Comunismul
şi cultura memoriei
Consideraţii
social-teologice
(urmare)
Comunismul, o modernitate eşuată.
Ortodoxia şi timpurile noi
Evidentul dezinteres faţă de o
cultură a memoriei cu privire la dominaţia comunistă se observă nu doar în
mediile bisericeşti, dar şi la vechea-nouă clasă politică a Europei de Est.
Explicaţia este doar aparent simplă: legătura biografică a acestor figuri
importante cu vechiul regim, indiferent de gradul de intensitate şi de cîştigul
în carieră. Problema nu rezidă în protejarea trecutului prin prisma complicităţii,
mai mult sau mai puţin vinovate, cît în mutilarea prezentului, refuzînd
asumarea pînă la capăt a regulilor democratice, a libertăţii tout court. Cum deja am sugerat, cea mai
mare problemă comună tuturor ţărilor postcomuniste, după mai bine de douăzeci
de ani, rămîne combinaţia nefericită între vechi şi nou, între continuitate şi
înnoire la nivelul elitelor. Este adevărat, dinamica ciclurilor electorale a
permis apariţia unor figuri noi pe ecranul cotidian al politicii, aproape în
toate partidele din fostele ţări comuniste existînd între timp oameni care văd
altfel lupta pentru binele comun. Dar pînă ca noua generaţie să ajungă la
putere, încă mai domină “greii” sau copiile lor biologice, adică tinerii cu
mentalităţi învechite. Este exact această oligarhie, în Rusia sau Bulgaria, România
sau Polonia, care a profitat cel mai mult de slaba cultură a memoriei. Întrucît
comunismului nu i s-a făcut nici un proces, în urma căruia se putea realiza o
decomunizare efectivă şi necesară, trecerea de la vechile structuri totalitare
de putere la noua realitate politică nu numai că s-a produs fără piedici, dar a
fost din punct de vedere juridic perfect acoperită. Cercetarea trecutului
recent a fost lăsată pe seama unor instituţii aflate cu bună ştiinţă la limita
periculoasă dintre libertatea academică şi controlul politic, precum în
Polonia, prin Institutul Memoriei Naţionale [46], sau în România, prin Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii (CNSAS) [47].
Dacă nu a fost împiedicat, în cele din urmă, accesul la arhivele fostului
regim, legile care guvernează uzul lor, precum în cazul CNSAS, au avut grijă să
impună limite astfel încît, cu dovada în faţă, un turnător constant la poliţia
politică de ieri, eventual chiar şi plătit, să nu poată fi azi declarat
colaborator al acesteia [48].
Această inconsecvenţă fondatoare a încurajat intrarea în viaţa parlamentară a
noii democraţii a unor personaje incompatibile moral şi mental, a trenat
chestiunea reparării nedreptăţilor comise înainte de 1989, a parazitat viaţa
economică, dînd întîietate la privatizare reprezentanţilor vechii ordini, întîrziind
astfel apariţia unei veritabile clase antreprenoriale de mijloc [49]. Inclusiv legea lustraţiei, amînată
două decenii, a fost obiect de tîrguri politice şi a parcurs un drum deosebit
de sinuos, fiind prompt contestată la Curtea Constituţională [50].
În comparaţie cu ce se întîmplă
în mediul politic, marile confesiuni ale Europei de Est nu fac excepţie de la
strategia prin care se ocoleşte memoria comunismului sau cel puţin se minimalizează caracterul abominabil al
acestuia. Să ne amintim de cazul dramatic al arhiepiscopului Wielgus,
care, din cauza dezvăluirilor din Dziennik
cu privire la legătura sa cu fosta poliţie politică, s-a văzut nevoit să se
retragă la 7 ianuarie 2007, în chiar ziua în care ar fi trebuit să aibă loc
întronizarea festivă în catedrala din Varşovia, la mai puţin de o lună de la
numirea sa de către papa Benedict XVI ca succesor al cardinalului Glemp. Cazul
Wielgus oferă imaginea în efigie a Bisericii Catolice locale bucurîndu-se, prin
Ioan Paul II, Jerzy Popiełuszko sau Solidarność, de renumele unei
pilduitoare rezistenţe anticomuniste [51].
