luni, decembrie 17, 2012

CUM VĂD EU LUCRURILE

SUMARUL BLOGULUI

Mai mulţi cititori ai blogului mi-au reproşat că nu am scris nimic pe acest blog după alegerile din 9 decembrie şi restructurarea scenei politice româneşti. Dacă tot mi se cere un punct de vedere, îl formulez pe scurt mai jos (fără să-mi propun să conving pe cineva şi resemnat cu vechiul meu nărav de a deranja pe toată lumea). În prag de sărbători, nu putea lipsi o urare...




LA SFÎRŞIT DE AN ELECTORAL

Politic, n-am stat niciodată mai prost în cei 23 de ani de postcomunism: practic, nu avem opoziţie. USL – adică “Marele Roşu” transcarpatin, cu inanita, stupida, penibila şi imunda remorcă pseudo-liberală (plastic numită mai nou, cu poporană fantezie dîmboviţeană, şi “băşina lui Căcărău”) şi cu “Antenele” la înaintare (“Felix e cu noi!”) – are o majoritate discreţionară la toate nivelurile şi nu-i rămîne de rezolvat, pro domo, decît problema Cotrocenilor (unde zilele lui Băsescu sînt atît de numărate încît mai multe gazete centrale îi ţin deja AMR-ul). Ungurii (UDMR), pentru prima oară, se simt ei înşişi inutili şi derutaţi pe scena politică românească. PP-DD, ce trece drept principalul beneficiar dintre outsider-i, jubilează marginal, cu orgasme oteviste de paradă mîrlănească. De PDL s-a ales praful (şi stă să se aleagă şi pulberea, cu un scurt răgaz de sărbători), iar gluma nesărată numită ARD îşi linge rănile cu distincţie intelectuală (şi, desigur, cu ferm patos… anti-legionar). Singurul care s-a scos, cît de cît, este Mihai Răzvan Ungureanu (care a nimerit Parlamentul cu instinct de utecist), marţafoiul de serviciu rămînînd Mihail Neamţu (bătut măr la el acasă – Arad – de o mînă de agramaţi de pe aiurea, dar şi din propriul anturaj portocaliu). Nu spun ca Bacovia (Dumnezeu să-l ierte!), ci invers: “Mi s-au îndeplinit toate profeţiile politice, sînt nefericit”… Mai prin primăvară (cînd nu exista ARD, ci doar cîteva premise ale sale) scriam, vorbind despre “Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”:
Cele două formaţiuni fanto­ma­tice ieşite mai recent de sub pulpana preşedintelui Băsescu, FCD (Fundaţia Creştin-Democrată) şi NR (Noua Republică), mai degra­bă tolerate decît agreate de «greii» partidului, sînt încă de­parte de a reprezenta o alternativă viabilă sau de a determina vreo metanoia înăuntrul acestuia. Mai mult decît atît, lucru­rile se îndreaptă spre un dispreţ tot mai făţiş al naţionalului, ceea ce este incompatibil cu o autentică poziţie de dreapta, oricîte bune intenţii s-ar afla în subsidiar. Dreaptă antinaţio­nală (ca şi dreaptă antitradiţională) nu poate exista decît în ima­ginarul vînzătorilor de fan­tome. […]
Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura novatoare a d-lui Neamţu, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sin­cer) că deo­cam­dată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani de­cît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… «tovarăşi de drum»? […]
Un semn al secă­tuirii «celulei româneşti», corelativ cu pierderea încrederii în propriile valori, este şi neputinţa de a mai crea forme noi şi viabile ca răspuns la realităţile complexe ale momentului. Paralizia spiritului creator se resimte în toate domeniile vieţii publice, de la cultura înaltă şi pînă la negoţul de dugheană. În plan politic, românii nu au reuşit, în peste 20 ani de postco­mu­nism, să creeze nici măcar un singur partid de opoziţie ca­­pa­bil să se măsoare eficient şi credibil cu hidra neo-cripto-comunistă. Poli­tica româ­neas­că s-a cîrpit penibil fie din