Anul acesta, pe 23 noiembrie, vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006) ar fi împlinit 86 de ani. I-a fost dat însă să se strămute la cele veşnice acum cinci toamne, cu numai două zile înainte de a fi ajuns să împlinească 81 de ani. De atunci, în fiecare noiembrie, au avut loc adevărate pelerinaje la mormîntul său de la Petru-Vodă. Dacă oficialităţile (laice sau bisericeşti) nu s-au prea deranjat să-i cinstească memoria, evlavia populară, sprijinită pe alocuri şi de cea monahicească, s-a raportat constant la el ca la un reper de sfinţenie: Părintele Calciu rămîne, în conştiinţa populară a ortodoxiei româneşti, o aleasă figură duhovnicească, dar mai cu seamă cea mai reprezentativă figură a luptei şi rezistenţei anticomuniste din sînul Bisericii Ortodoxe Române.
Moartea sa a survenit cu puţin înainte ca preşedintele Traian Băsescu să pronunţe solemn în Parlamentul României, după 17 ani de subterfugii şi tergiversări, condamnarea oficială a comunismului ca regim criminal, ilegitim şi antinaţional. Ar fi fost de aşteptat ca, în atare context, plecarea dintre noi a Părintelui Calciu, deţinut politic timp de 21 de ani sub comunism (1948-1964; 1979-1984), să fi atras în mai mare măsură atenţia oficialităţilor statului, şi mai cu seamă a Palatului Cotroceni, acolo unde s-a făcut atîta caz de stigmatizarea abuzurilor totalitare şi de cinstirea adevăraţilor “disidenţi”. Iată însă că în funeraliile sale nu s-a implicat nici o instituţie şi nici o personalitate oficială laică, iar la Radu-Vodă, în inima Bucureştiului, unde trupul său neînsufleţit a zăbovit pentru două zile, şi la Petru-Vodă, unde a fost înmormîntat pe 3 decembrie, n-a putut fi remarcată, măcar în treacăt, vreo prezenţă politică sau culturală de rang înalt. Cam la fel se întîmplase şi cu o jumătate de an mai înainte, la moartea legendarului Ion Gavrilă Ogoranu, marele supravieţuitor şi mărturisitor al rezistenţei armate anticomuniste din munţi. Ceea ce a ridicat şi continuă să ridice un serios semn de întrebare asupra onestităţii, sincerităţii şi lucidităţii celor care se împăunează astăzi la noi cu o întreagă retorică anticomunistă. S-au tras în anii din urmă salve de tun la funeraliile unor foşti nomenklaturişti (cazul Ion Dincă, sinistrul demnitar ceauşist poreclit “Ion Te-leagă”, îngropat cam în aceeaşi perioadă cu Părintele Calciu), dar nici una dintre marile figuri ale luptei şi rezistenţei anticomuniste n-a beneficiat de o cinstire pe măsură din partea “aleşilor” naţiunii, nici a intelectualilor “formatori de opinie”...
Paris, rue Jean de Beauvais: intrarea în Catedrala Mitropolitană
În răspărul acestei cecităţi strigătoare la cer (compensate în 2006 doar de implicarea la nivel înalt a lumii clericale, în frunte pe atunci cu între timp adormitul întru fericire Părinte Patriarh Teoctist), s-au înscris anul acesta (sîmbătă 19 noiembrie) parastasul şi evocarea organizate la Paris (Catedrala Mitropolitană a Sfinţilor Arhangheli din rue Jean de Beauvais), cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Iosif Pop, Mitropolitul Europei Occidentale şi Meridionale, în cadrul ciclului de evocări “Martor” (inaugurat în vară prin evocarea lui Mircea Vulcănescu), închinat figurilor martirice ale rezistenţei şi luptei creştine anticomuniste din România secolului XX (după Mircea Vulcănescu şi Gheorghe Calciu, evocaţi anul acesta, vor urma la anul Valeriu Gafencu şi N. Steinhardt). Sufletul recentului eveniment comemorativ au fost, pe lîngă Î.P.S. Iosif, tînărul preot şi consilier cultural Emilian Marinescu, d-na preoteasă Alexandra Marinescu şi părintele Constantin Târziu, superiorul de la St. Jean de Beauvais. A fost proiectat video-interviul realizat de monahul Moise de la Oaşa (2005) şi au luat cuvîntul şi cîţiva invitaţi din ţară care l-au cunoscut îndeaproape pe fostul deţinutul politic, profesorul şi preotul Gheorghe Calciu – cel prea mare şi prea viu ca să poată fi cuprins cu adevărat chiar şi de tot mai încăpătoarea “uitare românească”.