Or, cele petrecute în 2007 arată cum aparatul represiv a ştiut să se folosească
de slăbiciunile omeneşti, să le instrumentalizeze şi, iată, să le facă utilizabile
inclusiv în plină libertate. Altfel spus, este confirmat diagnosticul lui Adam
Michnik, cel potrivit căruia “comunismul se raporta la ce era mai bun în om
spre a scoate din el ce era mai rău” [52].
Să ne întoarcem însă privirea
către Bisericile Ortodoxe din Europa de Est. Mai toţi întîistătătorii celor mai
importante Ortodoxii locale s-au confruntat cu chestiunea colaboraţionismului,
a lipsei de poziţie pe durata comunismului, chiar a complicităţii active. Este
adevărat că, de pildă, fostul patriarh Alexei II al Rusiei (1929-2008) nu a
făcut un secret din angajamentul lui “patriotic” de dinainte de 1990, alimentînd
apoi criticile prin gesturi şi declaraţii de apropiere ostentativă faţă de
puterea postsovietică de la Kremlin [53].
Recent mutat la Domnul, longevivul patriarh Maxim al Bulgariei (1914-2012) a
avut de gestionat rebeliunea mai multor episcopi care i-au reproşat, imediat
după 1990, colaborarea prea strînsă cu vechiul regim. Din acest protest,
alimentat şi de diverse puseuri carieristice ale unora dintre “pucişti”,
încurajaţi de factorul politic fidel formulei divide et impera, avea să ia naştere o adevărată schismă în
interiorul Bisericii Ortodoxe a Bulgariei, rana bisericească fiind, la finalul
deceniului al nouălea al secolului trecut, doar parţial închisă [54]. Nu în ultimul rînd, patriarhul
Teoctist (1915-2007) a fost puternic contestat în media românească
postdecembristă, asociat sistematic demolărilor de biserici pe timpul lui Ceauşescu
şi văzut, alături de Ion Iliescu, drept simbol al continuităţii între o epocă şi
alta. Abia vizita lui Ioan Paul II la Bucureşti (7-9 mai 1999) avea să mai
potolească temperatura invectivelor curente la adresa lui Teoctist [55]. Una peste alta, pentru a rămîne
la aceste exemple de prim-plan, Ortodoxia est-europeană, prin reprezentanţii ei
ierarhici, a trecut prin furcile caudine ale unei tranziţii cu un program etic
însă evident selectiv, colaborarea Bisericii, prezumată sau reală, fiind de
multe ori pusă virulent în discuţie, ocultîndu-se sistematic rolul organelor
represive şi de control. Sigur, apărarea diriguitorilor bisericeşti nu a întîrziat.
În linii mari, s-a oferit justificarea unor compromisuri prin invocarea
faptului că erau fie inevitabile, fie că au blocat măsuri şi mai dure. Lăsînd
pe seama istoricilor sarcina de a recompune imaginea cît mai fidelă a
perioadei, nu mai puţin adevărată este constatarea că, în materie de gestionare
a memoriei Bisericii pe durata comunismului, aceasta nu a întreprins pînă acum
mare lucru.
De pildă, la nivel academic
teologic, avem încă extrem de puţine teze de doctorat dedicate Bisericii în
comunism. Arhivele bisericeşti rămîn cvasi-inaccesibile. Nu există nici o luare
de poziţie oficială în legătură cu esenţa, metodele
şi efectul permanent al comunismului în viaţa comunităţii de credinţă şi a
celei civice deopotrivă. Tema nu este minimalizată doar în enciclopedii sau
manuale. În discuţiile personale avute cu responsabili ecleziali, nu doar în vîrstă,
unii aparţinînd generaţiilor mai tinere, am auzit nu de puţine ori tonuri
nostalgice secondate de o furie nedisimulată faţă de termenul “democraţie”
pomenit tot timpul între ghilimele retorice. Cu alte cuvinte, nespunînd (mai)
nimic rău despre comunism, dar fiind foarte vehemenţi la adresa prezentului,
aceşti reprezentanţi ai Bisericii se plasează de la sine în rîndurilor celor
care încearcă să retuşeze imaginea sumbră a dictaturii, să o umanizeze.
