PĂRINTELE CALCIU ŞI «HOMO AMERICANUS»

SUMARUL BLOGULUI

Bartolomeu Valeriu Anania şi Gheorghe Calciu-Dumitreasa:

doi luptători ortodocşi anticomunişti

care au cunoscut bine America la ea acasă

Pentru că tot a venit vorba de America şi americanizare – şi am constat că interesul nu a fost tocmai mic –, reproduc aici, în continuitatea imediată a traducerii din Julius Evola (“Civilizaţia americană”), un text din anii ‘90 al părintelui Gheorghe Calciu (1925-2006), inclus şi în volumul Homo americanus (care a avut două ediţii: 2002 şi 2007). Textul îl priveşte pe unul dintre aşa-numiţii Founding Fathers ai Statelor Unite ale Americii, preşedintele Thomas Jefferson (1743-1826, preşedinte între 1801 şi 1809), dar trage şi cîteva concluzii mai generale, prin raportare la unele realităţi de dată recentă, dar incadrabile în aceeaşi paradigmă “antihristică”. Am păstrat ortografia textului din volum (reprodus aici după ediţia a doua). Menţionez că o a treia ediţie din Homo americanus se află în pregătire la Editura Christiana, cu o bibliografie la zi a cărţilor semnate de Părintele Calciu sau la care acesta a contribuit (ca autor sau traducător).

În intervalul 18-20 noiembrie a. c., sub înaltul patronaj al Mitropolitului Iosif Pop, Părintele Calciu va fi comemorat la Paris, unde voi avea prilejul să vorbesc pe larg şi despre această carte a sa, pe care am îngrijit-o şi am prefaţat-o, şi la care părintele ţinea în mod deosebit.

Pentru a înţelege corect poziţia Părintelui Calciu, atît în capitolul reprodus aici, cît şi în întreaga carte menţionată (din care am de gînd să mai postez pe acest blog cel puţin încă un text), reproduc cîteva fragmente din prefaţa pe care i-am alcătuit-o:

Cartea de faţă este o construcţie editorială durată din cără­mizile generos puse la îndemînă de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa în anii din urmă. Cărămizile însele, prin forma şi prin dimensiunile lor, mi-au sugerat arhitectura ansamblului. Eu n-am adus decît mortarul, tencuielile şi spoiala, lucrînd cu rutină de meşter, dar cu smerenie de ucenic. […]

Titlul editorial pe care i l-am dat – Homo americanus. O radiografie ortodoxă – s-ar putea să le sugereze unora (prea deş­tepţi pentru a nu fi circumspecţi, sau prea oportunişti pentru a nu fi iritaţi) şi altora (prea pătimaşi pentru a nu se lăsa seduşi, sau prea reacţionari pentru a nu jubila aprioric) o frondă anti­­ame­ricană cu tot dinadinsul, ceea ce nu se potriveşte cu poziţia pro­fund creştină a autorului. Nu “antiamericanismul” pur şi simplu defineşte discursul necomplezent al părintelui, ci rezistenţa moral-spirituală la fenomenul curent – şi galopant – al “ame­ri­ca­ni­zării”. Diferenţa nu este tocmai anevoie de făcut (cu condiţia unei minime onestităţi): “antiamericanismul”, ţinînd de trăirea “tragicomică” a accidentalului, este îndeobşte o reacţie ofuscată şi exterioară la agresivitatea imperialistă (horribile dictu) a “modelului american”, pe cînd “rezistenţa la ame­ri­ca­nizare”, ţinînd de trăirea “tragică” a esenţialului, este o atitudine complexă, manifestată nu numai în afara lumii americane, dar şi înlăuntrul ei, ca refuz lucid al “semnului Fiarei”, adică al unei civilizaţii excesiv-materialiste şi cinic-utilitariste, din care hedo­nismul şi pragmatismul – diavoli “îmbrăcaţi în îngeri de lumină” – riscă să elimine complet orice exigenţă morală şi orice elan spiritual