Paris, rue Jean de Beauvais: Martori în Catedrală
Aici, pe blog, am ales să postez de data aceasta, spre dreapta pomenire a Părintelui Calciu, selecţiuni din ultimul său interviu amplu, acordat jurnalistului Claudiu Târziu. Textul integral se regăseşte şi în volumul Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007. (R. C.)
Paris, 19 noiembrie 2011: parastas pentru Părintele Calciu
«BISERICA FACE POLITICA LUI HRISTOS»
Părintele Gheorghe Calciu se raportează, în toate demersurile sale de angajament public, cu precădere la tineri. Mesajul său creştin este indisolubil legat de mesajul naţional, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Am încercat să obţinem de la Părintele Gheorghe Calciu un diagnostic duhovnicesc la criza societăţii româneşti de azi. În acest sens, am identificat cîteva dintre posibilele cauze ale crizei, pe baza cărora am formulat mai multe întrebări. A rezultat un interviu atipic...
[…] Ce anume credeţi că îi vatamă sufleteşte cel mai mult pe tineri?
Două sînt racilele majore ale generaţiei tinere actuale: lipsa unei credinţe religioase ferme – ortodoxe, în cazul României – şi superficialitatea morală. Toate celelalte sînt adjuvante şi catalizatori spre cădere: televiziunea, internetul, sexismul, alcoolismul, drogurile, sectele, muzica demonică, distrugerea gustului pentru frumos, lenea, labilitatea psihică şi intelectuală etc.
Cum ne putem feri de cele vătămătoare de suflet, într-o lume în care comunicarea este tot mai artificială, deşi mult mai rapidă, identitatea este strivită de globalizare, iar credinţa diluată de informaţia abject manipulată?
În catacombele politicii internaţionale, care este, în esenţa ei, una antihristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, izolarea individului şi controlarea lui pînă la desfiinţare prin toate mijloacele de monitorizare şi propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; asistăm la instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internaţional uns de cineva “din adîncuri”. Acest guvern va fi înzestrat cu funcţii şi calităţi mistice, aşa cum s-a procedat cu partidul unic în ţările comuniste. Cum să ne apărăm? Punînd în locul valorilor promovate de anticreştini exact opusul lor. Şi încă ceva: există un filtru mental împotriva fluxului uriaş al informaţiei care ne asaltează şi o vitejie a binelui.
În ce fel ne va schimba globalizarea? Trebuie să ne opunem tăvălugului ? Şi dacă da, cum?
Globalizarea nu este o sinteză a lucrurilor. Ea nu este nici măcar o analiză. Costache Oprişan [poet-filosof, martir al închisorilor comuniste – n. n.] spunea că diavolul este numai analitic: analizează pînă la distrugere. Dumnezeu este sintetic: El creează. Globalizarea este simplă aglomerare. Globalizatorii de azi nici măcar nu au justificarea teoriilor marxiste care susţineau că aglomerarea cantitativă duce la salturi calitative. Ceea ce, în continuarea gîndirii lui Oprişan, ar însemna că dracul globalizării este un prostovan, nu un deştept.