Asistăm, în fapt, la tentativa de a găsi şi prezenta drept credibil un alibi
personal. Logica acestuia este simplă: dacă dictatura comunistă nu a fost chiar
atît de rea, atunci nici complicitatea la ea, în oricare formă, nu poate fi
considerată condamnabilă, de neiertat. Se merge şi mai departe. Atîta timp cît
orientarea atee a comunismului ajunge să fie relativizată, cum ar putea să se
vorbească în cazul delaţiunilor, al notelor informative, al micilor şi marilor
acte de acomodare, despre “păcate” în sens strict religios? Nu exagerăm? În
plus, colaborarea cu Securitatea pe plan internaţional, dar “în interes naţional”,
trece în registrul normalităţii, atribuindu-i-se marca patriotismului [56], aşa cum restaurarea monumentelor
bisericeşti este dată drept exemplu că, în ciuda ideologiei regimului, diavolul
nu a fost chiar atît de negru. Unii oameni ai Bisericii nu ezită să declare,
asemeni nenumăraţilor nostalgici din România şi nu numai, că înainte de 1989 a
fost “mai bine” în comparaţie cu cele peste două decenii care au urmat. Aceştia
ignoră, conştient sau nu, că “binele” de dinainte este incomparabil cu “răul”
de după 1989. Însăşi comparaţia dezlănţuirii răului în istorie, adică a
comunismului, cu defectele caracteristice unui sistem politico-social aflat
încă în proces de aplicare, ceea ce numim tranziţie, înseamnă un pas către
legitimarea, fie şi nedorită sau indirectă, dar nu mai puţin concretă, a răului
ca atare [57]. Aici se află, de
fapt, problema teologică.
În vreme ce în discursul public
bisericesc problematica totalitarismului aproape că nu există sau este
insuficient articulată, critica teologiei ortodoxe la adresa modernităţii şi
postmodernităţii, a secularizării şi declinului moral, pus îndeobşte pe seama
drepturilor omului de la baza statului liberal, a devenit un topos intens frecventat şi astfel parte
a identităţii spre exterior [58].
Ceea ce surprinde este faptul că pentru majoritatea acestor critici
problematica modernităţii şi cea a comunismului par a nu avea de-a face una cu
cealaltă. Ipostază eşuată a modernităţii, comunismul nu este pus în chestiune o
dată cu modernitatea însăşi. Aşa ajungem în situaţia că teologia ortodoxă, pe
bună dreptate, pune la stîlpul infamiei consumerismul şi secularizarea societăţii
vestice, dar mai rar corupţia, lipsa eticii muncii şi polarizarea propriilor
societăţi postcomuniste. Cum se explică un asemenea dezechilibru? Cum poate
spiritul critic funcţiona doar parţial? Ei bine, cred că un asemenea
comportament confirmă teza pe care am formulat-o deja de mai multe ori: în
Europa de Est încă nu a fost dezvoltată înţelegerea necesară analizei şi
asumării comunismului, altminteri decît la nivelul identificării victimelor,
deoarece acesta este desprins de originea sa intelectuală. Iluzia optică este
aproape perfectă. În pofida violenţei cu care a dominat părţi vaste din lume (şi
încă mai domină), comunismul devine un straniu exemplu de dochetism istoric.
Îndată ce regimul a căzut în 1989/1990, comunismul ca atare nu mai prezintă
interes pentru mai nimeni, ca şi cînd ar fi fost un coşmar care, la răsăritul
soarelui, este şi trebuie să fie uitat, despre care nici nu merită să vorbeşti.