Nu poate fi eludat faptul că părintele “radiografiază” America nu din exterior, ci de la faţa locului, după ani buni de convieţuire şi “cuminecare” nemijlocită (din 1985 încoace). Pentru el, “omul american” nu este nici duşmanul, nici străinul, nici “departele”; el este fratele, vecinul, “aproapele”. Un frate adeseori “bolnav” – sau numai “păscut de boală” – în ordinea gin­gaşă a spiritului (aşa cum şi noi sîntem “bolnavi” ori “păscuţi de boală” într-o ordine mai terestră, prin care şi el obişnuieşte să ne judece – şi adesea nu fără dreptate). Chiar criticînd şi certînd, autorul, ca om greu încercat şi ca preot “mîncat de rîvna lui Hristos”, o face cu iubire şi responsabilitate; homo americanus este dragostea lui răstignită, aşa cum, acasă, dragoste răstignită i-a fost, o viaţă întreagă, “bietul om de sub vremi”, cel “făcut frate cu dracul ca să treacă puntea”, întru a cărui vindecare s-a rostit fără înconjur, pînă la jertfa de sine […]. Sînt destule texte ale sale (unele chiar şi în cartea de faţă) care-i vădesc fără putinţă de tăgadă această iubire de fond; şi pe cît de mare îi este indignarea faţă de viciile proliferante ale Americii, pe atît de mare îi este şi bucuria pentru virtuţile ei, atîtea cîte le (mai) are, manifeste sau doar latente. Luînd urma proorocilor vetero-testa­mentari, Părintele Gheorghe/Father George a mustrat “cetatea” şi “poporul” ca “om al lui Dum­ne­zeu”, cînd cu blîndeţe, cînd cu asprime, “de la Răsărit şi pînă la Apus”, avînd măsură pe Hristos şi tradiţia mistico-dogmatică a Bisericii luptătoare – Adevărul şi Duhul Adevărului. Dacă ar tăcea el (sau cei asemenea lui), “atunci pietrele ar striga”… Wake up, America, wherever you are!

Este de ajuns să citească cineva, în chiar cartea de faţă, anexa la capitolul “Demonizarea Americii” (rechizitoriul desfă­şu­rat de Anne Graham), sau înfiorata evocare meditativă pe care o face Federica Mathewes Green (în “Ziua judecăţii”), sau mărtu­ri­sirea semnată de Mary Magdalene McCann (vezi “Povestea unei convertiri”), pentru a se lămuri că aici nu-i câtuşi de puţin vorba de idiosincraziile unui “popă” ortodox alergic la “moder­nitate”, ci de zbuciumul istoric al unei lumi care, privindu-se ea însăşi, pe alocuri, în oglinda sacrală a spiritului, se cutremură să-şi descopere acolo înfăţişarea de “Vavilon” apocaliptic. E lipsit de importanţă dacă “popa” are sau nu drep­ta­te în detalii; el poate greşi sau exagera pe alocuri, însă are drep­tate în principiu, împo­triva Americii, dar şi laolaltă cu ea.

E aproape de prisos să spun că homo americanus nu înseamnă “tot americanul”, ci un anume tip predominant şi epi­de­mic, care, treptat, nu mai ţine de un loc anume, ci de o para­digmă existenţială (cu care începem să ne confruntăm tot mai serios şi dincoace de ocean, ca şi cu un cancer tinzînd spre metas­tază). Pînă la urmă homo americanus zace, ca o ispită a vea­cului, în fiecare dintre noi.

Într-un fel, homo americanus, aşa cum se află radiografiat aici, este “omul recent” al părintelui Calciu (ca să evoc o sintagmă pe care d-l H.-R. Patapievici a făcut-o celebră peste noapte, într-o carte nu mai puţin radicală, în sistemul ei de referinţă, decît cea de faţă). În registre diferite, este vorba, aici şi acolo, de acelaşi tip uman, de acelaşi faliment al modernităţii, de acelaşi recurs soteriologic la “soluţia creştină”. […] Homo americanus nu este, în fond, decît “omul recent” investigat la sursa lui, în mod mai simplu şi mai concret, din perspectiva şi cu experienţa istorică a altei generaţii […].

