ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XLIV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Catedrala ortodoxă St. Alexander Newsky din Copenhaga

1999

ÎN SFÎRŞIT, ACASĂ…

Interviu realizat de către Pr. Toderiţă Rusu

la Aarhus (Danemarca) cu un [danez] proaspăt

convertit la Ortodoxie: Nicholas Michael [1]

Pr. Toderiţă Rusu: V-aş ruga să faceţi o trecere în revistă a biografiei dumneavoastră de pînă acum, pentru ca să fiţi mai bine cunoscut de către credincioşii Bisericii noastre Ortodoxe…

Nicholas Michael: Am 36 de ani, m-am născut şi locu­­iesc în Regatul Danemarcei. Viaţa mea nu a urmat calea pe care ar fi dorit-o părinţii mei, în iubirea lor faţă de mine. La 16 ani, am devenit nar­coman şi al­coolic. Viaţa mea s-a surpat chiar înainte de a în­cepe. M-am înscris pe o cale a sufe­­rinţei spi­­r­ituale, e­moţionale şi fizice, de care nu m-am putut des­prinde timp de încă 16 ani. Pentru cei ce n-au stră­bătut un astfel de drum al patimilor, oro­­rile şi degradarea sînt inima­gi­na­bi­le.

N-am fost educat într-o atmosferă creştină, dar în­tot­deauna am căutat “ceva”, un “ceva” oricum “nepămîntesc”. O vreme mi s-a părut că acest “ceva” l-am găsit în droguri şi în al­cool.

Am avut înclinaţii artistice şi, vreme de cîţi­va ani, cu tot viciul meu, am fost chiar muzician.

În mod inexplicabil, pe cînd eram tot mai asaltat de demonul beţiei, a început să mă fascineze povestea vieţii Îm­păratului Nicolae al II-lea al Rusiei. N-a fost doar un interes oarecare. În stările mele de mare narcoză, doream să citesc şi să meditez asupra unor fotografii ve­chi, negre şi arse, vroiam să mă îmbăt şi să ascult vechea mu­zică liturgică rusească. Îmi venea să urlu! Simţeam ne­voia să plîng pentru acest condu­cător imperial ortodox şi pentru familia lui, pentru tragica soar­tă a acestei ţări mari. Zbuciumul a durat mulţi ani.

La 31 de ani, eram extrem de bolnav, atît psihic, cît şi fizic; la un pas de moarte. Aveam nevoie de ajutor şi, ca din întîm­plare, am întîlnit o comunitate de oameni buni, salvaţi ei înşişi de la alcoo­lism şi narcomanie. Ei mi-au sugerat să caut o soluţie spi­rituală, pentru că, după spusa lor, cauza vieţii mele mize­rabile şi a suferinţei nu era alta decît o gravă criză de ordin spiri­tual. Am întrerupt bău­tura şi dro­gu­rile brusc, într-o zi. Atunci m-au cuprins ne­gurile spaimei şi L-am rugat mult pe Dumnezeu să-mi deschidă o altă ca­le, o cale a Lui.

Am plecat spre Sankt Petersburg în vara anului 1995, dornic să văd unde locuise Împăratul Rusiei cu familia lui. Am ajuns la Tsarskoe Selo, unde era reşedinţa im­perială. Am par­ticipat la Sfînta Liturghie, pentru prima dată în viaţa mea, în mica biserică a palatului lui Ale­xan­dru, şi am fost uimit de atmosfera spirituală a slujbei.

După trei luni de luptă cu ispita de a bea, sufe­ream încă atît de teribil încît transpiram şi tremuram întruna.

Am simţit chemarea să mă rog Sfîntului Ţar Martir Nicolae [2]. Deoarece acestuia nu i se zugrăvise încă o icoană, m-am rugat dinaintea icoanei Sfîn­tu­lui Nicolae, Făcătorul de Minuni, şi totdeodată, cu rugă­ciu­ne mută, Ţarului Martir. Neştiind rugăciuni, m-am rugat din inimă: pentru toate rubedeniile mele, pentru a mă întoarce cu bine acasă, pentru cerşetorii din faţa bisericii.

Deodată, ceva s-a petrecut în mine. Inima mea s-a um­plut de o înţelegere, nouă, şi m-am putut convinge pe mine însumi să încep o viaţă altfel rînduită, curată şi pli­nă de rugăciune. Am avut descoperirea că Sfinţii Îngeri au plîns tot tim­pul zilelor mele de viciu şi că n-a fost nici­o­dată în voia lui Dumnezeu să păcă­tuiesc, torturîndu-mă de moarte.

După Sfînta Liturghie, prietenii m-au întrebat ce se întîmplase. I-am privit straniu. Le-am spus că nu ştiu, dar că m-am simţit bine. Din ziua aceea, ispita de a bea m-a părăsit şi

nu s-a mai întors. Aceasta s-a în­tîmplat cu patru ani în urmă...