reziduurile vechiului partid comunist, fie din reziduurile uzatelor «partide istorice», peste care s-a adăugat lus­trul imi­­tativ al unor «modele» occidentale străine de pul­sul realităţilor noas­­tre curente. Tot ce s-a încercat în altă direcţie a sucombat în sta­diu de făt. Tentativele (parţial tot mimetice) de con­stituire, pe seg­men­­­tul mereu neocupat al dreptei, a unui partid «conservator», «popular» sau «creştin-democrat», mai ales după anul 2000, n-au ajuns nici măcar la modestul stadiu atins, pe linia aşa-zisei «sinteze liberal-conserva­toa­re», de defuncta Uniune a Forţelor de Dreapta […], Ro­mâ­nia părînd căzută ireversibil sub blestemul lui «n-a fost să fie» (care mă tem că nu-i decît expresia idiomatică a nevre­d­ni­ciei prefăcute în fa­ta­litate). Vom vedea curînd şi dacă NR va fi acea salva­toa­re «Albă-ca-Zăpada» sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…”.
A fost visul celor şapte pitici, din care a lipsit tocmai… Albă-ca-Zăpada. Un vis cu elemente de coşmar (de care nu scapi nici dacă arăţi… usturoiul). În continuare, rămîne mai totul de făcut şi mai nimeni în stare să facă. Cît despre Europa, ea începe, instinctiv, să-l aibă mai drag pe Ponta (pocăit din mers şi perfect servit de deriva Matelotului – al cărui cîntec sună tot mai fals, atît la proră, cît şi la pupă), mai degrabă uşurată că a scăpat de nişte neproductive puseuri de dreapta „la porţile Orientului”.
Lucrul care s-ar cădea însă să ne pună cel mai serios pe gînduri, mult mai grav decît calitatea lamentabilă a actualei clase politice (de la stînga pînă la dreapta), decît lipsa unei opoziţii reale, decît neputinţele noastre creatoare/constructive în plan politic şi/sau cultural, decît duplicitatea neguţătoreşte amorală a unei Europe ea înseşi confruntate cu dificultăţile unui proiect falimentar (în care nici n-ar vrea să „încremenească”, dar la care nici n-ar vrea să renunţe), este incapacitatea – mult mai elementară – de a ne mobiliza, ca popor (nici nu mai îndrăznesc să spun: naţiune), măcar într-o reacţie publică responsabilă şi concertată împotriva parodiei de democraţie pe care sîntem solicitaţi s-o întreţinem cu votul şi pe spinarea noastră. Acest tot mai vădit deficit de „imunitate” a organismului naţional, dincolo de orice doctrine şi ideologii, este marea noastră problemă actuală şi de perspectivă (dacă admitem că mai sîntem capabili să avem un viitor). Boicotarea alegerilor ar fi putut fi, pe 9 decembrie, un semn şi un început de redresare colectivă. Ce-i drept, românii nu s-au înghesuit la urne, dar nici n-au fost în stare de un absenteism semnificativ, care să delegitimeze măcar formal clasa politică actuală şi întregul „sistem ticăloşit”. USL se va putea prevala în anii următori, şi pe plan intern, şi pe plan extern, de retorica în acelaşi timp băţoasă şi parşivă a „reprezentativităţii” şi a „legitimităţii” sale, făcîndu-şi mendrele pe spinarea civismului acefal şi nevertebrat al unui electorat care, pînă la urmă, nu poţi conchide decît că îşi merită soarta. Atîta laşitate, cecitate, turpitudine şi iresponsabilitate este parcă prea mult pînă şi pentru „eterna şi fascinanta Românie”! Cum să nu întinerească un Ion Iliescu şi să nu-şi pregătească un Adrian Năstase convalescenţa postpenitenciară?!
Bravos naţiune! Halal să-ţi fie! Cu portocaliul şi cu buturuga mică ai văzut cum a fost; stai să vezi cum e cu trandafiriul şi cu carul mare! Carul cu proşti, fireşte, pe care nu mai are ce sau cine să-l răstoarne, pentru că „noi suntém români” şi mai va pînă la mintea de pe urmă…