Mulţi dintre cei care mă întîlnesc se miră de mine că nu m-a afectat cu nimic stilul american. Le dau totdeauna exemplul gîştii care trece prin apă şi nu se udă. Sînt imun la toată această oală uriaşă americană, în care toate se topesc spre a da naştere, chipurile, unei naţiuni americane – care, după toate aparenţele, nu se va naşte niciodată –, pentru că numai cei slabi de înger se americanizează urgent şi vorbesc engleza cu un accent românesc îngrozitor, iar româna cu un accent american îngrozitor.
Dacă nu luăm în seamă globalizarea, ci o privim ca pe o ladă de gunoi, nu avem de ce ne teme. Dar cum grămada asta de gunoi uriaşă, s-ar putea să devină, într-adevăr, un uriaş “tăvălug”. În acest caz, vom înţelege de ce spune Mîntuitorul: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a hotărît să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). […]
Se tot vorbeşte despre multiculturalism, dar puţină lume pricepe ce va să spună acest cuvînt. E bun, e rău multiculturalismul?
Multiculturalismul este marea găselniţă a “evanghelismului” masonic al epocii noastre. De fapt, nici nu prea înţeleg bine ce înseamnă pentru ei multiculturalism. Eu am copilărit într-un sat, Mahmudia, din Delta Dunării, cu o populaţie amestecată. Dacă aş folosi sistemul procentelor, aş putea spune că jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era formată din (în ordine descrescîndă): lipoveni şi ruşi, turci, tătari şi evrei (aceştia din urmă erau vreo 15-20 de familii, care se ocupau cu micul negoţ rural). Uneori, din cauza gheţurilor, satul rămînea izolat două-trei luni pe an. Influenţele “democrate” nu prea ajungeau pe la noi. Era însă credinţa ortodoxă, simplă, dar adevărată. Mi-aduc aminte că învăţătorul din sat şi-a cumpărat un radio prin 1937. Aproape că ne făceam cruce cînd treceam pe lîngă casa lui, ca de ucigă-l toaca!
La şcoală venea toată lumea, de bine, de rău. În afara orelor de clasă oficiale, preotul rus ţinea lecţii de scris în limba rusă. Învăţau Azbuchea, citeau, învăţau cântarea bisericească, ceea ce la noi nu se facea decît parţial în şcoală. Hogea îi învăţa şi el pe copii scrierea arabă şi Coranul. Cursurile la “limbi străine” erau obligatorii pentru etnia respectivă şi benevole pentru noi, românii. Dar dacă mergeam la cursurile ruseşti sau mahomedane, noi eram obligaţi să ne conformăm disciplinei lor, care era mult mai dură decît în clasele noastre. Mai puţini mergeam pe la ruşi, fiindcă toată ziua eram cu copiii lipovenilor şi aveam un vocabular de bază aproape suficient pentru comunicarea la nivelul nostru. Mergeam mai mulţi pe la turci, pentru că hogea preda şi lecţii de caligrafie: scrierea rondă…
Fiind copii, discutam toate problemele de scris, de limbă, cultură şi istorie. Ne certam, ne împăcam, făceam prietenii, mai ales cu turcii şi tătarii, care aveau o concepţie oarecum diferită despre prietenia adevărată. Prietenii adevăraţi se numeau “arcadaşi” – cred că “arcadaş” însemna frate – şi erau gata la orice sacrificiu al unuia pentru altul.
Dacă asta este multiculturalism, i-aş invita pe oficianţii mistici ai Europei Unite să se ducă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat multiculturalism de la învăţător, popă şi hoge. Deşi cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo în rău sub influenţa culturii masono-europene…
După opinia Sfinţiei Voastre, tinerii trebuie sau nu să se implice în politică? Dar preoţii? Şi dacă da, în ce fel să o facă?
Aceasta este o mare şi dureroasă preocupare pentru mine. În primul rînd, ceea ce se întîmplă în America, în Europa şi în România nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetăţii şi a locuitorilor ei. Cînd Hristos îl ajuta pe cel sărac, îi alunga pe speculanţi din templu, îi numea pe Irod vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfîrşită de instituţii demonice după el, viaţa socială este murdărită pînă în cele mai intime fibre.