Efectul este de maximă perversitate: ai voie să-i critici pe ceilalţi din Vest,
material fiind suficient, dar în acelaşi timp nu este de dorit să înveţi o lecţie
din propria istorie. Prin urmare, sintetizînd procesul, în primele ore ale democraţiei s-au schimbat spontan
decorurile, marxism-leninismul fiind înlocuit cu învăţătura religioasă şi
epigonii locali ai Şcolii de la Frankfurt autoproclamîndu-se apologeţi ai
dialogului reluat dintre raţiune şi credinţă. Altfel spus, din teribilul
experiment comunist nu numai că nu s-au tras consecinţe politice, însă nici
măcar intelectuale. Biserica, în înţelesul ierarhiei sale şi al teologilor
agreaţi, nu face, din păcate, excepţie. În acest fel, teologia ortodoxă din ţările
postcomuniste, în ciuda experienţelor acumulate în a doua jumătate a secolului
XX, pierde ocazia participării la dezbaterea fundamentală, marcată tocmai de
dorinţa înţelegerii şi depăşirii totalitarismului, despre profilul lumii de azi
şi de mîine. Mai mult, cum deja am sugerat, refuzînd să înţeleagă comunismul ca
pe o problematică teologică şi să o abordeze în mod corespunzător, teologia
ortodoxă est-europeană de şcoală ratează, de fapt, reluarea procesului,
întrerupt de dictatura proletariatului, de receptare critică a premizelor
modernităţii. Drept consecinţă directă, nu ar trebui să ne mire că ortodocşii
(generic vorbind) nu mai pot înţelege clipa istorică şi fac recurs la modéle de
gîndire premodernă. Acestea nu doar că sînt insuficiente, însă îi împiedică să
depună o mărturie convingătoare de credinţă într-o societate marcată în mod
ireversibil, în bine şi în rău deopotrivă, de modernitate [59].
Deşi conştiinţa de sine a
comunismului era/este hrănită de filosofia hegeliană a istoriei, înţeleasă însă
anti-teologic, adică se vedea/vede drept epuizarea prin perfecţiune a timpului
uman, un fel de eschatologie atee, regimul instaurat în Rusia şi apoi în Europa
de Est, în China şi în alte părţi ale lumii poate fi definit, pe scurt, drept o
modernitate eşuată [60]. Chiar dacă
se dorea să fie alternativa definitivă la capitalism, de unde tendinţa
constitutivă către gîndirea şi practica de tip totalitar, comunismul a însemnat
un salt abrupt către un anumit fel de modernitate prin modernizare:
industrializare masivă, creşterea astfel a capacităţilor de producţie,
construirea unor reţele de transport şi comunicaţii, urbanizarea etc. Toate
acestea, aplicate înainte de toate într-o ţară
eminamente agrară precum Rusia, aveau să însemne la un loc, într-adevăr, un pas
civilizator. Văzut însă doar din exterior. Uzînd de forţa exclusivă a raţiunii şi
aplicînd la scară largă ingineria socială, combinînd apoi munca istovitoare
pentru îndeplinirea planului cincinal cu metodele de epurare şi decimare a
opozanţilor ideologici, reali sau presupuşi, făcînd tabula rasa cu o mare cultură, contestînd şi combătînd dimensiunea
religioasă, comunismul a eşuat în cele din urmă în atingerea propriului scop.