Ajuns acasă, am simţit o recunoştinţă fără margini, care îmi cerea să rostesc neîncetat, în sinea mea, cuvîntul “mul­ţumesc”. Dar nu venise încă vremea să devin orto­dox. În oraşul meu, nu era bise­rică ortodoxă. Cea mai apropiată se afla la Copenhaga, la cîteva sute de kilo­me­tri. I-am trimis o scri­soare preotului de acolo, însă n-am pri­mit răspuns...

Mi-am amenajat un mic loc de rugăciune, în casă, şi am înce­put să mă rog lui Dumnezeu, de unul singur. Fără un îndrumător a fost foarte greu, căci calea era plină de capcane şi ispite. În patru ani, viaţa mea lăuntrică a intrat încet-încet în declin, din cauza lipsei de comuniune cu alţi ortodocşi. Atunci s-a întîmplat altă minune. La şcoala lo­cală de diaconie a venit un preot român ortodox, care a rămas vreo cinci luni. Evlavia acestui preot mi-a înteţit flacăra credinţei, gata să se stingă. Apoi, la biserica ortodoxă rusă din Copenhaga a fost numit un nou preot. L-am în­tîlnit… şi Calea a început să mi se deschidă iarăşi.

Un preot deosebit din Statele Unite mi-a trimis atunci o mulţime de cărţi şi materiale religi­oase, precum şi un extra­­ordinar dar în vederea apro­piatului Botez – o aşchie nepreţuită din Sfînta Cruce a Domnului.

Preotul rus a hotărît să mă boteze, pe 16 iulie 1999, cu numele de Nicolae, după cel al Ţarului Martir. Poa­te că Dum­­nezeu m-a găsit pregătit acum, după patru ani de rugăciune şi grele încercări de tot felul. Acum, simt că mă întorc, în sfîrşit, Acasă!

Ţarul Nicolae II Romanov (1898)

Pr. T. R.: Cum vedeţi şi apreciaţi dumneavoas­tră cre­dinţa orto­doxă?

N. M.: Credinţa ortodoxă mi-a oferit o dragoste şi o îngăduinţă pe care niciodată nu le-am găsit alt­unde­va, poate doar la iubita mea mamă şi la părinţii ei. Dar mama şi bunicii îmbătrînesc şi mor. Credinţa orto­doxă nu moa­re. Este întot­deauna viaţă deplină. Ortodoxia mi-a oferit mijloacele spiri­tuale de folos în toate situaţiile: întristare, bucurie, pătimire, supă­rare – orice. Mi-a oferit o lucrare zilnică şi un ciclu duhov­nicesc de trăire adevărată, cea mai pro­fun­dă în­toarcere către mine însumi. Venirea la credin­ţa lui Hris­tos, Domnul nos­­­­tru, este un bine ce nu seacă, nici­o­dată.

Mulţi creştini ai altor denominaţiuni interpretează de unii sin­­guri Sfînta Scriptură, fără a înţelege în Duh Cuvîntul lui Dumnezeu. Aşa ceva este imposibil în Ortodoxie, da­torită comorii duhovniceşti care este învăţătura Sfin­ţi­lor Părinţi ai Biseri­cii. Găsim în scrierile filocalice referiri la toate situaţiile fundamentale de viaţă şi soluţii avînd tot­deauna rădăcini în Sfintele Scripturi. Cine sînt eu ca să cred că pot citi de unul singur Scriptura şi ca să inter­pre­tez de capul meu Cuvîntul lui Dumnezeu?!

Pr. T. R.: Sînt încîntat că aţi înţeles perfect spiritul Orto­­doxiei în această problemă a interpretării Scrip­turii, care, dacă ar fi pricepută de toţi, multe schisme şi dez­binări s-ar evita.

N. M.: Cred că e aici o formă de megalomanie. Dacă am putea înţelege singuri Biblia, fiecare ar putea deveni sfînt. Dar nu e aşa. Eu am început să studiez Fi­localia cu un preot, apoi am înmulţit rugă­ciunea în acord cu lecturile din scrierile Sfinţilor Părinţi. Am cumpă­rat nu demult o Biblie organizată după ciclul pascal, cu co­men­tarii din Sfinţii Părinţi. În acest fel mă simt şi în si­gu­ranţă, şi călăuzit de învăţăturile Sfintei Tra­diţii. A citi Bi­blia fără un îndrumător e ca şi cum ai încerca să înţe­­­legi o teză de doctorat, de 1200 pagini, avînd doar... şcoala primară!

