INTERMEZZO LIRIC: MITOLOGUMENE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

PASIFAE

Ascunsă-n vacă, Pasifae-aşteaptă

să intre-n ea stihia lumii, dreaptă,

şi-atîta jind e-n carnea ei că poate

s-aprindă locu-n care stă pe coate.

Dedal cu vaca s-a-ntrecut pe sine

şi-n cinci picioare albul taur vine

năvală dînd, prin lemnu-ncins de vise,

spre polul sud al blondei basilise.

Păcatul ţipă, priponit în taur,

şi-i curg, prin scînduri, balele de aur,

iar din sămînţa ce ţîşneşte valuri,

cu licăriri de-agate şi opaluri,

se zămisleşte cruntul Minotaur,

să-i fie-n veci iubirii smîrc şi laur.

DIANĂ DORMIND

Stă goală-n iarbă, lungă şi mlădie,

cu trupul alb ca laptele-n şiştar

şi-i ceru-n ochii ei atît de clar

că poţi privi prin el, spre veşnicie.

Pîndesc în jur mestecenii s-o prade,

dar teamă li-i de focu-aprins în plete

şi umbra doar şi-o-ntind pe îndelete

deasupra ei, în străvezii arcade.

Nici soarele, de-atît frunziş, nu poate

să-şi facă loc prin tainice unghere

şi, stins de dor, spre asfinţit se-abate;

doar vîntul jucăuş îi dă tîrcoale

şi molcom, adiere cu-adiere,

i se strecoară, ca un fur, în poale.

MAGNA MATER (ORACOL)

«Îşi poartă-n pîntec vraja ei fecundă

şi-ar vrea să-i fie firea-ntreagă sclavă,

dar n-are spor de moarte să se-ascundă

şi nici vreun leac de-a sîngelui otravă.

Iubirea-n ea e tînjet fără vise

şi rod de viaţă ce ca iarba piere,

şi-n bezna ei dospesc, pe veci închise,

hidoasele adîncului mistere.

Plăcute nade-ntinde ca să-i fure

iubirii rămăşiţa ei de cer

şi vieţii toate tîlcurile pure,

dar lemnul crucii-n ţeasta ei bătrînă

îl va-mplînta un pui de zeu stingher

şi altei Maici ne-o da de vii pe mînă.»

ELENA LA TROIA

E blondă, ziua, de la cap la poale,

şi brună, noaptea, de la poale-n sus;

i-s ochii verzi din zori pîn’ la apus

şi-albaştri în bătaia lunii goale.

Spre-amiază-i arămie pielea ei

şi-n miez de noapte albă ca o ceaţă;

şi cît de zveltă-i dis-de-dimineaţă,

pe-atîta seara nurii-i sînt de grei.

Că două-ar fi prin Troia se zvoneşte,

sau una, dar din stirpea lui Proteu;

doar Páris ştie, cînd la ea tînjeşte,

că-i daimon, şi c-aşa a fost mereu,

ce prinde-n vrajă lumea ca-ntr-un cleşte

şi pierde om cu om şi zeu cu zeu.

Răzvan CODRESCU