ÎN ÎNTÎMPINAREA CENTENARULUI VASILE NETEA

SUMARUL BLOGULUI

ÎN CURÎND, 

LA EDITURA CHRISTIANA:

Postfaţa cărţii

Sînt, iată, aproape 20 de ani de cînd împărtăşesc cu prietenul meu tîrziu Gelu Netea (astăzi septuagenar) deziluziile politice şi morale ale epocii postcomuniste. Gelu e genul care „pune la inimă”, dar care ştie să plîngă fără să dispere. Figură donquijotescă, înalt şi drept ca viaţa pe care şi-a trăit-o mai degrabă discret, cu suflet fragil şi patetic, e poate un client predilect al cauzelor pierdute, însă nu fără acea nobleţe interioară care dă măreţia tragică a umanului.

Dar ceea ce m-a impresionat la el cel mai mult, de cînd îl ştiu, este autentica şi neobosita lui reverenţă filială: rareori mi-a fost dat să văd un fiu atît de dedicat memoriei tatălui. Din acest capital inepuizabil de dragoste reverenţioasă şi de încredere referenţială s-a născut, pagină cu pagină, şi cartea de faţă. I-am fost, la rîndul meu, complice admirativ şi m-am străduit să-l fac să se simtă mereu ca acasă în spaţiul publicistic al Punctelor cardinale.

Pe regretatul istoric Vasile Netea (1912-1989) n-am avut, din păcate, şansa şi onoarea să-l cunosc în carne şi oase, ci doar din cîteva lecturi esenţiale, precum şi din evocările, solemne sau duioase, ale fiului său. Cu timpul, s-a impus în conştiinţa mea ca un personaj în multe privinţe exemplar: ca intelectual român, ca fiu al Ardealului, ca opozant al comunismului, ca soţ şi ca tată. Cărturar înainte de toate, l-a admirat pe Maniu şi a cochetat cu ţărănismul, dar nu s-a angajat prea mult în politică, nici n-a fost omul rigidităţilor ideologice ori confesionale. Ardelean ortodox de obîrşie ţărănească, s-a simţit dator românităţii mai ales pe latura ştiinţifică şi culturală, pentru care a dovedit de tînăr cea mai certă înzestrare (admirată sincer – dar uneori şi gelozită – de colegii de generaţie). Nu ştiu dacă va fi fost un „Iorga al Ardealului”, cum i s-a spus, dar cele peste 40 de cărţi pe care le-a scris (pe lîngă miile de articole risipite prin presa vremii) îl recomandă cu prisosinţă ca pe un istoric de seamă şi ca pe una dintre marile conştiinţe româneşti ale secolului XX; una dintre acele conştiinţe mărturisitoare în care generaţiile noi pot descoperi un veritabil model moral şi intelectual, trecut prin mai toate vămile de foc ale veacului. A făcut frontul, a înfruntat închisorile, a purtat cu demnitate crucea marginalizării, dar nu şi-a trădat nici o clipă vocaţia şi a murit mărturisind epopeea istorică a Ardealului românesc şi temeiurile spirituale ale dăinuirii noastre ca neam. Dumnezeu a vrut – ca şi în cazul unui N. Steinhardt sau al unui Arsenie Boca – să-l cheme la el în 1989 (s-a stins pe 6 martie), înainte de a apuca să vadă prăbuşirea comunismului, dar poate că pentru o mai mare – şi mai neumbrită – bucurie cerească.

Fie ca această carte – ce marchează centenarul naşterii lui Vasile Netea – să contribuie la mai dreapta lui pomenire şi la încredinţarea românilor de azi că pot şi trebuie să fie mai mult decît li se pare că sînt!

Răzvan CODRESCU