PRIGOANA CEA DINĂUNTRU

SUMARUL BLOGULUI

ÎN CURÎND LA

EDITURA CHRISTIANA

Printre titlurile acestei veri, la Editura Christiana, se numără şi cartea semnată de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică şi Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă: Prigoana cea dinăuntru. Încercările drepţilor în Biserica lor. Autorii prezintă, din istoria creştinismului ortodox, cîteva cazuri ilustre de sfinţi sau drepţi persecutaţi nu de păgîni sau de eretici, ci chiar de ierarhii lor bisericeşti sau de fraţii lor de credinţă, dar care au înfruntat prigoana în chip creştinesc, fără să părăsească Biserica, fără să se smintească întru credinţă şi fără să caute răzbunare. Greu încercaţi pe termen scurt, ei rămîn biruitori pe termen lung, mereu actuali şi exemplari pentru conştiinţa şi viaţa întru Hristos. Prigonitorii au fost uitaţi ori s-au acoperit de ruşine, pe cînd prigoniţii cei pe nedrept strălucesc pilduitori peste veacuri, iar mulţi dintre ei se numără cu sfinţii.

Reproduc aici (păstrînd ortografia autorilor şi variaţiile ortografice ale documentelor citate) unul dintre capitolele cărţii: cel în care este evocat – pe baza unor documente deloc sau prea puţin cunoscute publicului mai larg – cazul Părintelui Gheorghe Calciu (1925-2006), marele mărturisitor contemporan al ortodoxiei româneşti (21 de ani în temniţele comuniste!), care odihneşte la Petru-Vodă... şi în inimile tuturor celor ce l-au cunoscut şi i-au împărtăşit iubirea jertfelnică de Dumnezeu, de Neam şi de Ţară. (R. C.)

CAZUL PĂRINTELUI

GHEORGHE CALCIU

“Sunt un copil de ţărani din Deltă. Am fost unsprezece la părinţi, dintre care eu sunt cel mai mic... Viaţa acolo în Deltă, la Mahmudia, era foarte frumoasă. Era un paradis! Aveam teren agricol, aveam bălţi, cu toată frumuseţea lor, aveam bărci, unelte de pescuit. Erau şi păsările din Deltă...! Exista o frăţietate extraordinară cu animalele, înţelegeam viaţa lor ca pe ceva integrat în viaţa noastră...”[1].

Mama i-a fost primul învăţător de seamă întru teologie. În sat trăiau pe atunci ortodocşi români, dar şi ruşi sau turci, toţi cu religia, cu tradiţia lor. Nu existau conflicte inter-religioase sau inter-confesionale. Multiculturalism în toată regula...

Îndemnat de preotul şi de învăţătorul satului, a mers la şcoală “mai departe”. Făcea parte din Frăţia de Cruce.

S-a înscris apoi la Facultatea de Medicină. A încercat împreună cu un grup mare de studenţi să zădărnicească arestarea de către Securitate a profesorului de anatomie Grigore Popa.

În 1948, a fost vizitat de un prieten de la Tulcea (şeful Frăţiilor de Cruce) şi l-a găzduit la cămin, în camera lui. Dar pe tânărul tulcean l-au arestat şi, după ce au aflat unde a locuit în Bucureşti, l-au arestat şi pe studentul Gheorghe Calciu şi l-au condamnat la 8 ani pentru “activitate împotriva siguranţei statului”, fără dovezi.

În 1949 era deja la Piteşti. Credea în doctrina legionară, în conţinutul ei moral, patriotic, naţionalist, creştin, dar contesta “violenţele pe care le-au folosit”[2].

În închisoarea din Piteşti a avut intenţia de a se sinucide şi a trecut prin tragica reeducare. Tortura fizică, psihică şi morală era aşa de cruntă, că nu există cuvinte pentru a o reda şi nu poate fi studiată, evaluată, analizată sau comentată de cei care nu au trecut prin ea. Ţinta era obţinerea unui nihilism existenţial în care nu mai conta nimic şi în care se spulbera totul: raţiunea, afectivitatea, credinţa, nădejdea, dragostea, noţiunile de bine şi de rău, de frumos şi de urât, de drept şi de nedrept, de cădere şi de necădere...

Să-l lăsăm pe deţinutul Gheorghe Calciu să ne descrie cea mai neagră perioadă din detenţia sa:

“A fost o spălare pe creier... Câteodată mai aveai, aşa, impresia că totul este o minciună şi că ce fac ei este adevăr... Oricum, tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci.

A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoase în timpul acela de teroare, aşa creşteau în inima şi mintea noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai…

Şi astfel inima noastră s-a golit. Sufletul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit. Şi asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu te mai interesa nimic. Nici măcar instinctul de conservare nu mai lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decât să mai trecem prin ceea ce treceam atunci…

Orice ai fi făcut, de teroare nu scăpai! Şi câtă vreme e teroare, nu poţi fi în linişte, orice ai face, chiar dacă ai lucra în sensul terorii…

Ţinta acestui regim de teroare a fost sufletul nostru”.

În relatările sale despre închisorile prin care a trecut, Gheorghe Calciu vorbeşte adesea despre rugăciune şi forţa ei, practicată în detenţie.

Cât a durat reeducarea la Piteşti nu s-a putut ruga deloc. Ştiindu-i pe deţinuţi profund religioşi, călăii au folosit cea mai diabolică armă: inducerea sentimentului de vinovăţie şi a efectului lui devastator.

“Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză, căci acolo a fost o bătălie între bine şi rău care s-a dat în inima noastră... Dar până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti! Şi pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigată de Dumnezeu…

La mine întoarcerea n-a fost dintr-odată. Refacerea mea a fost cu mult mai grea decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare... Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în `56…

Casimca e o secţie specială a închisorii Jilava, la 7 metri sub pământ... În cele 5 celule... fără lumină naturală, fără aer... am fost băgaţi 16 oameni. În decurs de doi ani aproape jumătate au murit... Exterminare, regim dur, bătaie, înfometare, persecuţie specială!”.

De la Jilava este mutat la Aiud şi rămâne la Zarcă până la eliberare, în `63. Apoi a urmat un an de domiciliu forţat în Bărăgan.