Proiectarea totalitarismului roşu
în termenii unei modernităţi eşuate are, după mine, meritul de a aduce în discuţie
genealogiile şi structura acestei idei încărcate istoric [61]. Lăsînd deoparte cîteva momente ale culturii şi filozofiei
umanităţii din ultimele trei milenii, spre exemplu statul platonician, modul de
viaţă spartan, chiar şi comunităţile primare evanghelice, viziunea unei societăţi
comuniste este fără doar şi poate un produs al modernităţii ca perioadă şi
tendinţă. Cum am subliniat deja, comunismul se prezenta drept corectura severă
a modernităţii, alternativa radicală la aceasta. Convingerea de a fi o
modernitate diferită, de unde şi în mod obligatoriu mai bună, este exprimată,
chiar dacă nu se foloseşte o terminologie similară cu a noastră, dar nu mai puţin
explicită, în Manifestul Partidului
Comunist din 1848 [62].
Documentul nu face nici un secret din dispreţul pentru formele “inferioare” de
luptă de clasă anterioare comunismului ca atare şi, în general, din
desconsiderarea Lumpenproletariat-ului.
Acum, cu toate că provine din Occidentul european şi a fost gîndit de către
întemeietorii săi ideologici drept soluţie pentru Germania natală şi,
principial, pentru ţările industrializate, de unde centralitatea capitalului,
comunismul politic, cel născut în urma revoluţiei bolşevice din 1917, s-a
identificat masiv cu un afect antivestic extrem de puternic. Cum se ştie, războiul
rece de după 1945 a întărit pînă la paroxism antinomia dintre Est şi Vest, o
polarizare tradusă multiform, de la relaţiile diplomatice la cele academice şi
de la artă la stilul de viaţă, de la limbaj la comportament. Or, tocmai acest
antioccidentalism al ideologiei şi mentalităţii comuniste se adresa/adresează,
oricît de paradoxal pare, unor anumite cercuri ortodoxe preocupate de
protejarea identităţii, a ţării şi credinţei, toate ameninţate de efectul
nivelant al culturii occidentale. Această atitudine este evidentă, de exemplu,
în documentele şi atitudinile Bisericii Ortodoxe din Rusia, care pune interesul
naţional deasupra eclesiologiei întregii Ortodoxii, în special prin conceptul
controversat al teritoriului canonic, sau prin modul în care interpretează
drepturile omului, citite în aşa fel încît să se armonizeze cu tendinţa
autoritarismului de stat [63].
Ce ne arată această sumară
trecere în revistă doar a unora dintre articulaţiile ideologice specifice
proiectului politic al comunismului ca modernitate eşuată? Cel puţin două
lucruri. În primul rînd, simplu spus, comunismul este un capitol istoriografic şi
etic comun întregii Europe, celei de Vest, care l-a născut, şi celei de Est,
care l-a suportat. A nu pune chestiunea comunismului şi a memoriei lui în
termeni europeni, adică depăşind falia războiului rece, înseamnă nu doar
continuarea sub altă formă a graniţei, dar mai cu seamă poate indica lipsa
dorinţei de asumare a propriei responsabilităţi, în Est şi în Vest deopotrivă.
În al doilea rînd, din perspectivă teologică, reluarea dialogului critic cu
modernitatea nu poate ocoli comunismul. Iată motivul pentru care refuzul
analizei sistematice a trecutului totalitar este, în cele din urmă, celălalt
nume al refuzului confruntării cu modernitatea însăşi. În loc de concluzie de
etapă, simplu formulată, dialogul dintre Ortodoxie şi modernitate este
imposibil – sau cel puţin incomplet – fără luarea în serios a ipostazei eşuate
a acesteia din urmă. (Va urma)
Radu Preda
UBB/INTER
[46] Vezi pagina electronică oficială, http://ipn.gov.pl,
accesată la 3 ianuarie 2013.
[47] Vezi pagina electronică oficială, http://www.cnsas.ro, accesată la 3 ianuarie
2013. Legea de la baza funcţionării instituţiei a fost în 2000 declarată
neconstituţională ca urmare a contestaţiei unui notoriu colaborator al
Securităţii şi figură importantă pe scena politică actuală. A fost necesară o
modificare în consecinţă a legislaţiei.