Menţionez, în încheiere, că textele adunate aici au apărut prima oară în România fie în revista Puncte cardinale, fie în pagina creştină a cotidianului Ziua, iar o parte din ele se regăsesc în eteroclitul volum Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Editura Dacia, Cluj, 1998). Toate au fost revăzute şi îmbunătăţite, fie de către autor, fie cu îngăduinţa sa. Parantezele drepte – de care am evitat să fac abuz – sînt edi­to­riale […]. Textele aparţin perioadei 1993-2001. Succesiunea lor în volum nu este însă determinată de criteriul cronologic, ci de cel tematic. Traducerea în româneşte a textelor străine anexate îi aparţine de fiecare dată autorului. (R. C.)

UN «FOUNDING  FATHER»  ANTI-HRISTOS

           

Aminteam, cu un alt prilej, că Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de Independenţă, cel de-al treilea Preşe­dinte al Americii, s-a opus din toate puterile ca numele lui Iisus Hristos să apară în Constituţia Americană.  Numele gene­ric al lui Dumnezeu – God – apare de foarte multe ori, dar Iisus nu apare niciodată, de unde se vădeşte nu numai necredinţa lui Jefferson, dar şi influenţa puternică asupra contemporanilor săi, care i-au acceptat propunerea. Vom lămuri aici de ce această opoziţie şi care au fost con­secinţele ei istorice.

Thomas Jefferson era fiul unui bogat proprietar de pământ din Virginia, aparţinând “nobilimii” americane, cu o dotaţie intelectuală deosebită, care l-a lansat de timpuriu în viaţa politică – la început în cea a statului Virginia, apoi şi în conducerea federală. S-a implicat în toate mişcările legate de propulsarea Americii spre statutul de mare putere şi, mai ales, spre construirea unui guvern central puternic, care să aibă autoritate asupra statelor şi care să controleze orice mişcări de opoziţie faţă de acest guvern.

În jurul anului 1780, fermierii din New England, după ce prosperaseră în răstimpul războiului cu Anglia (vân­­zând alimente, în mod egal, armatelor americane, engleze şi franceze), sărăciseră pe timp de pace şi ajunse­seră să se răscoale, sub conducerea unui fermier numit Shay, împotriva guvernului central. Nu erau decât 600 de fermieri, dar răscoala lor a fost atât de surprinzătoare încât a creat panică generală. Camerele legislative au votat în pripă o armată de circa 1600 de oameni care să-i înfrângă pe rebeli. Statul Massachusetts a venit cu o armată de 4000 de oameni pentru a-i înfrunta pe aceiaşi răsculaţi şi a-l prinde pe Shay. Fermierii s-au refugiat în munţi, dar au fost hăi­tu­iţi şi ucişi.

Jefferson se afla pe atunci în Franţa, care era în pli­nă revoluţie, şi, pe cât se pare, se molipsise el însuşi de avân­tul revoluţionar şi de violenţa cu care se desfăşurau evenimentele. Iată ce scria el guvernului american, cu pri­vire la revolta fermierilor: “Luaţi armele!… Ce înseam­nă un mic număr de vieţi pierdute într-un secol sau două? Pomul libertăţii trebuie împrospătat, din când în când, cu sângele patrioţilor şi al tiranilor. Acesta este îngrăşă­mân­tul lui natural” (subl. n.).

În lumina acestei scrisori, ne explicăm multe din actele lui Jefferson: şi ataşamentul său faţă de poziţia pe care o avea, şi inconsecvenţa sa privind sclavia negrilor*, şi atacul direct îndreptat împotriva lui Hristos (la care ne vom referi în cele ce urmează), şi duritatea sa faţă de cetăţenii nemulţumiţi de guvern (duritate pe care mai cu seamă guvernele pretins democrate au practicat-o împotriva pro­priilor cetăţeni**), dar şi cruzimea aproape unică a armatelor americane împotriva popoarelor pe care le-au atacat (fapt confirmat recent şi de monstruosul spectacol al războiului din Iugoslavia).