Din pricina sărăciei şi colectivizării din Dobrogea nu se putea întoarce acasă, la Mahmudia.

A mers în audienţă la Patriarhul Justinian, care a făcut abstracţie de autobiografia cu cei 16 ani de închisoare (i-a spus s-o scoată din dosar) şi astfel l-au primit la Teologie.

S-a angajat la Seminar ca preot-profesor şi, văzând starea duhovnicească a elevilor şi atmosfera tulburată de ateismul oficial, s-a hotărât să aibă poate o ultimă izbucnire împotriva ideologiei ateo-comuniste.

Întrebat dacă nu i-a fost teamă, în 1978, să rostească cele şapte cuvinte (predici) pentru tineri, după ce a trecuse prin experienţa închisorilor comuniste, părintele Calciu a răspuns: “Tocmai pentru că trecusem prin reeducare, tocmai pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă materialismul, vroiam să le dau acestor tineri de la Seminar o rezistenţă, un capăt de funie după care ei să se conducă şi să iasă la un liman, în cazul unor tulburări… În momentul când am hotărât să încep acţiunea cu cele şapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult la Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reţinea... Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna…”

După primele predici au venit cei de la Departamentul Cultelor şi l-au anchetat în Consiliul profesoral de la Seminar, cerându-i să oprească acţiunea. După a patra predică, au încuiat uşa bisericii de la Radu-Vodă, dar părintele le-a vorbit tinerilor din pridvor. După al cincilea Cuvânt au închis porţile, ca să nu mai vină studenţii din afară.

Apoi, după o scurtă perioadă “de gândire”, a fost alungat din şcoală şi biserică şi, nu după multă vreme, arestat.

La Securitate a  fost întâmpinat cu următoarele cuvinte: “... o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, fiindcă milă n-o să mai avem!”.

Iniţial l-au condamnat la moarte “pentru furnizarea de informaţii foarte importante unei puteri străine”!

Unii anchetatori îi vorbeau blând şi îi argumentau cu citate din Sfânta Scriptură că nu respectă autoritatea Statului. Anchetele durau între 10 şi 48 de ore, fără pauză.

Între timp au început proteste în Occident şi pedeapsa a fost comutată de la condamnarea la moarte la 10 ani închisoare.

Prima dată la Jilava – 3 luni la Spitalul penitenciarului, secţia de psihiatrie –, apoi din nou în binecunoscutul Aiud, în celulă cu doi criminali, care la un moment dat i-au spus: “Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii!”.

După mai bine de 5 ani a urmat eliberarea, în urma presiunilor internaţionale făcute de românii ortodocşi din Occident, politicienii sau marii oameni de cultură de acolo.

Eliberat în august 1984, o lună mai târziu a început procesul de caterisire, oficialitatea bisericească neavând puterea să reziste presiunilor oficialităţii politice.

Sentinţa a fost găsită cu greu după atâţia ani şi ea sună aşa:

SENTINŢA NR. 9/1984

Şedinţa de la 4 octombrie 1984 Completul de judecată format din:

PREŞEDINTE: Preot ...

MEMBRI: Preot ..., Preot ...

ACUZATOR: Preot ..., Inspector patriarhal ...

GREFIER: Diacon ...

Subsemnaţii, membri ai Consistoriului Eparhial de pe lângă Sf. Arhiepiscopie a Bucureştilor, ne-am întrunit astăzi, data de mai sus, la sediul Consistoriilor bisericeşti, din str. Maria Rosetti nr. 53, sector 2, şi în şedinţa de judecată am procedat la judecarea cauzei disciplinare a Pr. Prof. CALCIU GHEORGHE DUMITREASA, domiciliat în Bucureşti, str. Ghirlandei nr. 9, sector 6, ce formează obiectul dosarului nr. 147/1984, trimis în judecata disciplinară a Consistoriului Eparhial Bucureşti în baza rechizitoriului introductiv nr. 9539/1984, în conformitate cu art. 68, lit. b şi d din Regulamentul de procedură bisericească al Instanţelor disciplinare şi de judecată bisericească, pentru abaterile şi delictele de care s-a făcut vinovat, după cum urmează:

ÎN FAPT:

Preotul Calciu Gh. Dumitreasa a funcţionat ca profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, însă la data de 1 sept. 1978, când i s-a desfăcut contractul de muncă şi deci i-a încetat activitatea, potrivit hotărârii Comisiei de disciplină a Seminarului din data de 15 iunie 1978 şi aprobată de către Sinodul Mitropolitan în şedinţa din 5 iulie 1978.

Sf. Arhiepiscopie a Bucureştilor, cu adresa nr. 9297/ 1978,  i-a oferit un post în cadrul administraţiei Centrului parhial; pentru îndeplinirea îndatoririlor canonice – de a sluji şi a se împărtăşi ca preot – a fost repartizat, ca îmbisericit la biserica parohiei Militari I.

Preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa nu s-a prezentat la parohia Militari I şi nici nu a acceptat angajarea într-un post din administraţia Centrului eparhial, totuşi a îndeplinit acţiuni sacerdotale în postul vacant de preot de la parohia “Sfânta Vineri” Colentina din Capitală.

Pentru reglementarea situaţiei canonice ca preot, Sf. Arhiepiscopie a Bucureştilor, cu adresa nr. 569/1979, l-a invitat la Centrul eparhial pentru a-şi alege unul din posturile vacante de preot, dar P. C. Sa nu a acceptat nici de data aceasta să fie încadrat într-un post de preot la o parohie.