[50] Legea românească a lustraţiei (282/2006, anul iniţierii) a
fost aprobată pe 28 februarie 2012 de Camera Deputaţilor, cameră decizională în
acest domeniu. “Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la
unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din
structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989” poate fi găsită în format
electronic pe adresa Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/proiecte/votf_adoptate?dat=20120228,
accesată la 3 ianuarie 2013. Prin legea lustraţiei se urmăreşte de regulă
instituirea unei bariere juridice în timp pentru a împiedica participarea
reprezentanţilor fostelor regimuri totalitare la viaţa politică democratică. A
se vedea, ca termen de comparaţie, legislaţia şi practica din Germania
imediat după 1945. Vezi cu titlu orientativ Norbert
Frei, Vergangenheitspolitik. Die
Anfänge der Bundesrepublik und die NS-Vergangenheit, Beck, München,
1996. Mai vezi şi panorama Europei
postbelice în volumul colectiv, de dată nu foarte recentă, dar util, Klaus-Dietmar Henke, Hans Woller (Hg.), Politische Säuberung in Europa. Die
Abrechnung mit Faschismus und Kollaboration nach dem Zweiten Weltkrieg,
dtv, München, 1991.
[51] Vezi aici foarte instructivul referat al colegului polonez,
prezentat la conferinţa de la Viena din noiembrie 2009, Joachim Piecuch, “Vergebung ohne Versöhnung. Die Kirche in Polen in der postkommunistischen
Leere nach 1989”, în Ingeborg Gabriel, Cornelia Bystricky (Hg.), Kommunismus
im Rückblick..., pp. 255-275.
[52] Apud
Nicolae Manolescu, “Securitatea
noastră cea de toate zilele”, România
Literară 22 (2010). Citatul din dizidentul polonez este pus drept motto la prezentarea dosarului altui
dizident, Dorin Tudoran. Vezi textul şi în format electronic la adresa http://www.romlit.ro/securitatea_noastra_cea_de_toate_zilele,
accesată la 3 ianuarie 2013.
[53] O sinteză a raporturilor Biserică-stat în Rusia primului
deceniu postsovietic oferă Kathrin Behrens, Die Russische Orthodoxe Kirche: Segen für die „neuen Zaren”? Religion
und Politik im postsowjetischen Rußland (1991-2000), Schöningh, Paderborn,
2002.
[54] O privire de ansamblu asupra
Ortodoxiei (dar nu numai) din Bulgaria, pe cît de învecinată geografic de noi,
pe atît de neluată în seamă teologic şi istoriografic, se găseşte la unul
dintre cei mai buni cunoscători ai domeniului, regretatul profesor berlinez Hans-Dieter Döpmann, Kirche
in Bulgarien von den Anfängen bis zur Gegenwart (Schriften der
Deutsch-Bulgarischen Gesellschaft zur Förderung der Beziehungen zwischen
Deutschland und Bulgarien/ Reihe I, Bulgarische Bibliothek 11), 6. Auflage,
Biblion, München, 2006.
[55] Despre Patriarhul Teoctist, vezi Radu Preda, “Moştenirea socială a unui
Patriarh”, în Idem, Semnele vremii…, pp. 215-218.
[57] Acesta este felul de a gîndi al neomarxiştilor de genul unora
ca Alain Badiou, Slavoj Zizek sau G. M. Tamás, ultimii doi provenind din fostul
bloc comunist, care în mod conştient minimalizează problematica victimelor
comunismului, iar în schimb suprainterpretează însemnătatea “reziduurilor”
sociale ale capitalismului. Efectul pervers al unei asemenea critici este
potenţat de austeritatea impusă de actuala criză financiar-economică.