Desigur, Biserica face politică, şi trebuie să facă, dar politica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mîntuieşte prin Biserică. Dacă Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezertat de la datoria ei: ea nu-l mai mustră pe conducătorul ticălos, nu-l mai apară pe cel sărac, nu mai propovăduieşte cuvîntul în societate, în închisori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele bogaţilor (îndemnîndu-i la milostenie şi restituind astfel măcar o parte din bunurile furate de la cetăţean), nu se mai ridică împotriva corupţiei.
În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoţi şi chiar cu unii ierarhi posibilitatea ca Biserica să vindece rănile ţării, să moralizeze viaţa publică şi, mai ales, lumea politică, prin implicarea preoţilor în politică. Nu în sensul formării unui partid creştin cu preoţi şi ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasată de Hristos şi o coborîre în arena politicianistă, unde fiarele sălbatice i-ar fi sfîşiat, ci prin promovarea unor persoane civile în viaţa politică. Asta însemna ca Biserica, în fiecare sat şi oraş, să-şi dedice o parte din timpul său cetăţii, în sens politic nobil, să vadă care sînt cetăţenii buni, cei mai buni şi necorupţi, pentru a fi promovaţi în alegeri. Aceştia să fie oameni de credinţă, cu fapte bune, cu duhovnic care să depună bună garanţie pentru ei, promovînd astfel o elită politică pe baze morale şi nu pe o propagandă deşănţată sau pe bogăţia acumulată prin jaf. Astfel, baza propagandei candidaţilor nu s-ar mai fi făcut cu cheltuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvîntul Bisericii. Părea o utopie, şi era, atîta vreme cît lumea bisericească, de la vlădică şi pînă la ultimul credincios, poporul lui Dumnezeu, nu înţelege misiunea politică a Bisericii, aşa cum am arătat mai înainte.
Îmi aduc aminte că un preot, la o conferinţă în Timişoara pe această temă, mi-a spus public: “Părinte, Preacuvioşia Voastră ne spuneţi aici nişte lucruri pe care nouă ne este frică şi să le gîndim!”. Era exprimarea unei stări de fapt, întreţinute cu voie sau cu ne-voie în lumea românească. Dacă s-ar fi făcut aşa, fără zdruncinarea şi fără acuzaţiile teatrale din timpul propagandei electorale, nu ar mai fi fost nevoie de preşedintele Băsescu – o tranziţie la o lungă perioadă de tranziţie – şi nici de implicarea României în războaie nedrepte din spaţiul Orientului, sau în adăpostirea unor închisori secrete în care tortura este tratamentul prizonierului de război, aşa cum pare a se fi întîmplat. Nici o instituţie din România nu ar putea face această revoluţie în spirit. Numai Biserica. Singură Ortodoxia.
În această perspectivă, oamenii politici buni nici nu ar fi avut nevoie să facă o propagandă religioasă (eu sînt însă pentru aceasta), pentru că oamenii i-ar fi recunoscut din faptele lor: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20).
Mai sunt persoane exemplare – modele pentru tinerii români?
Am mai afirmat că există multe persoane exemplare: intelectuali excelenţi, preoţi cu har, monahi de mare sfinţenie, ierarhi cu viziuni largi şi cu putere de sacrificiu. Unii sînt contestaţi, alţii nu. Dacă revoluţia îşi devorează propriii săi copii, cu atît mai mult o face tranziţia. Epoca noastră este un lanţ nesfîrşit de tranziţii consecutive. “Dar cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10, 22).
Ierarhia B.O.R. – cu cîteva excepţii notabile – a fost rezervată faţă de mai toate iniţiativele cultural-religioase venite dinspre mireni, iniţiative care năzuiesc la a determina o renaştere morală şi spirituală. Care să fie motivul?