Prima ediţie a cărţii (2002)

Jefferson, ca de altfel mai toţi Părinţii Fondatori (Founding Fathers), făcea parte din masonerie, care se angajase, în acea vreme, la distrugerea monarhiilor din Europa, deoarece acestea se socoteau “de drept divin”, revendicându-şi o origine de natură transcendentă şi o sta­bi­li­tate dincolo de vicisitudinile istoriei. Revoluţia franceză proclamase deschis lupta împotriva credinţei şi a Bisericii, declarând la un moment dat drept Zeiţă a Raţiunii pe o actriţă celebră a vremii, care era adorată şi purtată în procesiuni, precum altădată Sfânta Fecioară. Această schim­bare de zei, prin care raţiunea umană era declarată suprema lege socială, a dus la cea mai sinistră lozincă a Revo­luţiei franceze (urmată de ororile cele mai mon­stru­oase, pe care, poate, numai revoluţia comunistă rusă le-a depăşit): “Cu maţele ultimului popă îl vom spânzura pe ultimul rege!”.

Jefferson a fost un fiu devotat al masoneriei, care doreşte impunerea unui Dumnezeu-Arhitect, un Mare Meşter care a organizat lumea din ceea ce satana crease deja, adică din materia amorfă. Opoziţia sa cea mai mare a fost faţă de persoana lui Iisus Hristos, Care-L adusese pe Dumnezeu în lume, Care luase chipul nostru omenesc şi le vorbise oamenilor în propriul lor limbaj, dezvăluind taina Sfintei Treimi, atât cât era necesar mântuirii. Depăşind cu aproape 200 de ani rebeliunea aripii stângi a diferitelor secte creştine din vremea noastră, care neagă dumnezeirea lui Iisus, Jefferson, cu lipsa de respect a organizaţiei maso­nice faţă de tot ceea ce lumea (şi, mai ales, creştinismul) a realizat în mod tradiţional, încearcă să declare că Noul Testament (ca şi cel Vechi, de altfel) nu este decât o colecţie de legende care îneacă sub valul lor singurul aspect valabil în aceste cărţi: învăţătura morală a lui Iisus Hristos.

Acest Părinte Fondator al Americii şi-a conceput cu o ireverenţă totală planul său de a distruge în sufletul omu­lui american (şi, eventual, prin forţa brutală a unei Americi menite să conducă lumea, în sufletul întregii umanităţi) imaginea lui Iisus ca Dumnezeu întrupat din dragoste pentru noi. Înţelegând că nu era deloc simplu să lupţi împo­triva divinităţii, el s-a străduit să facă din Iisus un învăţător, un moralizator al lumii, chiar extraordinar, dar în nici un caz Fiul lui Dumnezeu.

Este foarte posibil ca Jefferson să fi primit însăr­cinarea aceasta direct de la şefii săi masoni, care totuşi nu şi-au asumat nici un fel de participare făţişă la acţiunea lui Jefferson. În ultimii zece ani ai vieţii sale, Jefferson s-a aplecat, cu un zel vrednic de o cauză mai bună, asupra Noului Testament, pentru a-l purifica, chipurile, de orice “legendă pioasă”, păstrând numai ceea ce este “autentic” în litera lui. El nu s-a ocupat în nici un fel de Vechiul Tes­ta­ment, pentru care nu avea nici un fel de consideraţie, ci numai de Noul Testament. Inteligenţa sa deosebită, puterea de muncă uriaşă şi pregătirea intelectuală de ex­cep­ţie l-au ajutat în această încercare distructivă, pînă la urmă nere­uşită. În pofida tuturor acestor calităţi, lucrarea demo­nică a lui Jefferson nu a avut consecinţe semnificative. Poporul american din vremea aceea era totuşi credincios, chiar dacă sectar, iar ataşamentul său faţă de Sfânta Scriptură l-a făcut surd la “cântecul de sirenă” al lui Jefferson.