Mai mult chiar, acele rînduri din Sfînta Scrip­­­tură înţe­lese de un om obişnuit în literă, iar nu în Duh, îi vor exalta ego-ul în cel mai nesănătos mod, biruind smerenia necesară şi autentică, fără de care nimeni nu poate să se roage şi să medi­teze la Adevăr. De altfel, rezultatele ci­ti­rii Bibliei fără o îndru­mare în dreapta cre­dinţă se pot vedea la tot pasul. Mulţi mem­bri ai diferi­te­lor denomi­na­ţi­uni pretind că Duhul Sfînt îi ajută să inter­pre­teze Scrip­turile, cînd, în realitate, pe ei îi ghidează mîndria devastatoare din propriul lor eu.

Sfînta Ortodoxie are o reţea de siguranţă spiri­tuală ce previne această situaţie. Nu înţeleg nici măcar cum funcţio­nează ceasul de mînă! Cum aş putea eu inter­preta cuvîntul lui Dumnezeu după propria-mi min­te?! Diavolul simulează cele ce vin de la Dumnezeu, dar poate face aceasta numai prin patimi şi concupiscenţă. Cînd ex­pe­riază progresul spiritual, omul învaţă să recunoască amăgirile, care sînt senzuale, niciodată spirituale. Cu cît cineva practică mai mult rugăciunea, cu atît diavolul va încerca să-i slăbească duhul credinţei, manifes­tîndu-se, deghizat, în felurite chipuri. Liberatea sexuală, uma­nis­mul şi ecumenismul contemporan sînt doar cîte­va dintre aceste deghizări, slăvite de către toate so­cie­­tăţile demo­cratice, căci diavolul se poate preface chiar în “înger de lumină”. Ele primesc laolaltă numele de “creş­­tinătate na­turală şi modernă”, sub pretextul că “Dumnezeu do­reşte o Biserică Creştină unită”.

Pentru a evita astfel de capcane, adevăraţii creştini tre­buie să cu­noască învăţătura dogmatică a Bisericii Orto­doxe şi pe­ricolele descrise de sfinţii apologeţi ai Orto­do­xiei.

Pr. T. R.: Mi-a plăcut ideea potrivit căreia Occi­dentul şi-a confecţionat propriul creştinism. Ideea vă aparţine...

N. M.: Creştinătatea nu are nevoie să fie “moder­ni­zată” sau “reînviată” de către o societate modernă pen­tru a se “potrivi” timpurilor de azi. Mesajul spiritual deplin al creşti­nătăţii este conţinut în Sfînta Tradiţie, Sfînta Scrip­tură, Sfînta Liturghie şi Sfintele Taine. Aceste valori sînt nedegradabile în timp, fiind deasupra timpului, iar Hris­tos, Domnul nostru, a înte­me­iat doar o singură Biserică. Nu două, trei sau patru! El a întemeiat ceea ce este astăzi Biserica Ortodoxă.

Ţarul Nicolae II şi familia sa (1911)

Cred că am fost călăuzit către această Biserică-Una pentru ru­găciunile Sfîntului Martir Nicolae, Ţarul Ru­siei. El este pentru mine modelul ideal de tată, soţ şi ade­vărat credincios. Toate relatările demne de încredere ne spun că a fost modest, iubitor, foarte loial şi perse­ve­rent de-a lungul vieţii sale. A fost conducătorul celui din urmă impe­riu creştin orto­dox, cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi plin de sme­renie. Îl cinstesc foarte mult pentru că s-a încredinţat lui Dumnezeu în toate şi a purtat crucea grea a muceniciei cu răbdare şi nelimi­tată îngăduinţă. El a înţeles în inima sa adevărul că omul nu poate trăi negîndu-şi con­diţia de făptură a lui Dumnezeu. A fost cinstit şi iubit de către oa­menii simpli şi ţăranii din Rusia. Cea mai mare grijă a sa a fost întotdeauna binele Rusiei şi al oamenilor de rînd. Familia imperială a suferit grelele încercări ale captivităţii şi morţii cu o cre­dinţă nemăr­gi­ni­tă. Cele din urmă cuvinte ale Ţarului, cînd a fost executat de către cri­mi­nalii bol­şe­vici, au fost: “Iartă-i, Tată, că nu ştiu ce fac”. El şi iubita sa familie martirizată merită pros­ternarea noastră, a tu­tu­ror creştinilor ortodocşi, împreună cu toţi noii mar­tiri ai Rusiei, ai României şi ai altor ţări prigonite de vrăjmaşii Ortodoxiei.