Răzvan CODRESCU



... Care veselie
De cap să vă fie,
De la tinereţe
Pîn’ la bătrîneţe!
La anu’ şi la mulţi ani!

8 Comments:

At 18/12/12 8:12 p.m. , Anonymous Anonim said...

D-le Codrescu, nu e cam mult totusi sa-l faceti martafoi pe Mihail Neamtu?

 
At 18/12/12 9:31 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Eu nu "l-am făcut" marţafoi pe d-l Mihail Neamţu, ci am indicat doar că aşa este receptat de o mare parte a opiniei publice. Pentru cine citeşte atent, contextul este clar. Altminteri, d-l Neamţu este sau nu este marţafoi cu sau fără voia mea.

Ca să înţelegeţi mai bine, să punem şi cazul invers. D-l Neamţu "mă face" pe mine legionar. Eu nu mă supăr şi nu mă tulbur, pe de o parte pentru că afirmaţia în sine a d-lui Neamţu nu mă face pe mine nici mai legionar, nici mai nelegionar decît sînt de fapt, iar pe de altă parte pentru că nu mă îndoiesc că d-l Neamţu, care nu-i vreun prost sau vreun ignorant, ştie bine că eu nu sînt (şi nu pot fi) legionar, dar aşa mă receptează o bună parte a celor care vor fi auzit de mine.
Ergo: D-l Neamţu este (sau nu este) marţafoi tot atît pe cît eu sînt (sau nu sînt) legionar.
E bine să nu confundaţi planurile: economia discursivă este alta decît economia realului.

Dincolo de toate acestea, pentru că veni vorba, eu continui să-l apreciez în multe privinţe pe d-l Neamţu, oricît de marţafoi l-ar vrea sau l-ar ţine alţii. Că îmi va fi produs şi cîteva mîhniri de-a lungul vremii (cum şi eu îi voi fi produs dumnealui), aceasta e altă discuţie.

 
At 18/12/12 9:47 p.m. , Anonymous Anonim said...

Dle Codrescu, de ce nu spuneti nimic si despre prietenul dv. Baconschi?

 
At 18/12/12 10:04 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Ce ar fi de spus, mă rog? Mai discret în ultima vreme decît d-l Neamţu, şi mai cinstit decît d-l Ungureanu, omul a jucat o carte şi a pierdut. E singurul?
Mai buni sau mai răi, cum vor fi fiind, eu i-aş dori scenei politice româneşti numai oameni ca d-nii Baconsky sau Neamţu. Punctum.

 
At 19/12/12 12:11 a.m. , Anonymous Anonim said...

Deci… nu sunteti legionar, domnule Codreanu?

 
At 19/12/12 12:41 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

(Cred că aţi vrut să spuneţi Codrescu, de aceea vă răspund.)

Nu sînt legionar nu pentru că aş împărtăşi ostilitatea faţă de legionarism a altora (deşi am avut şi am şi eu rezervele mele, le-aş zice punctuale), ci pentru că nu am cum să fiu legionar. Ca să poţi fi numit legionar altfel decît insinuant sau calomnios, trebuie fie să fi făcut parte din vechea Legiune (sau măcar din Frăţiile de Cruce), fie să fii astăzi membru al vreunei formaţiuni politice neolegionare. Şi să crezi, fireşte, că vechiul legionarism este reiterabil ca atare şi că reprezintă o soluţie pentru România de azi şi de mîine. Or, să avem pardon, dar eu nu corespund nici uneia dintre aceste condiţii sine quibus non.
Mai în glumă, mai în serios, aş zice că sînt prea tînăr ca să fi fost vechi legionar şi prea bătrîn ca să fiu nou legionar. Pe de altă parte, am afirmat nu o dată că eu unul – deşi consider legionarismul un capitol important al istoriei noastre şi care merită din plin să fie dezbătut şi corect evaluat – nu cred că este repetabil în contextul lumii actuale, nici într-un viitor prea apropiat (la „durata lungă a istoriei” nu mă pricep – şi cred, principial, că numai Dumnezeu „se pricepe”).
Nu sînt şi nu pot fi legionar, dar am fost şi am rămas un om de dreapta, intersectîndu-mă, vrînd-nevrînd, în multe puncte cu legionarismul şi purtînd respectul cuvenit oricărei forme de martiraj creştin şi naţional. Şi mă simt bine în pielea mea, dincolo de insinuările unuia sau altuia (sau, dacă vreţi, cu ele cu tot), ceea ce vă doresc şi dvs. (oricine aţi fi şi oricare ar fi sensul întrebării pe care v-aţi ostenit să mi-o puneţi).

 
At 20/12/12 4:43 p.m. , Anonymous Anonim said...

Eu vă respect. Am citit mai multe lucrări semnate de dumneavoastră. Am rugat şi pe studenţi să o facă. Mai mult, după o lectură sine ira et studio,ei au emis o serie de idei foarte interesante despre fenomenul legionar.
Vă doresc sărbători liniştite şi spor în urcuşul duhovnicesc.

 
At 20/12/12 5:27 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Dumnezeu să ne bucure pe toţi cu bucurie neumbrită.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire