de pildă, sub forma unei “energii primare iraţionale tipice grecilor” sau – de ce nu? – românilor, bulgarilor, sîrbilor etc.), şi care se exprimă printr-o proastă gestiune a puterii şi, în general, prin dificultăţi la realizarea statului de drept? Nu a fost comunismul încununarea dramatică a unei tradiţii despotice de lungă durată favorizate de structurile agrare ale societăţii ruseşti şi nu numai? Dacă este aşa, cum poate atunci teologia ortodoxă să supună comunismul unei critici fundamentale? Mergînd după acelaşi principiu, nu ar trebui ca o astfel de critică să înceapă cu perioada ţarismului autoritar pre-comunist şi să continue pînă la autoritarismul actual al statului rus post-comunist? Iată o posibilă agendă tematică social-teologică.

Această scurtă incursiune în Berdiaev nu poate decît să confirme urgenţa interogaţiei pe care comunismul, ca ideologie şi capitol de istorie în acelaşi timp, o adresează teologiei ortodoxe. În ceea ce priveşte generaţia teologică românească din perioada interbelică, nu puţini au fost cei care au recunoscut în comunism un pericol profund, dincolo de luptele politice. În acest sens s-au exprimat istoricul bisericesc Teodor M. Popescu sau Nichifor Crainic, dar şi intelectuali ca Mircea Vulcănescu sau Mircea Eliade, pentru a nu uita pe episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Părintele Dumitru Stăniloae, publicist deosebit de activ în perioada sibiană, a analizat de mai multe ori pericolul comunismului [70]. Aceste articole au fost chiar parte din dosarul lui şi au constituit un motiv în plus pentru condamnarea la închisoare ca deţinut politic.

După aproape un sfert de veac de la încheierea experimentului comunist şi la fel de mulţi ani de tranziţie, întrebarea cu privire la comunism pluteşte în aer, fără însă a prinde trup în abordările noastre teologice. Cum am precizat de la început, motivele pentru această tăcere teologică sînt multiple, oscilînd între complicităţile vinovate ale unora şi indiferenţa nu mai puţin vinovată a altora. Amînarea confruntării cu memoria recentă blochează clarificarea drumului din viitor al comunităţii religioase şi civice. Formulat foarte simplu, nu avem cum preţui şi realiza un spaţiu al libertăţii şi toleranţei, al concurenţei cinstite, în economie şi politică, şi al emulaţiei, al respectării demnităţii omului şi a drepturilor fundamentale, dacă nu înţelegem cum, de ce şi prin cine a fost posibil opusul absolut. Teologiei sociale ortodoxe, aflate încă in statu nascendi, îi revine, printre altele, şi această sarcină, pe cît de indispensabilă, pe atît de ingrată, de a îndemna la asumarea lecţiei trecutului pentru a avea un viitor mai bun.

În loc de concluzii:

Etică şi Liturghie

La final, revin asupra culturii memoriei, reluînd întrebarea, formulată în repetate rînduri, legată de cel mai eficient mod de a învăţa lecţia dată de comunism. Legitimitatea întrebării este scoasă în evidenţă, asemeni unui negativ foto, de tendinţa de a nu mai dori să auzim (mai) nimic despre cele petrecute. Cum îi învăţăm aşadar pe chiulangii istoriei alfabetul? Ar trebui să-i convingem, cu dragoste, cît de importante sînt cititul şi scrisul, chiar dacă mai tîrziu nu mai doresc nici să scrie, nici să citească? Nu este această pedagogie ameninţată de impasul inutilităţii? Nu a devenit comunismul istorie? La ce bun să ne mai aducem aminte de el? Ca să nu se mai repete lucrurile? Dar nu sîntem în EU şi NATO?

Marile teme trebuie să treacă proba întrebărilor simple. De aceea, pentru ultima oară în acest text: ce aduce cu ea o cultură a memoriei în legătură cu comunismul şi ce avantaje are o cultură a uitării? Dilema vechilor greci: fie a nu uita pentru a se răzbuna, memoria ţinînd trează identitatea duşmanului, fie a uita totul pentru a da naştere unui nou început. Între timp, dincolo de nesiguranţa athenienilor care, la urmă, aveau să uite pentru a putea face comerţ cu vechii adversari, umanitatea a trecut printr-o serie de experienţe dramatice a căror amintire, preluată din generaţie în generaţie, s-a dovedit extrem de valoroasă. Pentru că s-a detaşat atît de mult şi de violent de tradiţia precedentă, modernitatea europeană a devenit o paradoxală epocă a memoriei intensive, luptîndu-se împotriva amneziei pe care se bazează de regulă pretenţia de nou. De la Auschwitz şi Gulag încoace, memoria aparţine în mod obligatoriu, din raţiuni de igienă mentală, modernităţii [71]. Şi aşa cum se întîmplă în modernitate, multe dintre cuceririle ei sînt virtuţi creştine traduse, secularizate, memoria reprezentînd o dimensiune centrală a vieţii bisericeşti. Astfel, Creştinismul se defineşte nu doar ca religie a cărţii, dar nu mai puţin ca una a anamnezei. Istoria mîntuirii în şi prin Iisus Hristos, concretizată în veac prin viaţa sacramentală a Bisericii, dă timpului o cu totul altă valoare, istoria fiind amintirea a ceea ce s-a întîmplat şi a ceea ce se va desăvîrşi cîndva. Deschiderea eshatologică nu face din istorie un muzeu, ci o etapă preliminară a viitorului. Fidelitatea Ortodoxiei faţă de Tradiţie, de Sfinţii Părinţi, nu este un semn al imobilismului, ci o dovadă a faptului că îşi urmează calea spre Împărăţia Cerurilor [72]. Cît de dificilă este menţinerea memoriei vii ne arată tocmai transformarea reperelor patristice în idoli şi înlocuirea acuităţii, a stării de veghe, cu inerţia şi oboseala.

Această oboseală, ascunsă sub mantia apatiei spirituale – numai Dumnezeu poate să judece! –, se vede, iată, în refuzul unei culturi a memoriei în legătură cu comunismul. Cu toate acestea, teologia ortodoxă de şcoală va ajunge să îşi pună problema. De ce? Pentru că “presează” calendarul. Pe lîngă eforturile singulare realizate în ciuda tendinţei generale [73], speranţa de a învăţa ceva din experimentul comunist este hrănită de viaţa liturgică a Bisericii. Concret, dacă toate Bisericile Ortodoxe care au trecut prin iadul comunist ar aşeza în calendarele lor sfinţi şi mărturisitori din perioadă respectivă, atunci comunismul, asemeni iconoclasmului sau dominaţiei otomane, ar deveni parte a memoriei noastre bisericeşti şi implicit sociale. Etica ortodoxă subdezvoltată, în sensul în care nu este conştient practicată şi de multe ori suspendată, ar primi astfel un ajutor neaşteptat din partea dimensiunii rugătoare. Prin doxologie şi viaţă comunitară, un capitol de istorie va putea să fie înţeles şi lecţiile lui transmise celor de după noi. Cetăţean al lumii şi aspirant la cetăţenia spirituală, creştinul nu are cum refuza istoria, ci trebuie să o asume în complexitatea ei pedagogică. Doar astfel “contemporaneitatea” cu Dumnezeu nu se transformă în refuzul timpului îngăduit tot de El.

Radu Preda

UBB/INTER

[64] Vezi articolul din 11 iulie 1917 despre fundamentele religioase ale bolşevismului. Textul poate fi găsit în traducere engleză pe pagina, foarte preţioasă prin mijlocirea operei marelui gînditor unui public nefamiliarizat cu limba rusă, http://www.berdyaev.com, accesată la 10 aprilie 2010. Mai vezi şi radiografia, devenită clasică, Nicolae Berdiaev (există mai multe variante de transcriere), Истоки и смысл русского коммунизма, YMCA-Press, Paris, 1955; în româneşte: Originile şi sensul comunismului rus, trad. I. Muşlea, Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