Pe data de 22 august 1984, Pr. Prof. Gheorghe Calciu Dumitreasa a înregistrat o cerere la Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, sub nr. 9365/1984, prin care solicită reîncadrarea în postul de profesor de limba franceză şi Noul Testament la Seminarul teologic, fără a informa, în mod sincer şi precis, că în perioada 1979-1984 a fost reţinut şi închis de organele de stat, lăsând numai să se înţeleagă că a fost în detenţie, încercând, prin aceasta să se sustragă prevederilor Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Instituţiilor de învăţământ teologic din Biserica Ortodoxă Română şi Regulamentului de procedură al Instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

Ori, în Regulamentele menţionate se arată textual: “Cazurile de abateri de la disciplina bisericească se trimit şi în judecata Consistoriului bisericesc eparhial de către Chiriarhul locului (art. 132 – Regulamentul Instituţiilor de învăţământ teologic) şi “dacă vreunul dintre cei supuşi judecăţii bisericeşti va fi condamnat definitiv de instanţele penale, cei în cauză vor fi traduşi din oficiu în judecata bisericească, pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, după gravitatea sancţiunilor penale”...

ÎN DREPT:

A săvârşit abaterile şi delictele prevăzute de: Art. 2. lit g; Art. 3 lit. s şi y; Art. 13, 15, 16 şi 29 din Regulamentul de procedură al Instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române şi Sfintelor Canoane: 31, 39 şi 94 Apostolice; 8 IV Ecumenic; 5 Antiohia; 5 Gangra; 10-11 Cartagina şi cele paralele, 80 Sinodul VI Ecumenic etc.

Pentru cele de mai sus, preotul profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa este trimis în faţa Consistoriului Eparhial pentru a fi judecat şi sancţionat potrivit dispoziţiunilor Sfintelor Canoane, Regulamentului de procedură bisericească şi legilor în vigoare.

Dosarul a  fost înregistrat la Consistoriul Eparhial sub nr. 147/13 septembrie 1984 şi conform art. 131 din Regulamentul de procedură bisericească s-a fixat termen pentru data de 20 septembrie 1984, fiind citat preotul profesor Calciu Gheorghe Dumitreasa pentru ora 8.30, conform citaţiei nr. 144/1984.

Refuzând primirea şi semnarea citaţiei conform procesului verbal de constatare, înregistrat la Consistoriu sub nr. 151/1984, (dos. fil. 22), Instanţa, de acord cu opinia acuzării, a acordat un nou termen, fiind recitat a doua oară pentru data de 4 octombrie 1984, ora 8.00 dimineaţa, conform citaţiei nr. 152/1984, de data asta cu aplicarea art. 134 alin. II, din acelaşi Regulament.

Şi de această dată Pr. Prof. Calciu Gheorghe Dumitreasa a refuzat primirea şi semnarea citaţiei conform procesului-verbal de constatare înregistrat la Consistoriul Eparhial sub numărul 160/1984, dosar f. 35.)

Pentru termenul de azi, 4 octombrie 1984, procedura fiind îndeplinită, taxa neachitată, iar strigările făcute; lipsă preotul profesor Calciu Gheorghe Dumitreasa.

Întrucât preotul profesor Calciu Gheorghe Dumitreasa a fost citat a doua oară şi cu menţiunea expresă a prevederilor art. 134 al. II, avînd în vedere şi cazul mai grav al sus-numitului, articol.131, Instanţa Hotărăşte a se trece la judecarea fondului cauzei pentru data de astăzi.

P.C. Preşedinte dă cuvântul Onoratei Acuzări care prin P.C. Inspector Eparhial, Pr. ..., în concluziile sale scrise şi depuse la dosar, f. 39-44, citite în instanţă susţine în final următoarele: “Având în vedere gravitatea abaterilor şi delictelor, ţinând seama de principiul juridic în cazul cumulului de abateri şi delicte, şi ţinând seama mai ales şi de prevederile Sfintelor Canoane, care prevăd pedeapsa maximă pentru delictele comise şi continuitatea lor, cer să se aplice preotului profesor CALCIU GHEORGHE DUMITREASA pedeapsa prev. în art. 4, paragraf B, lit. d din Regulamentul de procedură bisericească, adică “CATERISIREA” (dosar f. 44).

Se suspendă şedinţa pentru pronunţare.

La redeschiderea şedinţei, după o oră, şi pentru divergenţe de opinii în sânul Completului de Judecată, se amână pronunţarea pentru ziua de 6 oct. 1984, orele 12.00, când Instanţa s-a pronunţat în lipsa pârâtului preot profesor Calciu Gheorghe Dumitreasa. Dezbaterile fiind închise,

CONSISTORIUL EPARHIAL BUCUREŞTI

DELIBERÂND

Asupra cauzei disciplinare a preotului profesor Calciu Gh. Dumitreasa, domiciliat în Bucureşti, str. Ghirlandei nr. 9, bl. 44, sc. III, et. II, ap. 91, trimis în judecata Consistoriului Eparhial Bucureşti, prin rechizitoriul introductiv nr. 9539/1984, şi având în vedere actele dosarului (f. 1-47), puse în discuţia părţilor în proces, susţinerile Onor Acuzări, Preotul Prof. Calciu Gh. Dumitreasa, fiind lipsă şi judecat cf. art. 134, al II din Regulamentul de procedură bisericească, reţine următoarele:

Având în vedere:

- că preotul profesor Calciu Gheorghe Dumitreasa a funcţionat ca profesor de lb. franceză la Seminarul teologic din Bucureşti, numit aici pe dat de 1 sept. 1972, prin transfer de la Şcoala generală nr. 144, sect. 6, Bucureşti;

- că în timpul cât a funcţionat ca profesor la Seminarul teologic a dat dovadă de indisciplină, iar activitatea sa cu elevii nu s-a supus hotărârilor Consiliului profesoral, fapt ce a determinat Consiliul să hotărască excluderea din rândul cadrelor didactice şi suspendarea sa din postul de profesor al Seminarului teologic Buc. cu data de 17 mai 1978;

- că Sinodul Mitropolitan al Sfintei Mitropolii al Ungro-Vlahiei, în şedinţa din 5 iulie 1978, examinând hotărârea Consiliului profesoral al Seminarului teologic şi analizând motivaţiile şi piesele de la dosarul ce i-a fost întocmit, aprobă hotărârea Consiliului de judecată al Seminarului teologic din Bucureşti, luată potrivit art. 56 lit. g din Regulamentul şcolilor de învăţământ şi anume încetarea angajării preotului Calciu Gheorghe Dumitreasa, din postul de profesor la Seminarul teologic din Bucureşti;