Cred că motivele sînt mai complexe decît cele sugerate în întrebare. În primul rînd, ierarhia nu are încredere în grupările laice, după experienţa cu Oastea Domnului. În perioada persecuţiei, o parte din Oastea Domnului a devenit protestantă, fără să fi renunţat la titulatură. Şi mai este şi astăzi.
În al doilea rînd, o presă satanizată şi antiortodoxă stă la pîndă, gata să sfîşie orice ierarh sau preot pentru cea mai mică greşală, reală sau imaginară. Această teamă a dus la acţiuni necugetate temeinic din punct de vedere bisericesc – sub ameninţarea presei dezlănţuite ca un cîine scăpat din lanţ – ale ierarhilor, cum a fost condamnarea părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, chiar înainte ca Justiţia să-şi fi spus cuvîntul ei – adevărat sau fals. Această atitudine a favorizat o sentinţă juridică finală total falsă, pentru că Părintele Daniel şi cele patru măicuţe nu au mai avut nici un loc unde să-şi plece capul, nici un scut.
În al treilea rînd, această tendinţă constatată a mirenilor spre o excentricitate faţă de autoritatea Bisericii duce la pieire: Extra Ecclesia nulla salus. Mîntuirea sufletelor lor este Biserica şi ierarhia ei.
În sfîrşit, prin structura ei, Biserica este foarte prudentă cu afirmaţiile ierarhiei, spre a nu crea sminteală în lumea credincioşilor. Cu atît mai mult această precauţie va lucra asupra laicilor. Nu vreau să spun că această precauţie nu este bună. Dimpotrivă. Dar cînd este exagerată, ea duce la asuprirea spiritului şi a minţii. Cei mai puţin tineri, alături de noi, cei bătrîni, îşi amintesc foarte bine elucubraţiile care se rosteau la adresa lui Ceauşescu de către cei mai mari intelectuali ai noştri: scriitorii spuneau că ei au învăţat de la Ceauşescu să scrie, pictorii că de la el au învăţat adevărata pictură, sculptorii la fel. Intelectualii şi artiştii se supravegheau unii pe alţii, ca să vadă dacă se încalcă în vreun fel principiile marxiste; ba, din teamă, autorii se cenzurau pe ei înşişi mai tare decît o făcea cenzura oficială!
Înainte de ultima arestare a mea, am participat la o adunare eparhială. Printre altele, un redactor şef de la o revistă bisericească din Bucureşti se lăuda că, de cînd este el în funcţie, Departamentul Cultelor nu i-a respins niciodată vreun articol. Şi erau cîţiva ani buni de cînd conducea. Asta înseamnă că era mai drastic decît erau cenzorii oficiali. Pe vremea aceea nu aveai dreptul să spui, de exemplu, că Mîntuitorul a venit în lume să ne mîntuiască pe toţi, ci numai pe cei credincioşi, şi alte lucruri asemănătoare. Respectivul şef de redacţie anticipa reacţiile Departamentului Cultelor. Anticiparea lui însă depăşea cu mult reacţiile comuniştilor de la Culte! […]
Există o “reţetă” a rezistenţei creştineşti şi culturale a tinerilor români în faţa provocărilor veacului?
Cred că această problemă a fost dezbătută pe tot parcursul acestui interviu. Nu există reţete pentru Duh.