[65] Vezi studiul, apărut iniţial la Viena, în 1938, a lui Erich Voegelin, Politische Religionen, 3. Auflage, Fink, München, 2007; în româneşte: Religiile politice, trad. B. Ivaşcu, Humanitas, Bucureşti, 2010. Studiul lui Voegelin a generat o întreagă direcţie de cercetare în istoriografie şi politologie. Vezi, de pildă, analiza aplicată naţional-socialismului german de Claus-Ekkehard Bärsch, Die politische Religion des Nationalsozialismus. Die religiösen Dimensionen der NS-Ideologie in den Schriften von Dietrich Eckart, Joseph Goebbels, Alfred Rosenberg und Adolf Hitler, Fink, München, 2002. Legat de fascismul italian, vezi unul dintre cei mai importanţi istorici ai perioadei, Emilio Gentile, Il culto del littorio. La sacralizzazione della politica nell'Italia fascista, terza edizione, Laterza, Bari/Roma, 2003. Mai vezi, de acelaşi autor, sinteza istoriografică  Le religioni della politica. Fra democrazie e totalitarismi, Laterza, Bari/Roma, 2007. Mai vezi şi două volume colective care aduc discuţia aproape de prezent, incluzînd şi aspecte care au putut fi analizate abia după 1989, Hans Maier (Hg.), „Totalitarismus” und „Politische Religionen”. Konzepte des Diktaturvergleichs (Politik- und Kommunikationswissenschaftliche Veröffentlichungen der Görres-Gesellschaft 16), Schöningh, Paderborn, 1996; Gerhard Besier, Hermann Lübbe (Hg.), Politische Religion und Religionspolitik. Zwischen Totalitarismus und Bürgerfreiheit (Schriften des Hannah-Arendt-Instituts für Totalitarismusforschung 28), Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2005.

[66] Nikolai Berdiajew (folosesc mai departe transcrierea Berdiaev), Wahrheit und Lüge des Kommunismus, Holle, Darmstadt/Genf, 1953.

[67] Nicolae Berdiaev, Wahrheit und Lüge…, p. 9.

[68] Nicolae Berdiaev, Wahrheit und Lüge…, pp. 13-14.

[69] Nicolae Berdiaev, Wahrheit und Lüge…, p. 15.

[70] Vezi Dumitru Stăniloae, “În faţa ofensivei comuniste”, Telegraful Român 35 (1936), p. 1; “Biserica împotriva comunismului”, TR 42 (1936), p. 1; “A început lupta împotriva bolşevismului”, TR 27 (1941), p. 2; “Creştinism şi comunism”, TR 34 (1941), p. 1 ş.a. Fiind editorialele Telegrafului, articolele nu sînt semnate. Paternitatea lor este însă limpede, ele regăsindu-se în bibliografia generală a autorului. Vezi Ghe. Anghelescu, Bibliografia Părintelui academician profesor dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, pp. 23 ş.u.

[71] Vezi aici sinteza teologică a unui important reprezentant al reflecţiei  etice şi anamnetice în lumea de azi, Johann Baptist Metz, Memoria Passionis. Ein provozierendes Gedächtnis in pluralistischer Gesellschaft, Herder, Freiburg, 2006.

[72] Despre sensurile memoriei în tradiţia patristică, vezi scurta introducere făcută de A. Quacquarelli, V. Grossi, V. Saxer, art. “Memoria”, în Angelo di Berardino (diretto da), Dizionario patristico e di antichità cristiane, Marietti, Casale Monferrato, II Ristampa, 1994, vol. 2, coll. 2213-2217.

[73] O sinteză a raportărilor la memoria comunismului în Ortodoxia noastră găsim la Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă. Reconstrucţia unei identităţi publice (Theologia Socialis 8), Eikon, Cluj-Napoca, 2009, vol. I, pp. 106 ş.u. (Biserica Ortodoxă Română şi memoria comunismului. Încercînd “îmblînzirea memoriei”?).

Puteţi citi pe acest blog:

Radu Preda: Comunismul şi memoria (I)

Radu Preda: Comunismul şi memoria (II)  

Radu Preda: Comunismul şi memoria (III)