- că drepturile de retribuţie i s-au achitat însă până la data de 1 septembrie 1978, când i s-a desfăcut contractul de muncă şi deci i-a încetat activitatea ca profesor la seminar;

- că Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, cu adresa nr. 9297/1978, i-a oferit un post în cadrul administraţiei Centrului Eparhial, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor canonice de a sluji şi a se împărtăşi ca preot, a fost repartizat ca îmbisericit la parohia Militari I;

- că preotul Calciu Gh. Dumitreasa nu s-a prezentat la Parohia Militari I pentru îmbisericire şi nici n-a acceptat angajarea într-un post din administraţia Centrului Eparhial, manifestând faţă de Autoritatea superioară bisericească nesupunere, neascultare, lipsă de bunăcuviinţă şi sfidare, având o atitudine de frondă şi totală insolenţă, solicitând postul de măturător pe dealul Patriarhiei (temei nr. 8943/17 mai 1984), atitudine şi insolenţă pe care o repetă şi în cererea din 22 august 1984 (temei nr. 365/1984): “reiterez vechea solicitare din 17 mai 1978, a postului de măturător pe dealul Patriarhiei”, scrie personal în cererea menţionată, dos. f. 8, dar nu solicită un post de preot;

- că, pentru reglementarea situaţiei canonice, ca preot, Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, cu adresa nr. 569/17 ianuarie 1979 l-a invitat din nou la Centrul Eparhial pentru a-şi alege unul din posturile vacante de preot, dar, pe adresa menţionată, numitul preot a scris şi a semnat: “Doresc să slujesc Biserica Ortodoxă Română, şi o voi sluji până la moarte, dar postul meu este de profesor la Seminar, din care am fost scos abuziv şi prin încălcarea tuturor legilor creştine” (dosar, f. 12);

- că, mai mult, autoritatea bisericească a arătat faţă de preotul Calciu Gh. Dumitreasa foarte multă înţelegere şi bunăvoinţă şi i-a îngăduit în mod tacit ca să săvârşească acţiuni sacerdotale în postul vacant de preot de la parohia “Sfânta Vineri”-Colentina din Capitală, alături de preotul paroh din vremea aceea, Zarea Anatolie (dos. f. 17);

- că permanent preotul Calciu Gh. Dumitreasa a manifestat desconsiderare, dispreţ, neascultare şi nesupunere faţă de ordinele Autorităţii superioare bisericeşti şi faţă de actele de bunăvoimţă, înţelegere şi îngăduinţă ale acesteia;

- că, în acest timp, pr. prof. Calciu Gh. Dumitreasa a desfăşurat o activitate potrivnică învăţăturii Bisericii noastre, precum şi intereselor superioare de Stat, fapt ce a dus la reţinerea, judecarea şi condamnarea la închisoare de către organele de Stat, în perioada 1979-1984, deşi în cererea înregistrată la Centrul eparhial sub nr. 9365/22 aug. 1984 nu menţionează aceasta, nici nu ataşează “biletul de liberare”;

- că la dosarul cauzei se află, în extras, sentinţa nr. 35/4 mai 1979, dată de către Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, din care rezultă că numitul preot a fost condamnat la 10 ani închisoare, interzicerea drepturilor prev. de art. 64, lit. a şi b, C. Penal, pe timp de 5 ani şi confiscarea parţială a averii, pentru infracţiunea de complot, prev. de art. 167, alin. 1 şi 2 C. Penal, raportat la art. 157 al.2 C. Penal, sentinţă rămasă definitivă, respingându-i-se recursul prin Decizia nr. 49/ 6 iunie 1979, dată de Tribunalul Suprem – Secţia Militară, (dos. f.  36);

- că, din aceeaşi sentinţă mai rezultă că numitul preot “Condamnatul a început executarea pedepsei la 10 martie 1979 şi a fost pus în libertate la 20 august 1984, fiind graţiat în baza Decretului nr. 290/1984, care prevede amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse;

- că, potrivit art. 29 din Regulamentul de procedură al Instanţelor disciplinare şi de judecată al Bisericii Ortodoxe Române, se stipulează în mod expres: “Dacă vreunul dintre cei supuşi judecăţii bisericeşti va fi condamnat definitiv de instanţele penale pentru vreo crimă sau pentru vreun delict..., cei în cauză vor fi traduşi, din oficiu, în judecata bisericească, pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare, după gravitatea sancţiunii penale”;

- că deci Autoritatea superioară bisericească, potrivit prevederilor acestui articol, a fost obligată să trimită şi a trimis în Judecata Consistoriului Eparhial pe preotul profesor Calciu Gh. Dumitreasa, avându-se în vedere şi prevederile art. 132 din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea Instituţiilor de învăţământ teologic din Biserica Ortodoxă Română în care se precizează: “Cazurile de abateri de la disciplina bisericească se trimit şi în judecata Consistoriului bisericesc eparhial de Chiriarhul locului”;

- că Autoritatea superioară bisericească a procedat identic şi cu un alt preot care a fost condamnat de instituţiile penale de judecată şi al cărui proces se află pe rolul de judecată al Consistoriului Eparhial (a se vedea cazul preotului ILIUŢĂ CONSTANTIN de la parohia Scurtu Mare. Protoieria Videle, rechizitoriul introductiv nr. 10.673/1984 şi care a ataşat la cererea către P. F. Părinte Patriarh IUSTIN şi Biletul de liberare);

- că, înainte de a fi reţinut, judecat şi condamnat de organele de stat, preotul profesor Calciu Gh. Dumitreasa a dat dovadă de lipsă de sinceritate în declaraţii, nesupunere, sfidare şi comportare necuviincioasă faţă de Autoritatea superioară bisericescă, astfel, în fişa personală şi în autobiografia dată cu ocazia transferării în postul de profesor la Seminarul teologic din Bucureşti, septembrie 1972, nu a declarat că a fost condamnat şi că a făcut detenţie înainte de anul 1963;