[58] Vezi aici sumara mea prezentare a temelor predilecte din
critica ortodoxă la adresa modernităţii şi a fenomenelor ei conexe, Radu Preda, „Die orthodoxe
Kirche und das europäische Projekt“, Ökumenisches Forum für Glauben,
Religion und Gesellschaft in Ost und West/ G2W 1 (2012), pp. 14-16. O introducere mai largă în
problematica raportului dintre Ortodoxie şi modernitate, vezi la Παντελησ Καλαϊτζιδης, Ορθοδοξία και
Νεωτερικότητα. Προλεγόμενα, ΙΝΔΙΚΤΟΣ, Ἀθήναι, 2007; în româneşte: Pantelis Kalaitzidis, Ortodoxie şi modernitate. O introducere
(Theologia Socialis 9), trad. F. C. Ghiţ, Eikon, Cluj-Napoca, 2010.
[59] A se vedea aici sinteza magistrală despre modernitate ca
proces al secularizării scrisă de Charles
Taylor, A secular Age, The
Belknap of Harvard University Press, Cambridge (Mass.), 2007. Secularizarea nu
se reduce la “simplul” conflict dintre religios şi profan, aşa cum este de
regulă prezentată în teologia noastră de azi, ruptă în bună parte de fluxul
dezbaterilor internaţionale. Vezi în acest sens rezultatele celei mai recente
analize interdisciplinare în spaţiul de limbă germană, Karl Gabriel, Christel Gärtner, Detlef Pollack (Hg.), Umstrittene
Säkularisierung. Soziologische und historische Analysen zur Differenzierung von
Religion und Politik, Berlin University Press, Berlin, 2012.
[60] Aceasta este teza cărţii mele, Radu Preda, Comunismul. O modernitate eşuată (Theologia Socialis 5), Eikon,
Cluj-Napoca, 2009.
[61] O istorie la scare mare a comunismului
a oferit de curînd David Pristland, The Red Flag. A History of
Communism, Grove, New York,
2009. Indispensabil rămîne în continuare François
Furet, Le Passé d’une illusion.
Essai sur l’idée communiste au XX siècle, Robert
Laffont/Calmann-Lévy, Paris, 1995; în româneşte: Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX,
trad. E. Marco, V. Russo, Humanitas, Bucureşti, 1996.
[62] Vezi una dintre cele mai recente ediţii româneşti: Karl Marx, Friedrich Engels,
Manifestul Partidului Comunist, ed. îngrijită de
Cristian Preda, Minerva, Bucureşti, 1998.
Puteţi citi pe acest blog:
7 comentarii:
Site-uri creștin-ortodoxe unde găsiți materiale despre pătimirile românilor în perioada comunistă:
- http://www.fericiticeiprigoniti.net/
cu recomandări bibliografice - http://www.fericiticeiprigoniti.net/images/fotografii/campanii/bibliografie-comunism.pdf
- http://www.razbointrucuvant.ro/ și http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/
- http://www.literaturasidetentie.ro/
- http://romania-rusia.info/Deportari.asp
Multumiri pentru aceasta pretioasa "bibliografie" online.
(Se vede ca RADU e un nume puternic anticomunist: Radu Gyr, Radu Preda, Radu Jecu...)
Vezi si alti anti - Radu Mazare, Radu Dimofte, Radu mami.
Anonimului de la 4:40 PM
Esti prost sau te prefaci? (Dupa cum scrii, inclin sa cred ca nu te prefaci...)
Sa asezi numele lui Radu Jecu alaturi de cel al lui Radu Gyr,hm!, mai bine prost. Se pare ca unii, atunci cand intra pe un teritoriu nu prea bine stiut, procedeaza precum tiganul: a intrat la opera, la Nunta lui Figaro, dar pana la urma tot a intrebat: "da masa cand se pune?" AT
Cine nu-i prost si stie de gluma si-a dat seama ca era vorba de o simpla alaturare conjuncturala.
"Radu Mazare", "tiganul" si "Nunta lui Figaro" nu fac parte din nici un context...
Merge mult mai bine decat in contextul propus de Dvs (fie si in gluma, ca un om intelegent si fin observator "care sinteti"). Chestia cu prostii - se pare ca va e mult mai aproape Radu Jecu decat Radu Gyr. In cazul dat, folositi cu incredere: toti e prosti.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire