2 ANI DE LA MOARTEA LUI GABRIEL CONSTANTINESCU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

6 martie 2012: 2 ani de la moartea veteranului de război şi fostului deţinut politic sibian Gabriel-Iacob Constantinescu (născut în 1921 - decedat în 2010), întemeietorul şi directorul publicaţiei de dreapta Puncte cardinale (1991-2010).

Cam de la finele anului 2008, Gabriel Constantinescu n-a mai putut scrie efectiv: era lucid, dar nu-l mai ajutau puterile. Ne-am sfătuit şi ne-am decis atunci să inaugurăm rubrica „3 răspunsuri pe lună”, în care era solicitat să răspundă oral la trei întrebări venite de la cititori, iar răspunsurile să fie transcrise de altcineva şi publicate după o ultimă revedere de către autorul lor. Procedeul a funcţionat pînă la finele lui 2009.

La această comemorare de 2 ani, spre via şi mai dreapta lui pomenire, am ales unul dintre ultimele răspunsuri pe care a apucat să le mai dea şi care conţine, pe scurt, chiar povestea Punctelor cardinale. Întrebarea cititorului fusese aceasta: „Revista Puncte cardinale se apropie cu paşi mari de al 20-lea an de apariţie neîntreruptă. Care este secretul acestei longevităţi unice în presa românească de dreapta?”. Iar răspunsul a fost cel de mai jos (scris după dictare, dacă îmi mai aduc bine aminte, de profesorul Nicolae Pop).

Odihnească-l Dumnezeu cu drepţii pe robul Său Gabriel-Iacob şi păzească-l viu în minţile şi în inimile celor ce l-au cunoscut, împărtăşindu-se din pilda lui mărturisitoare. (R. C.)

[POVESTEA PUNCTELOR CARDINALE]

Pentru ca răspunsul să fie complet, trebuie să amintesc că revista Puncte cardinale are un precursor. La repatrierea din captivitatea sovietică, o perioadă în care foştilor prizonieri li s-a oferit posibilitatea de a cunoaşte adevăratul chip al comunismului bolşevic, un grup din rîndul acestor foşti prizonieri în Uniunea Sovietică a socotit că are datoria de a înfăptui cu cuvîntul ceea ce nu a putut realiza cu armele în lupta contra criminalei ideologii marxist-leninist-staliniste, care ameninţa să pună stăpînire pe întreaga lume. Cu mijloace artizanale, am încropit o tiparniţă clandestină, tipărind manifeste prin care îndemnam populaţia să se opună activ procesului de comunizare aflat în plină desfăşurare. Era anul 1948. După doi ani de intensă activitate de răspîndire de manifeste, îndeosebi în mediile universitare, inevitabilul, ca şi pentru alte grupări similare de rezistenţă anticomunistă, s-a produs. Vigilenţa Securităţii s-a dovedit mai abilă decît prudenţa celor urmăriţi şi în anul 1950 întregul grup a fost arestat. Au urmat anchetele în subsolurile Ministerului de Interne şi simulacrul de proces care a durat mai puţin de două ore, la Tribunalul Militar Bucureşti. Sentinţa a fost dată de celebrul – de tristă amintire – general de Justiţie militară Alexandru Petrescu, provenit din vechiul aparat de Justiţie militară şi deţinător al unui titlu de doctor în Drept dobîndit la Paris în perioada interbelică. Unul dintre nenumăratele acte de trădare morală şi politică, dintre cele care nu fac cinste intelectualităţii româneşti interbelice… Pedeapsa hotărîtă de instanţă ce mi-a fost aplicată a fost de 10 ani de temniţă, completată, după uzanţele acelei perioade nefaste, cu o condamnare de încă 7 ani pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale” şi alţi 4 ani de închisoare corecţională pentru „deţinere ilegală de arme şi muniţiuni”. Mulţumită aplicării prevederilor preluate de la „justiţia burgheză”, cele trei pedepse au fost cumulate, urmînd să execut pedeapsa cea mai aspră, 10 ani de temniţă, iar după executarea integrală a acesteia, pentru ca nu cumva să recidivez, am mai fost „dăruit” cu încă doi ani de domiciliu forţat în Bărăgan. A urmat apoi transferul în marea închisoare care era România comunistă, perioada anilor 1962-1989 petrecînd-o sub atenta supraveghere a aparatului de represiune comunist.