- că, preotul Calciu Gh. Dumitreasa a continuat să manifeste desconsiderare, dispreţ, neascultare, nesupunere şi sfidare faţă de ordinele Autorităţii superioare bisericeşti, cu ocazia îndeplinirii procedurii pentru a se prezenta la Consistoriul Eparhial, pe data de 20 septembrie 1984, refuzând semnarea citaţiilor şi a proceselor verbale întocmite de către persoanele anume însărcinate cu îndeplinirea procedurii de vestire, conform Regulamentului de procedură, art. 79-80, şi refuzând să le primească (dos. f. 22 şi 38);

- că, preotul profesor Calciu Gh. Dumitreasa, dispreţuind şi nesocotind învăţătura Bisericii, lăsată nouă ca îndreptar de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, de “a ne supune înaltelor stăpâniri” (Rom. XIII, 1-2), prin cuvânt şi prin faptă, s-a împotrivit autorităţii de stat şi s-a angajat în grupări care subminează securitatea statului;

- că această activitate a sa, ostilă intereselor superioare şi securităţii statului, a determinat organele respecive ca să-l condamne la 10 ani închisoare în baza art. 157, al. 1, şi 2 Cod penal, raportat la art. 157 al. 2 Cod penal, pentru infracţiunea de complot şi trădare, prin transmiterea de secrete, şi să-i aplice şi prevederile art. 64, lit. a şi b. din Codul penal, privind interzicerea drepturilor pe timp de 5 ani;

- că, având în vedere prevederile art. 29 din Regulamneul de procedură bisericească alin. 1 şi 3, prin care se arată că aplicarea sancţiunii disciplinare trebuie să ţină seama de gravitatea sancţiunii penale şi de faptul că în Sentinţa de condamnare s-a dispus şi suspendarea drepturilor prevăzute în art. 64, lit. a şi b din Codul penal, iar pedeapsa aplicată a fost de zece ani închisoare şi că, “în consecinţă”, preotului în cauză i se va aplica una din pedepsele prevăzute la art. 4, pgrf. B, după gravitatea cazului;

- că preotul Calciu Gh. Dumitreasa, stăruind în cererile sale de a i se da “postul de măturător pe dealul Patriarhiei”, s-a exclus singur din rândul clericilor Bisericii noastre;

- că, ţinând mai ales seama de prevederile Sfintelor Canoane, care dispun pedeapsa maximă, conform Canonului 55 Apostolic, pentru un cleric care defaimă pe episcopul său “ca să se caterisească”, deoarece pe căpetenia poporului tău nu trebuie să o vorbeşti de rău, iar “dacă cineva ar defăima pe împărat sau dregător, fără dreptate, să-şi ia osânda, iar dacă este cleric să se caterisească, conform Canonului Apostolic 84;

- că, având în vedere abaterile şi delictele comise, cum şi continuitatea lor, de care se face vinovat preotul Calciu Gh. Dumitreasa, ele fiind dovedite cu actele de la dosar, se reţin şi se încadrează în Art. 2, lit. g; Art. 3, lit. s şi y; Art. 13, 15, 16, şi 29 din Reg. de proced. Biser.; Sfintele Canoane 31, 39, 55, 56 şi 84 Apostolice; 8 şi 18 ale Sinodului IV Ecumenic; 34 al Sinodului VI Ecumenic, 5 Antiohia, 11, 15 şi 62 Cartagina şi cele paralele.

Având în vedere şi prevd. Art. 170, 171, 172 şi 173 din Regulamentul de procedură bisericească;

Pentru aceste motive

CONSISTORIUL EPARHIAL BUCUREŞTI

DELIBERÂND

În urmare cu opinia Organului Acuzării,

În unanimitate şi în numele legii,

HOTĂRĂŞTE:

Aplică preotului profesor CALCIU GHEORGHE DUMITREASA pedeapsa prev. de art. 4, prgr. B, lit. d din Regulamentul de procedură bisericească, adică “CATERISIREA”.

Pedeapsă cu drept de recurs la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în termen de 15 zile de la data primirii sentinţei de cel în cauză.

Cu 500 lei taxă de Consistoriu, 300 lei taxă de judecată şi 200 lei amânare termene, total 1.000 lei (una mie).

Dată şi citită în şedinţa de azi, 6 oct. 1984, ora 13.00.

PREŞEDINTE: Pr. ...                         

MEMBRI:1. Pr. ..., 2. Pr. ...

GREFIER: Diac. ...

În octombrie 1984, părintele Gheorghe Calciu trimite Sinodului Sfintei Biserici următoarea contestaţie:

Subsemnatul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa, caterisit prin sentinţa numărul 9 din 6 octombrie 1984, a Consistoriului eparhial de pe lângă Sfânta Arhiepiscopie a Bucureştilor, declar recurs împotriva sentinţei mai sus menţionate şi o contest pentru următoarele motive:

1. Nu am dărâmat biserici, locaşuri sfinte de închinăciune, monumente de artă ale geniului creator românesc. Le-am apărat şi am plătit cu suferinţă acest curaj.

2. N-am socotit Biserica “un teatru de păpuşi”, ci un spaţiu sacru, singurul loc şi singura posibilitate de mântuire a omului.

3. N-am pălmuit şi n-am ameninţat preoţi în instanţele parohiale pentru vina de a fi voit, împreună cu credincioşii lor, să zidească biserici absolut necesare.

4. N-am cerut preoţilor să-şi trimită credincioşii de la slujba sfântă la munci voluntare. Toate lucrurile îşi au vremea lor, şi muncile pot fi făcute, dacă sunt obligatorii, înainte sau după slujbă.

5. N-am caterisit preoţi, lăsându-i muritori de foame, cu patru sau mai mulţi copii.

6. N-am calomniat pe ierarhi, dimpotrivă, am fost calomniat de unii arhierei la posturi de radio din afara ţării.

7. N-am trimis informaţii denigratoare organelor de Securitate şi Tribunalelor militare împotriva unor preoţi arestaţi sau instituţiilor unde lucrează membrii familiilor lor, pentru a fi concediaţi din serviciu, aşa cum mi s-a făcut mie şi soţiei mele. […]

8. Nu am refuzat asistenţa spirituală preoţilor aflaţi în închisori, cum s-a întâmplat cu mine. Am solicitat ani de zile şi de repetate ori această asistenţă care mi s-a refuzat. Iisus l-a iertat pe tâlharul de pe cruce şi l-a ridicat cu Sine în rai (Luca 23, 43). Preoţilor în suferinţă li se refuză însă până şi mângâierea unei vorbe bune.

