«TRĂDAREA CĂRTURARILOR» ÎN «OBSEDANTUL DECENIU»

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

George Ardeleanu

N. Steinhardt şi „trădarea cărturarilor”

„Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. Nu toată lumea are harul sfinţilor de la Lyon: Blandiana şi Irineu, chipurile cărora depăşesc şi desfid capacitatea noastră de înregistrare – puterea cutremurului sparge seismograful.

(Pe atunci domnea înţeleptul Marc Aureliu.)

Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decît i se cere. Porţia impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al mîinii linguriţa ce ţi se întinde şi să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalîcul, pentru a înfuleca, morfoli şi molfăi cu nesaţ din materia urît mirositoare…”

(N. Steinhardt – Jurnalul fericirii, ed. 1991, p. 220)

Există în volumul Incertitudini literare[1] un fragment în care N. Steinhardt corectează erorile de interpretare ale logicii lui „doi ori doi” din Însemnări din subterană de F. M. Dostoievski. Personajul de acolo spunea că „doi ori doi egal patru” este un principiu de moarte şi că n-ar strica uneori ca doi ori doi să facă cinci. A spus, aşadar, remarcă Steinhardt, că n-ar strica uneori să facă cinci şi nu că ar trebui să facă cinci. Dacă ne limităm să privim lucrurile strict matematic şi contabil, ajungem la „forma raţionalistă, seacă, sufocantă a demenţei”. „Doi ori doi fac cinci” este în acest caz o modalitate de aerisire a logicii, o soluţie de a ne elibera de pericolul închistării şi al abrutizării. Dacă, însă, îl absolutizăm, pe „doi ori doi fac cinci”, ne pîndesc „duhurile rele ale nebuniei şi deşănţării”. Este un text emblematic pentru modul în care Steinhardt percepe relaţia de consubstanţialitate dintre libertate şi ordine (ca şi dintre etic şi estetic, cultură şi civilizaţie, Orient şi Occident etc.). Iar logica lui „doi ori doi” este, în opinia sa, într-un permanent proces de resemnificare.

O demonstrează şi un pasaj important din Jurnalul fericirii[2] în care se dezbate problema trădării cărturarilor români în „obsedantul deceniu”. „Trădarea cărturarilor” este, după cum se ştie, celebra formulă a lui Julien Benda, care dă titlul cărţii sale din 1927 – La trahison des clercs (trad. rom.: Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993). Numai că la N. Steinhardt „trădarea cărturarilor” este de semn schimbat faţă de cea analizată de Benda. Scriitorul francez denunţa în studiul său implicarea intelectualilor în jocul politic, instalarea acestora în „temporal” şi abdicarea de la jocul dezinteresat al spiritului. O afirmaţie precum următoarea este simptomatică în acest sens: „Este oare nevoie să mai spunem că nu predicarea cultului onoarei şi al curajului o deplîngem, ci predicarea lui de către cărturari. Repetăm: civilizaţia ne pare posibilă numai dacă omenirea respectă o împărţire a funcţiilor; numai dacă, alături de cei ce practică pasiunile laice şi exaltă virtuţile care le slujesc, există o categorie de oameni care să tempereze aceste pasiuni şi să laude binele de dincolo de temporal” (op. cit., p. 137). Rezerva care se poate formula este dacă opinia lui Julien Benda este valabilă şi într-o societate totalitară. Nu cumva, într-o astfel de lume, cultul non-temporalului, al abstragerii din contingent, poate deveni un instrument de diversiune şi de manipulare?

Este o problemă pe care şi-o pune şi N. Steinhardt. Revenind la formula „doi ori doi fac patru”, constatăm că sub semnul acesteia stau, în opinia memorialistului, şi Tudor Vianu, George Călinescu ori Mihai Ralea, care s-au complăcut într-un conformism călduţ şi canonic, într-un timp cînd, alături de ei, „oamenii erau tăiaţi cu ferăstrăul”. Într-o perioadă a culpabilizării exclusive a unor intelectuali precum Mircea Eliade, Constantin Noica şi Emil Cioran (mai nou şi Eugen Ionescu) şi a legitimării compromisurilor scriitorilor în cei cincizeci de ani de comunism, nu cred că ar fi lipsite de interes următoarele însemnări ale lui N. Steinhardt:

„În legătură cu aceasta apare şi teribila problemă a lui 2+2=4. Exemplul lui Tudor Vianu şi al altora ca el, care ţineau cursuri serioase şi conferinţe instructive ori rosteau fraze armonios şi temeinic înjghebate, ne era mereu dat – dat, de nu chiar zvîrlit în faţă [subl. mea – G. A.]. Dar nu vorbesc oare în deşert? – întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece afirmarea adevărurilor veşnice este oricînd bine venită, e întotdeauna sănătos şi util să arăţi că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac patru reprezenta formula bunului-simţ, a dreptului natural, a nestricăcioaselor axiome.)

Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai demult. Ştiam bunăoară de la Camus că «vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sînt pedepsiţi cu moartea». Iar de la Dostoievski, în alt fel, că doi ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obîrşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la gîndul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că, de îndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine” (Jurnalul fericirii, ed. cit., pp. 20-21).

Sau:

„Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-l: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr,  că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca G. Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii sînt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sînt sortiţi morţii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi fac patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel fără pulbere” (ibidem, p. 22).

Şi, în plus:

„La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu Biserica Romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru” (ibidem).

Mobilitatea semantică a formulei citate, ca şi plurisemantismul acesteia implică, aşadar, şi conformismul unor Tudor Vianu, George Călinescu ori Mihai Ralea (a căror abstragere din imediatul tragic în zona confortabilă a „adevărurilor eterne” este comparată de Steinhardt cu 21-ul lui Caţavencu sau cu Europa lui Farfuridi), dar şi contrariul: rostirea adevărurilor tragice imediate:

„Mi-a trebuit însă timp îndelungat pînă să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atît de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; pînă ce, în sfîrşit, să pricep şi eu că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerîndu-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei sîntem şi tot sub vremi! (ibidem, p. 23).

N. Steinhardt are meritul, spre deosebire de alţi adepţi postrevoluţionari ai revizuirilor morale (din ce în ce mai puţini şi aceştia), de a consemna aceste realităţi în contemporaneitatea lor (să nu uităm că Jurnalul… a fost elaborat între 1967 şi 1971). Asumîndu-şi pariul unei literaturi destinate sertarului, el nu recurge la dublul limbaj şi la sinuozităţile pactului cu cenzura. La care se adaugă şi interiorizarea perspectivei unei victime (e drept, învingătoare) a sistemului pe care numeroşi scriitori de valoare l-au cauţionat, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Astăzi, din nefericire, pe măsură ce eventualitatea unui „proces al comunismului” pare din ce în ce mai îndepărtată, se conturează din ce în ce mai pregnant tendinţele de legitimare a compromisurilor de care vorbeam. Legitimare care recurge la multiple şi sofiste strategii.

O primă strategie plasează aceste fenomene în „durata lungă”, vorba lui Braudel. Într-un viitor îndepărtat (sau poate în atemporalitate), cînd amintirea comunismului se va fi şters, va dăinui, ni se spune, valoarea acestor scriitori, iar compromisurile lor nu vor mai conta. De aceeaşi strategie ţine şi înscrierea acestor compromisuri într-o serie istorică: nu numai Sadoveanu, Arghezi, Călinescu ş. a. ar fi comis compromisuri morale şi politice, ci şi… Shakespeare, Cervantes sau Goethe… Ca şi cînd eventualele „curţi” la care aceştia ar fi servit pot fi comparate cu regimurile lui Dej sau Ceauşescu! Sau ca şi cînd, de vreme ce asistăm la posteritatea lui Shakespeare, Cervantes sau Goethe fără să fim deranjaţi, putem monitoriza viitoarea posteritate a lui Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sau a altora!

Alteori, compromisurile respective sînt puse sub umbrela nobilă a tragicului. Jocul dublu devine şi el o formă de legitimare. E adevărat, ni se spune, că G. Călinescu scria articole „pe linie” în Tribuna poporului, în Naţiunea sau în Contemporanul, în care făcea elogiul lui Stalin, al URSS-ului ori al lui Jdanov (ceea ce oricum e mai grav decît „abstragerea” sa din contingent, pe care o analizează Steinhardt), dar în acelaşi timp, prin strălucitele cursuri pe care le ţinea la Universitate, oferea studenţilor un model de curaj şi de libertate. Nu cumva şi un model de duplicitate? – ne vine să întrebăm. În fine, valoarea… Valoarea estetică este – nu-i aşa? – transcendentă, valoarea obnubilează absenţa moralei, valoarea mişcă sori şi stele. Valoarea nu poate cauţiona şi un sistem criminal? – ne vine din nou să întrebăm.