În urma acestor dezastruoase pierderi din lumea orto­doxă, foarte multe suflete au căzut victimă sectelor şi ciu­da­telor denominaţiuni aşa-zis “creştine”. O, Doamne, pri­meşte-ne pocăinţa şi iartă-ne! Doar preoţii credincioşi şi evlavioşi ai Bisericii Ortodoxe îi pot întoarce la Adevăr pe bieţii oameni. Tineretul din Vest ar putea descoperi bogăţia Ortodoxiei, dacă ar cunoaşte ţările ortodoxe şi istoria lor.

Psiho­logia şi filosofia nenutrite de dreapta cre­din­ţă au fost absorbite de fenomenul New Age, înde­păr­tînd şi mai mult conştiinţele confuze de la Cel ce este Calea, Adevărul şi Viaţa. Chiar şi ortodocşii sînt ispitiţi să opteze pentru “soluţia tera­pe­utică sau psihologică” în momentele de dificultate. Dar arme­le într-adevăr bune nu sînt altele decît Sfintele Taine ale Bise­ricii, viaţa liturgică, neîn­ce­tata rugăciune, iubirea de semeni, lucrările de caritate, dis­cre­te, aşa cum ne învaţă Mîntuitorul.

A-l ţine pe diavol la distanţă presupune o luptă în care eu de multe ori simt sprijinul Patronului meu. Faptul că-i port numele îmi impune respect şi-mi dă puterea să n-o apuc pe un drum nedemn de măreţia duhovnicităţii lui imperiale. În acest fel, Sfîntul Ţar mă ajută tainic, zi de zi. Pe măsură ce înaintez, mă simt tot mai păcătos. Îl rog zilnic pe Hristos să-mi dea sme­renie şi să pot fi de ajutor celor robiţi de narcomanie şi alco­olism. Nu voi uita nici­o­dată iadul din care abia ieşisem cînd Ţarul m-a lăsat să-i văd mij­locirea pentru mine dinaintea lui Hristos, Dum­ne­zeul nos­tru.

Cei ce-şi doresc să crească duhovniceşte trebuie să rămînă în Biserica dreptmăritoare, sub binecuvîntarea Episco­pului şi a Preotului, îndrumaţi de Duhovnic; să se simtă mădulare vii în Trupul tainic al lui Hristos, chiar şi acolo unde nu există biserici de zid. Să se simtă persoane, în comuniune libe­ră cu Hristos şi Biserica Lui, văzută şi nevăzută, luptătoare pe pămînt şi biruitoare în cer. Noi înşine, ca verigă în Sfînta Tra­diţie, deşi nedemni, sîntem Biserica, sîntem Tradiţia Ortodoxă vie, atîta vreme cît rămînem nedespărţiţi de ea prin voinţă şi faptă.

În încheiere, permiteţi-mi să citez rugăciunea al­cătuită în captivitate de Ţarina Mar­tiră Olga Nico­laevna, fiica Ţarului Martir: “Dă-ne, Doamne, răbdarea Ta acum, / în zilele durerii noastre, / furia norodului s-o în­durăm, / şi chinul supliciului. / Sfîntul Mir al iertării Tale / să cu­reţe păcatul nostru şi al seme­nilor noştri, / cu blîndeţea mielului jertfit / să purtăm, ase­me­nea Ţie, / o cruce însîn­gerată. / Şi cînd omul de nimic are mai multă trecere, / iar nebunii vin să ne prade, / să suferim ruşinea cu umi­linţă, / o, Mîntuitorule, ajută-ne! / Iar cînd cea­sul tre­cerii pe cea din urmă poartă a-ngrozirii vine, / insuflă-ne puterea să ne rugăm zicînd: / Tată, iartă-i pe ei! / Domnul nos­tru să ne mîn­tuiască / şi să ne ocrotească pe toţi. Amin!”.

Pr. T. R.: Vă mulţumesc şi vă felicit pentru au­ten­tica înţelegere şi trăire în spiritul ortodox. Nu mă îndoiesc că veţi fi un bun misionar printre danezi.

[1] Traducerea în româneşte aparţine realizatorului interviului. Am optat să redau aici textul în forma îmbunătăţită în care a apărut în volumul Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 19-27 (col. “Tainele credinţei”), reeditat cu titlul Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, sub îngrijirea lui Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Preot Gheorghe Calciu, Editura “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012, pp. 21-30 (col. “Orientale lumen”). [Nota Blog]

[2] Sanctificat în anul 2001. În revistă a apărut mare, pe fundalul paginii, semnătura sa. [Nota Blog]

* “«Acum, în cele din urmă, vin Acasă…». Interviu realizat de către Pr. Toderiţă Rusu la Aarhus (Danemarca) cu un convertit la Ortodoxie: Nicholas Michael”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 12/108, decembrie 1999, p. 16. Text inclus ulterior, cu titlul “În sfîrşit, Acasă”, în vol. Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pp. 19-27 (reed.: Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, Editura “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012, pp. 21-30).

Domul din Aarhus

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)