9. Nu am defăimat pe împăraţi sau dregători. Am cerut numai ca bisericile să fie cruţate de dărâmare. Împăratul sau dregătorul au toată forţa materială de stat ca să le oprească. Nu este nevoie să se ridice Biserica prin ierarhia ei, lovind încă o dată în cel mai mic şi care de-abia mai supravieţuieşte.

10. Nu m-am abătut cu nimic de la învăţătura lui Hristos. Am propovăduit credinţa şi iubirea creştină cu adresă specială la tineri, aşa cum aveam toţi dreptul şi obligaţia să o facem. Că Duhul lui Dumnezeu a lucrat în mine şi în ei, stau dovadă roadele spirituale din sufletele acestor tineri.

11. În ceea ce priveşte “obsedantul deceniu”, care de fapt a durat 16 ani, nu este cazul ca instanţa bisericească să aibă faţă de abuzurile, crimele şi teroarea vremii respective o altă atitudine decât cea a tuturor cetăţenilor ţării, inclusiv a oficialităţilor de stat. S-au publicat şi se publică vagoane de literatură în acest sens pentru a mai ezita în atitudini.

12. Cazul preotului Calciu este de notorietate mondială. Termenul nu este exagerat, fără ca eu să fi meritat aceasta. Atât în ceea ce priveşte detenţia mea, cum aş fi putut şi de ce aş fi ascuns faptul că am fost închis? Cine nu ştia? Afirmaţia de la fila 2 a actului emis de Consistoriul eparhial dovedeşte atât reaua-credinţă a acuzării, cât şi ignorarea termenilor. Nu am fost reţinut şi închis – cum afirmă acuzarea –, ci în detenţie, adică deţinut politic pe baza unei sentinţe judecătoreşti, indiferent de faptul că aceasta era injustă. Aşa am scris în cererea mea şi aşa este. Sunt în acest sens surprins de graba cu care Consistoriul îşi însuşeşte afirmaţia sentinţei Tribunalului militar pronunţată împotriva mea. Ce secrete de stat aş fi putut eu trăda? Catalogul cu notele elevilor? Este cazul să ne păstrăm demnitatea de creştini şi slujitori ai Bisericii lui Hristos! Încă din clipa arestării m-am constituit în persoană sechestrată. Nu am recunoscut şi nu am semnat nici unul dintre documentele Tribunalului mi-litar emise împotriva mea. Pentru mine ele nu există şi nu pot nici să le invoc, nici să le reproduc în faţa instanţei.

13. În petiţia depusă la registratura Arhiepiscopiei Bucureştilor, am reiterat cererea de a fi numit înapoi în postul de preot şi de profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, unde funcţionasem până în 17 mai 1978 şi “din care am fost scos abuziv şi cu încălcarea tuturor legilor creştine”. În caz că acest post mi se refuză, scriam mai departe, cer să fiu numit măturător pe dealul Patriarhiei, aşa cum scrisesem şi în 1978. Or, atunci, cu ce scop mi se falsifică cererea? Cât despre preoţia mea, nici nu intră în discuţie. Mi-a fost dată de un mare ierarh, o dată cu îmbisericirea, la Radu-Vodă, şi acest ierarh a murit. În consecinţă, preoţia mea nu mai poate fi luată de nimeni. Cu ea voi merge la Judecata sfântă. Deci ce sunt violenţa şi injustiţia prin care mi se interzice slujirea în biserici publice, când demnitatea de preot, cu mila Celui ce este Preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 6, 20), îmi rămâne pentru veşnicie? Drept urmare, recurg la aceeaşi cerere prin reiterare: preot profesor la Seminarul Teologic sau măturător pe dealul Patriarhiei! Adaug aici: sau altă muncă sacră. Şi încă, spre stupoarea mea, am constatat că instanţa consistorială socoteşte munca fizică atât de degradantă, încât afirmă că m-am exclus din preoţie cerând postul de măturător. Probabil că şi Sfinţii Apostoli vor fi chemaţi de Consistoriul care m-a condamnat şi judecat la caterisire, întrucât conform mentalităţii judecătorilor, ei s-au exclus din demnitatea apostoliei fiindcă au practicat pescuitul chiar şi după Învierea Domnului. (Ioan 21, 1-11). Dacă voi fi lipsit de posibilitatea unei munci fizice, cum am fost lipsit de cea de preot şi profesor, înseamnă că sunt supus unei exterminări deliberate. Preoţia mea va rămâne însă în veac, în afara oricărei discuţii seculare. […]

Şi totuşi, din tot actul de judecată se desprind şi două puncte luminoase:

a) Că Autoritatea bisericească a fost obligată să mă cheme în judecată. Iau afirmaţia ca atare şi ea mă consolează.

b) Că în sânul “completului de judecată” au existat “divergenţe de opinii” care au determinat anularea pronunţării de pe ziua de 4 octombrie pe cea de 6 octombrie. Deci a existat măcar un preot care a gândit şi a acţionat ca un preot. Cinste ţie, frate!

Menţionez că nu m-am prezentat la judecată dintr-o imposibilitate psihică. După ce am trecut prin tribunalele şi închisorile ateiste, sufletul meu nu mai poate suporta să fie judecat şi de fraţii mei întru Hristos. Rămâne mereu valabilă afirmaţia mea din 17.01.1979, menţionată şi la filele 5 şi 6: “Doresc să slujesc Biserica Ortodoxă Română şi o voi sluji până la moarte!”. Am pecetluit această afirmaţie cu suferinţa mea martirică, chiar dacă Iisus nu mi-a cerut acest martiraj până la ultimele lui consecinţe.

Aştept o sentinţă definitivă în spiritul lui Hristos, un act de iubire şi de solidaritate sfântă.

Bucureşti, 16 octombrie 1984

Preot Profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa[3]

Cu toate loviturile primite, după eliberare, din partea autorităţilor bisericeşti şi de stat, părintele Calciu şi-a păstrat ţinuta, atât morală, cât şi duhovnicească. O delegaţie de străini, la Zürich, veniţi să-l cunoască în septembrie 1984, au notat într-un articol ulterior, intitulat “În vizită la părintele Calciu” şi semnat “Creştinii în pericol”: “Câteva minute mai târziu, preotul Calciu, foarte slăbit, cu părul încărunţit şi cu mâinile tremurânde, a întrat în cameră. Îmbrăţişările călduroase şi râsul său vesel ne-au arătat imediat că ne aflăm în prezenţa unei personalităţi excepţionale. [..] Se putea citi pe faţa lui slăbită smerenia creştină, bucuria şi o imensă sinceritate”[4].

Contestaţia lui a rămas fără succes şi primeşte următorul răspuns:

REFERAT

Temei nr. 10.160/1984

La Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină s-a primit adresa fostului preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, împotriva sentinţei nr. 9/1984, dată de Consistoriul Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, prin car i s-a aplicat pedeapsa “Caterisirii”, conform prevederilor art. 4 paragraful B, lit. “d” din Regulamentul de Procedură bisericească.

Din analiza actelor dosarului se constată că fostul preot Gheorghe Calciu Dumitreasa s-a făcut vinovat de abateri şi delicte grave ca:

- Nesupunerea totală şi sfidarea autorităţilor superioare bisericeşti;

- Încălcarea legilor de stat prin desfăşurarea unei activităţi potrivnice intereselor superioare de stat, fiind condamnat la 10 ani închisoare prin sentinţa nr. 35/4 mai 1979, dată de Tribunalul militar teritorial Bucureşti:

- Desconsiderare, dispreţ şi sfidare faţă de ordinele autorităţii superioare bisericeşti cu ocazia îndeplinirii procedurii de prezentare la judecata eparhială;

- Încălcarea jurământului solemn depus ca licenţiat în Teologie, precum şi declaraţia de la hirotonie;

- Nesocotirea învăţăturii Bisericii de a se supune înaltelor stăpâniri (Romani XIII, 1-2), ceea ce a făcut ca prin cuvânt şi faptă să se împotrivească autorităţii de stat şi să se angajeze în grupări care subminează securitatea statului;

- Sfidarea disciplinei din şcolile de învăţământ teologic şi nesocotirea regulamentelor bisericeşti.

- Pentru toate acestea a fost pedepsit cu CATERISIREA.

Având în vedere abaterile şi delictele grave săvârşite de fostul preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa şi luând în considerare că:

- Cererea sa nu este făcută în conformitate cu prevederile art. 210 şi 211 din Regulamentul de Procedură Bisericească, adică “să fie redactată în termeni cuviincioşi; să arate motivele de recurs, atât de fond, cât şi de formă, dispoziţiile statului şi regulamentelor bisericeşti, ori principiul de drept canonic ce s-a violat prin judecata respectivă;

- Că prin cererea sa nu dovedeşte că procedura nu a fost bine îndeplinită sau că Statutul şi Regulamentele Bisericeşti n-au fost bine aplicate, ori că s-a comis exces de putere în judecata respectivă, conform art. 232 din Regulamentul de Procedură Bisericească.

Comisia canonică, juridică şi pentru disciplină propune Sfântului Sinod Plenar:

Să se respingă cererea de recurs a fostului preot profesor Gheorghe Calciu Dumitreasa ca neîntemeiată.

Hotărârea Consistoriului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor rămâne definitivă şi executorie.

A urmat plecarea pentru totdeauna în Occident: Elveţia, Franţa şi, în cele din urmă, America. Starea de spirit de dinaintea plecării definitive se vede bine dintr-o scrisoare trimisă postului de radio “Europa Liberă”:

“Există o memorie atroce a propriilor noastre greşeli şi o memorie bună, care atenuează şi îmbunează (îmblânzeşte) durerile trecute. Ceea ce însă mă înspăimântă şi mă cutremură este acea neostoită persistenţă în ură şi răutate, pentru anularea căreia a murit Iisus pe cruce. Cred şi eu în ruga mucenicilor ştiuţi şi neştiuţi.”Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine M-a urât înainte de voi” (Ioan 15, 18). E un gând care nu m-a părăsit niciodată.

Dar n-am putut nici în cele mai dureroase gânduri ale mele să-mi imaginez că abia scăpat din închisorile comuniste, după ce ierarhii mei m-au calomniat fără motiv şi fără a ţine cont de cel mai elementar adevăr istoric, că după toate acestea, sufletul meu va mai suferi o lovitură inumană, dată chiar de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, de fraţii mei. Ei au socotit că mă despoaie, printr-un decret de caterisire, de harul preoţiei, pe care nu ei mi l-au dat, ci un mare arhiereu care acum a murit şi care ar fi fost singurul în drept să mă oprească de la funcţiile mele sacerdotale – căci harul mi s-a dat în veci – şi ştiu că el (arhiereul) nu ar fi făcut-o.

Are răul limite în inventivitate? Nu! Nu cer decât puţină pietate creştină de la arhiereii mei, o picătură de iubire hristică. Nu le-a păsat de mine şi de familia mea, de anii de şomaj şi nici de cei cinci ani şi jumătate de detenţie, ba dimpotrivă, le-a păsat, dar în rău. Cum să oprească această ură ordonată? Să-şi amintească măcar acum că sunt reprezentanţii lui Hristos în această lume a durerii şi a lacrimilor. În toată clipa suntem pândiţi de primejdii, loviţi de concepţii materialiste, atât comuniste, cât şi capitaliste, ne găsim crucificaţi ca Iisus pe Golgota. Spuneţi, păstorii mei duhovniceşti, tot ca El în clipa morţii: Mâine vei fi cu noi în Biserica lui Hristos”.

Părintele a fost practic expatriat în 1985, la un an după eliberare. Acolo, în America, era o comunitate de romi care vorbeau limba română şi care l-au iubit şi l-au ajutat enorm pe părintele şi familia sa.