Să luăm, de pildă, integrarea euroatlantică – nu va face vreo mutaţie spectaculoasă la nivelul individului. Vedeţi, Franţa este aceeaşi ca şi cea dinainte de integrare, Anglia la fel. Credinţa sau necredinţa nu s-au modificat prin integrare, ci prin ignoranţa celor de jos, sau prin demonizarea lor, care vine pe căi mai subtile decît prin pretenţiile nu ştiu cărei baronese. Ceea ce se va schimba va fi posibilitatea de călătorie a individului, eventual posibilitatea lui de afirmare ca valoare, sau subordonarea lui economică, fie prin subordonarea totală voinţei trustului, fie prin sărăcirea lui totală, creîndu-se acea categorie de homeless sau de revoltaţi permanent, ceea ce nu este invenţia Europei Unite şi nici a Americii. Într-o ţară industrializată pînă la refuz, în care bunul trai este, ca în America, ceva tangibil, studiul şi cultura devin nişte mofturi. Elitismul politic şi economic atinge nişte culmi şi atunci ţările bogate vor cumpăra creiere străine, cum face America. Dar o credinţă tare, o inimă demnă, o cultură solidă şi o nobleţe a duhului nu pot fi cumpărate. O ţară industrializată excesiv nu favorizează dezvoltarea spirituală, decît prin “evadarea” individului din ea, spre Biserică.
Rolul Bisericii într-o viitoare Românie – intrată în vîltoarea apocaliptică a tehnicizării – este de a salva sufletele de la pieire. De a-i reînvăţa pe oameni ce este umilinţa faţă de Dumnezeu, ce înseamnă iubirea de El şi de aproapele, virtutea, abstinenţa, şi de a redescoperi frumuseţea originară a lumii din spatele falsei frumuseţi de plastic a lumii moderne. Să-l facă pe om autentic.
Interviu realizat de
Claudiu Târziu
Claudiu Târziu
Î.P.S. Iosif, după parastas, de vorbă cu doi foşti deţinuţi politici
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)
* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană
* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu
* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)
* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)
* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)
* Piteşti: mărturii referenţiale
* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)
* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)
* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)
* Piteşti: mărturii referenţiale
* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)
* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu)
* Richard Wurmbrand văzut de... legionari
* Părintele Calciu şi homo americanus
* Richard Wurmbrand văzut de... legionari
* Părintele Calciu şi homo americanus
De unde si pana unde au condamnat Basescu si Tismaneanu regimul comunist ca anticrestin!? Am auzit-o si p-asta!
RăspundețiȘtergereAveţi dreptate: în fuga condeiului, am atribuit condamnării o dimensiune care ar fi fost de dorit şi care este pe alocuri cel mult vag implicită. Vă mulţumesc pentru că "m-aţi tras de mînecă": mi-am luat seama şi am făcut îndreptarea care se impunea.
RăspundețiȘtergereFie ca Parintele Calciu sa ajunga in sinaxarul Bisericii stramosesti!
RăspundețiȘtergereM. B.
De ce nu spuneti si cine au fost invitatii la Paris si ce s-a vorbit acolo despre Parintele si nu numai ?
RăspundețiȘtergereS-a transmis în direct si s-a scris pe alte site-uri si bloguri.
RăspundețiȘtergereImportant, după părerea mea, nu este cine si ce a spus, ci cadrul comemorativ si mărturisitor creat cu binecuvîntarea unui mare arhiereu.
Parintele Calciu nu se temea de nimic, decat de Dumnezeu. Poate ca aceasta si este secretul adevaratei sfinteniei: "Indrazniti! Eu am biruit lumea".
RăspundețiȘtergerePentru I. (nepostat, după dorinţă):
RăspundețiȘtergereAm ajuns cu bine, iar dvs. aţi nimerit cartea (Mihail Sturdza, "România şi sfîrşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută"). Doamne-ajută!
Dl Racu isi arata din nou coltii pe blogul dlui Tarziu, tot cu legionarii incompatibili cu crestinismul, ca de toate celelalte a uitat de mult. Poate ca ar fi bine sa contribuiti la o punere la punct, impreuna cu altii de acolo, mai ales ca pe blogul lui va ataca si personal pe dv.
RăspundețiȘtergereAm incercat sa transcriu o parte din cele spuse cu aceasta ocazie. Din pacate nu am reusit sa surprind chiar tot, dar atat cat s-a putut, apare in articolul:
RăspundețiȘtergerehttp://corortodox.blogspot.com/2011/12/comemorarea-parintelui-gheorghe-calciu.html