În opinia lui N. Steinhardt (care merge pe urmele lui Wittgenstein), eticul şi esteticul sînt însă consubstanţiale. Aducînd în discuţie „pactul cu diavolul” săvîrşit de unii scriitori, el nu face decît să dezamorseze amnezia istorică. Asta nu-l determină să le minimalizeze, unde e cazul, valoarea. Solicitat, într-o carte de convorbiri cu Zaharia Sîngeorzan[3], să facă un portret al lui M. Sadoveanu, Steinhardt revelă într-un mod sugestiv multiplele faţete ale personalităţii acestuia:

„Să vă relatez trei scene autentice: 1) În fastuoasa casă, fostă a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Moş din Bucureşti, M. S., preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale, primeşte un ziarist căruia îi acordă un interviu. Li se serveşte un uriaş platou cu sandvişuri de tot felul. Sadoveanu le mănîncă pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în două şi-i întinde gazetarului o jumătate, grăind: Vezi, sînt comunist, împart frăţeşte tot ce am! 2) În altă lumină: Într-o excursie cu pluta pe Bistriţa, toată lumea priveşte cu nesaţ peisajul. Sadoveanu joacă şah (ori table, nu mai ştiu) şi habar n-are de peisaj. Apoi însă scrie o admirabilă – amănunţită şi exactă – relatare a călătoriei! (Ăsta-i geniul!) 3) A tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist: Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dă de înţeles că după a lui părere artistul nu trebuie să «se vîndă» politicii. Sadoveanu, atunci, îi mărturiseşte: «Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pîine?». «Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pîine da, multe – n-are încotro, dar nu pentru o felie de cozonac» (scenă relatată mie de doamna Valeria Sadoveanu la Văratec)”.

Moralist prin excelenţă, dar fără să dea semne de rigiditate (dimpotrivă!), N. Steinhardt recunoaşte, implicit, că există o ierarhie a virtuţilor, după cum există şi o ierarhie a compromisurilor. Şi nu e vorba numai de compromisuri din perioada comunistă (cititorii lui Steinhardt ştiu, de exemplu, că un alt „client” al său este Carol al II-lea). Solicitat, în aceeaşi carte de convorbiri, să realizeze o comparaţie între Eminescu şi alţi mari scriitori, N. Steinhardt ne oferă următorul… portret de grup:

„Să vă spun pe scurt de ce Eminescu e «altceva». Pentru că avea caracter şi era dintr-o bucată; erau într-însul, ca-n orice om, şi binele, şi răul (puţin), dar nu era morişcă.

Arghezi, Bacovia, I. Barbu, Blaga: mari poeţi. Nu ajunge! Barbu a umblat cu şoalda după ’44, pretinzînd că nu a fost ce a fost şi scriind – frumos de altminteri – ce nu credea. Pentru Arghezi, cuvîntul caracter face parte din altă galaxie. Întunecat suflet! Şi abject. Bacovia e o figură mai demnă şi mai curată, dar şi pe el îl învinovăţesc de teatralism şi destul de multă iscusinţă în arta de a-şi apăra interesele. Chiar şi Blaga – cel mai pur – s-a lăsat manevrat de pramatia de Carol II (un ticălos de mare clasă) şi de Veturia Goga (o şmecheră fără pereche). Ideea de Eminescu nu e o idee literară ori politică ori psihologică – e o idee etică” (Monahul de la Rohia…, ed. cit., p. 28).

Cel pentru care supremele probe ale creştinismului sînt libertatea şi starea de fericire a trecut, după cum se ştie, prin infernul închisorilor comuniste cu seninătate şi cu un autentic simţ al deriziunii. Stări de spirit care nu intră în contradicţie cu luciditatea. Pentru Steinhardt, creştinismul nu se confundă cu prostia, cu „un fel de cucernicie tîmpă şi laşă, o bondieuserie” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 18). Am adus în discuţie aceste „portrete”, tocmai pentru că ele sînt schiţate de un asemenea reper moral (poate cel mai autentic din ultima jumătate a secolului XX, de la noi). Şi pentru că, în cazul lui Steinhardt, se manipuleazăinadecvat, uneori, cu ideea de iertare creştină. Iertarea creştină nu se confundă, însă, cu amnezia istorică. De fapt, aici ne-ar putea veni în ajutor tot Steinhardt, care de mai multe ori în cărţile sale citează… vorba englezului: sînt obligat, în calitatea mea de creştin, să-mi iubesc şi să-mi iert aproapele, dar nu sînt obligat să-mi fie şi simpatic.

[1] Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

[2] Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991.

[3] Zaharia Sîngeorzan, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, ediţia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 21-22.

Mai puteţi citi pe acest blog:

Maximalismul şi “boieria” lui Hristos (29.02.2008)
Onorîndu-l pe N. Steinhardt (11.09.2008)
Bucureşti: eveniment editorial (13.03.2009)
N. Steinhardt despre Eminescu (16.01.2011)
Remember N. Steinhardt (31.03.2011)

---