A avut multe greutăţi şi în America, dar tot timpul a fost susţinut de un val de simpatie şi consideraţie, până în ultima zi a vieţii lui.

Toamna lui 2006 l-a găsit în România. A căzut greu bolnav şi a fost internat în Spitalul Militar din Bucureşti. Spre bucuria şi mângâierea sfinţiei sale, a fost vizitat aici întâi de ÎPS Bartolomeu Anania, apoi de Arhim. Arsenie Papacioc, şi în cele din urmă de însuşi PF Părinte Patriarh Teoctist.

Pe 21 noiembrie 2006 Părintele Gheorghe Calciu a trecut la cele veşnice, după care a avut de dat o ultimă luptă – căci repede au apărut piedici în privinţa locului de îngropăciune.

Pentru a lăsa chiar evenimenele să vorbească, redăm un  fragment din capitolul “Moartea nu există”[5] redactat ca o filă de jurnal de Iacob, Părintele Leonid şi Maria Rosana – fii duhovniceşti care l-au asistat până în ultimele clipe la Spitalul Fairfax din Virginia. Cuvintele profetice ale părintelui Gheorghe Calciu – “ne vor prigoni şi morţi” – s-au adeverit:

“Dar  mai era un motiv care provocase la spital agitaţie. Părintele trecuse în cursul zilei printr-o mare încercare. După cum mi s-a spus, şi apoi mi s-a confirmat din mai multe surse demne de încredere, aşa vă relatez. În ultimul testament scris la Spitalul Militar din România, Părintele şi-a exprimat dorinţa de a fi înmormântat la Mănăstirea Petru-Vodă din Moldova, unde este stareţ prietenul şi camaradul său de suferinţă Părintele Iustin Pârvu. Părintele Calciu îl considera pe Părintele Iustin cel mai mare duhovnic din România şi poate cel mai mare duhovnic în viaţă. Iubea mult mănăstirea aceasta şi ne povestea despre ea de fiecare dată când se întorcea din România. Or, în după-amiaza acelei zile de luni, se aflase că Mitropolitul locului nu era de acord cu înmormântarea Părintelui Calciu la Mănăstirea Petru-Vodă.

De ce? Ştiu doar că Părintele Gheorghe se opusese fătiş activităţii ecumeniste a acestui Mitropolit, fapt despre care ne vorbea adeseori.

Nu vă pot descrie ce a însemnat acest lucru! Părintele petrecuse douăzeci şi doi de ani în exil, departe de ţara pe care o iubea din toată inima şi pentru care îşi sacrificase viaţa. După cum singur a mărturisit, anii aceştia de stat în exil au fost pentru sfinţia sa mai grei decât anii petrecuţi în torturi prin puşcării. Acum, dorinţa sa pe patul de moarte era să se întoarcă şi să se odihnească în pace în pământul iubit, până la venirea Mântuitorului nostru. Dar nici măcar acest lucru nu-i era îngăduit. Era prigonit, ca un nou Sfânt Nectarie, până în ultima clipă a vieţii sale! Această lovitură era ultima încercare a satanei de a dobândi sufletul Părintelui, care luptase din greu şi îndelung împotriva lui.

Episcopul român din America i-a adus vestea şi a înce-put să-i spună ce opţiuni avea pentru înmormântare. Părintele a înţeles imediat viclenia vrăjmaşului şi i-a stat împotrivă, ca şi cum i-ar fi zis: «Vicleanule, chiar crezi că mă vei tulbura acum?! Da, doresc foarte mult să fiu înmormântat în România, dar mai mult decât toate doresc să dobândesc Raiul cu Hristos!». Drept urmare, singurul comentariu al Părintelui a fost: «Dumnezeu să-i ierte pe toţi».

Noi însă nu ne-am putut resemna aşa uşor. Ultima dorinţă a Părintelui trebuia îndeplinită. Nu mai pomenesc acum toate obstacolele – politice şi de altă natură – ce au urmat. Important e că până la urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrurile s-au limpezit. Înmormântarea urmă să aibă loc la Petru-Vodă. Şi mare a fost mângâierea Părintelui când fiul său, Andrei Calciu, s-a apropiat de pat şi i-a zis: «Tată, mergem acasă!».

Părintele i-a strâns mâna cu ultimele puteri şi chipul i s-a luminat. Am înţeles atunci toţi, încă o dată, că Dumnezeu ascultă rugăciunea celor ce se tem de El”[6].

Astfel şi-a încheiat călătoria prin această lume părintele Gheorghe Calciu, atletul lui Hristos la răscruce de veacuri şi de milenii, care despre el însuşi spune că din pricina suferinţelor şi schingiuirilor a căzut, iar cei care l-au cunoscut spun că bucuria suferinţei l-a înălţat până la măsura tare a sfinţeniei şi a martiriului.

Prin viaţa lui a mărturisit că religia creştină este ultima şi cea mai mare religie a lumii, căci datorită ei a reuşit să trăiască neurându-i şi rugându-se pentru vrăjmaşii lui, cei care l-au chinuit adesori peste limita biologică, psihologică şi morală a supravieţuirii. În mod fericit, s-au găsit, până la urmă, şi doi metri pătraţi de pământ în Moldova pentru trupul lui îndelung mucenicit prin carcerele comuniste.

 Petru-Vodă: mormîntul Părintelui Calciu

---

[1] Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 11.

[2] Ibidem, p. 31.

[3] Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu…, ed. cit., p. 236

[4] Ibidem, p. 237.

[5] Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu…, ed. cit., pp. 239-240.

[6] Cf. şi Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, mai ales pp. 39-42, 85-86, 93-96 (împrejurările morţii şi înmormântării părintelui). 

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu

* Gheorghe Calciu în documentele C.N.S.A.S. (I)

* Povestea unei convertiri

* Intermezzo despre mînie (un text al Părintelui Calciu)
* Ultima cuvîntare publică a Părintelui Calciu (consemnată de Lucian D. Popescu)
* Parastasul de 4 ani al Părintelui Calciu (consemnare de Erast Călinescu)
* Piteşti: mărturii referenţiale
* Hristos a înviat în inima ta! (Noul cuvînt către tineri al Părintelui Calciu)