În studiul său, el a folosit diverse traduceri în lim­bile pe care le cunoştea: greceşti, latineşti, franceze şi en­gleze (King James Version), pe care le-a pus în paralel, le-a comparat, le-a epurat şi a scos la iveală un volum intitulat Iisus din Nazaret. De curând, cartea lui Jefferson a fost re­editată de Beacon Press, o cunoscută editură a Asociaţei Unitariene Universaliste, rezultate din Asociaţia Bisericii Unitariene şi a celei Universaliste (ceea ce oferă, cred, o idee destul de clară despre originea Asociaţiei ca oficină a francmasoneriei). Se ştie că Biserica Unitariană nu crede în Sfânta Treime, ci numai în Dumnezeu Tatăl (care ia când chipul lui Iisus, când pe cel al Sfântului Duh). Titlul noii versiuni a lui Jefferson este: The Jefferson Bible: The Life and Morals of Jesus of Nazareth.

A doua ediţie a cărţii (2007)

Din această “Biblie” vedem care erau criteriile de apreciere ale lui Jefferson privind persoana Mântuitorului şi adevărul de credinţă exprimat în cele patru Evanghelii. Din scrisorile trimise de autor unor prieteni sau unor membri ai familiei sale, reiese că el îl consideră pe Sfântul Apostol Pavel drept principalul vinovat de coruperea învăţăturii lui Iisus, ca unul ce argumentează cel mai adânc (teologic şi filo­so­fic) dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. În ce priveşte textul “Bibliei” lui Jefferson, aşa cum l-a fixat el din silu­irea celor patru Evanghelii, subliniem, înainte de toate, opi­nia lui în privinţa autorilor, pe care îi numeşte groveling authors şi… “minţi slabe”. El exclude orice fenomen supra­natural din Evanghelii: minunile, vindecările, învierile din morţi, cea mai mică aluzie la faptul că Iisus ar fi fost Dum­ne­zeu, sau că între El şi Dumnezeu ar fi fost vreo relaţie specială, inclusiv Naşterea din fecioară şi Învierea din morţi.

Profesorul de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago, Martin E. Marty, spune că Jefferson a epurat din Sfintele Evanghelii orice miracol, orice metafizică şi orice mister, necruţând decât parabolele – nici pe acelea toate – şi aforismele. Jefferson, spune el, “s-a străduit să facă din Iisus un Socrate”.

Într-o scrisoare pe care Jefferson i-a adresat-o preşe­dintelui John Adams, el scria: “Nu a fost deloc greu să separ adevărul de invenţie, căci totul era uşor vizibil, aşa cum lesne poţi distinge diamantele într-o movilă de gunoi”!!! În înţelegerea lui Jefferson, cele patru Evanghelii nu sunt decât o grămadă de gunoi mistic, în care strălucesc diamantele învăţăturii morale a lui Hristos.

Vă amintiţi de Ernest Renan, care a scris Viaţa lui Hris­tos? Şi acesta a contestat dumnezeirea lui Iisus, şi ace­s­ta a căutat să afirme că oricare dintre minunile men­ţionate în Evanghelii poate fi explicată raţional, fără vreun apel la miraculos, dar niciodată – deşi evreu la origine – nu a scris un singur cuvânt murdar împotriva auto­rilor celor patru Evanghelii. Niciodată nu i-a numit “minţi slabe” şi nicio­dată nu a afirmat că cele scrise de ei re­prezintă o grămadă de gunoi în care scânteiază doar preceptele strict morale ale Mântuitorului. Or, într-o scrisoare către un alt prieten, fostul preşedinte afirmă textual că ceea ce a lăsat de o parte nu erau decât absurdităţi, im­postură, neadevăruri şi şarla­tanism, sau ignoranţă vulgară, superstiţie, fanatism şi con­trafacere.

Semnificativ pentru noi este faptul că şi preşedin­tele Adams, care părea să fi fost un devotat creştin congre­gaţionist şi care participa de două ori la slujba duminicală din biserică, l-a încurajat pe Jefferson în “studiul său biblic”. De altfel, profesorul Allen Guelzo, de la Eastern College din Pennsylvania, afirmă că teologia per­sonală a lui Adams era foarte asemănătoare celei a lui Jefferson, amân­doi exprimând un “dispreţ mutual” faţă de ortodoxia creş­tină. Atunci în ce a constat “creştinismul” Părinţilor Fon­datori? În dispreţul faţă de credinţa creştină, în considerarea Noului Testament drept o “grămadă de gunoi” în care străluceau doar învăţăturile morale ale lui Iisus, Care nu era Fiul lui Dumnezeu, nici un sfânt, nici măcar un profet, ci un simplu moralist?!

Pornind de aici, înţelegem parcă mai bine fisurile Constituţiei Americane, care a favorizat şi continuă să fa­vorizeze orice concepţie anticreştină (ateism, sincretism, satanism etc.), iar creştinismului adevărat nu-i dă voie să-şi spună cuvântul decât în particular. Binecuvântarea Ame­ricii este însă aceea că populaţia continuă să fie reli­gioasă, în ciuda miilor de organizaţii anticreştine. Când, în 1800, Jefferson a câştigat alegerile, populaţia creştină era speriată şi se spunea chiar că va fi nevoită să-şi ascundă Bibliile, pentru că noul preşedinte le va confisca, pentru a le înlocui cu “Biblia” lui. Jefferson însuşi s-a cam speriat de această apreciere a cetăţenilor americani asupra lui şi, într-o scri­soare adresată prietenului său Benjamin Rush, el se scu­za, afirmând că avea o credinţă care ar fi fost foarte diferită, vezi Doamne, de sistemul anticreştin ce i se imputa.

Lupta aceasta dintre creştinismul adevărat şi falsul creş­­tinism oficial american, instituit de Părinţii Fondatori de obedienţă masonică, va continua, cu consecinţe dezas­truoase. America este păscută de riscul de a pieri prin pro­priile sale păcate.

Anumiţi predicatori protestanţi americani consideră Statele Unite drept “Desfrânata cea mare”. Mi s-a părut exagerată această afirmaţie. Dar privind atent la ce se întâmplă pe mapamond sub presiunea americană – cea mai mare putere politică, militară şi economică din lume – care astăzi impune pretutindeni principiile sale de “libertate” şi “drepturi ale omului”, cu favorizarea directă sau indirectă a viciilor celor mai abe­rante şi cu oprimarea susţinută a creştinătăţii autentice, iar războaiele pe care le declanşează, însoţite de cele mai monstruoase ucideri, le declară drept “acte de justiţie”, încep să mă îndoiesc şi să mă întreb dacă acuzaţiile acestor predicatori nu sunt cumva, până la urmă, adevărate…

Imoralitatea răspândită în lume de puterea americană, satanismele care înfloresc în umbra ei, expansiunea perversă a tuturor viciilor, care fac din întreaga omenire o nouă Sodomă, nu reprezintă oare semnele sfârşitului, triumful Antihristului, punerea pe tron a Marii Târfe?

Pr. Gheorghe CALCIU

(din vol. Homo americanus. O radiografie ortodoxă,

ediţia a doua, îngrijită şi prefaţată de Răzvan Codrescu,

Editura Christiana, Bucureşti, 2007, pp. 13-20)

* Deşi Jefferson afirma că sclavagismul va aduce mari nenorociri asupra Statelor Unite, care vor trebui să plătească amar această nedreptate, el o făcea numai cu titlu de umanism propagandistic şi, ca să spun aşa, naţional. În realitate, a continuat să-şi ţină sclavii în condiţii destul de grele, despărţind familiile după interesul său (când a fost ales preşe­dinte, şi-a luat bucătăreasa – o negresă – cu el; când soţul sclav a fugit de pe moşia de la Monticello la Washington, să-şi vadă nevasta, Jefferson a dat ordin să fie trimis în lanţuri înapoi la Monticello).

** A se vedea represiunea bestială a lui Bill Clinton şi Janet Reno împotriva sectei davidiene de la Wako, Texas, unde aproape toţi bari­cadaţii au fost arşi de vii (inclusiv, copiii!), sau împuşcarea femeii separatiste în timp ce-şi alăpta copilul, la Blue Ridge, Texas.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu

* Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)

* Povestea unei convertiri

* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)

* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)

* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)

* Piteşti: mărturii referenţiale

* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)

* Prigoana cea dinăuntru: cazul Părintelui Calciu