După evenimentele din decembrie 1989, recunosc că am avut naivitatea să cred într-o reală abolire a regimului comunist. Trezirea la realitate s-a produs în cursul anului 1990, cînd o parte a suflării româneşti a devenit conştientă că singura prefacere reală a fost trecerea de la comunismul făţiş la cripto-comunism. Profitînd de libertatea limitată de expresie îngăduită de noii guvernanţi şi dîndu-mi seama că urgenţa era lupta – folosind ca armă principală cuvîntul – pentru dezvăluirea esenţei comuniste a aparent noului regim „democratic”, am luat hotărîrea, cu un număr de apropiaţi colaboratori, de a pune bazele unei publicaţii în care să poată fi rostit fără înconjur adevărul despre ceea ce se petrece de fapt în România postdecembristă. Aşa s-a născut, la 1 ianuarie 1991, revista Puncte cardinale, avînd ca deviză valorile creştine fundamentale – CREDINŢĂ, IUBIRE, SPERANŢĂ – şi ca marcă distinctivă faţă de alte publicaţii nou apărute precizarea că sîntem un „periodic independent de orientare naţional-creştină”.

Echipa redacţională, alcătuită iniţial din combatanţi anticomunişti vîrstnici, a fost întărită la scurt timp după apariţia revistei printr-o infuzie de sînge tînăr. Poetul şi eseistul Răzvan Codrescu şi-a asumat sarcina complexă de redactor-şef, secondat de specialista în informatică Ligia-Mihaela Banea, care a preluat treptat migăloasa îndeletnicire de secretar de redacţie, precum şi tehnoredactarea computerizată a revistei.

Timp de aproape 19 ani, ne-am străduit să rostim ADEVĂRUL şi numai ADEVĂRUL despre realitatea din România condusă de partidul comuniştilor travestiţi, care a luat locul fostului PCR, păstrînd însă nealterate mai toate structurile vechiului regim. Ne-am străduit să fim o tribună de la care să se exprime îndemnul spre o renaştere naţional-creştină şi autentic morală, ca singurul mijloc posibil pentru a pune capăt moştenirii regimului cripto-comunist.

Eforturile în vederea atingerii acestui obiectiv nu s-au desfăşurat fără piedici şi obstacole, care păreau uneori insurmontabile. În primul rînd, au trebuit depăşite dificultăţile financiare inerente faptului că, pe de o parte, nu am acceptat nici cea mai neînsemnată concesie în privinţa vreunui „patronat”, iar, pe de altă parte, am refuzat să compromitem puritatea ideilor transmise cititorilor prin acceptarea publicităţii, procedeu uzitat pe scară largă în mass-media de azi şi aducător de avantaje financiare.

Aşadar, timp de aproape două decenii am fost nevoiţi să reducem drastic cheltuielile aferente redactării, tipăririi şi difuzării revistei. Sediul Redacţiei a fost stabilit într-o încăpere din propria locuinţă, scutindu-ne de plata apăsătoare a unei chirii. Ne-am dispensat de aparatul funcţionăresc (secretar, dactilografe, personal administrativ), operaţiile fiind făcute de voluntari recrutaţi, în marea lor majoritate, din rîndurile fostelor deţinute şi foştilor deţinuţi politici. Atît echipa de redactori, cît şi nenumăraţii colaboratori nu au pretins niciodată în mod expres vreo remuneraţie. Am renunţat la scurt timp de la apariţia revistei ca publicaţia să fie difuzată prin oficiile specializate, care de multe ori s-au dovedit a fi ostile publicaţiilor care nu se încadrau în limita şi termenii standardelor – ideologice sau comerciale – pe care patronii lor le impuneau. În locul acestui procedeu de difuzare „oficială”, am ales calea contactului direct, prin poştă, cu cititorii şi cu difuzorii voluntari, majoritatea acestora din urmă fiind reprezentată de filialele din ţară ale AFDPR.

Dar adevăratul resort care ne-a susţinut în momentele de cumpănă, cînd se părea că va trebui să ne încetăm apariţia, a fost credinţa că ceea ce facem este util şi necesar pentru a sprijini lupta dusă de România adevărată împotriva României neocomuniste. Totodată trebuie să recunoaştem că nu puţini din rîndurile abonaţilor şi cititorilor din ţară şi străinătate au înţeles dificultăţile prin care am trecut şi, cu o generozitate pentru care le sîntem cu toţii recunoscători, au contribuit efectiv ca să ne menţinem pe linia de plutire.

Toate aceste consideraţii sînt valabile pentru trecut, ca şi pentru prezent. În ceea ce priveşte viitorul, nu ne îngăduim să facem pronosticuri. Dar cum speranţa este una dintre virtuţile creştine pe care ne sprijinim de 20 de ani eforturile, privim cu încredere la posibilitatea de a ne împlini şi în continuare rostul, cu ajutorul bunului Dumnezeu*.

Gabriel CONSTANTINESCU

* Răspunsul a fost consemnat în august 2009. Gabriel Constantinescu s-a stins în martie următor, dar revista şi-a continuat apariţia pînă la finele anului 2010, împlinind 20 de ani şi 240 de numere, aşa cum întemeietorul ei îşi dorise şi lăsase cu limbă de moarte.

2008: Gabriel Constantinescu împreună cu nepoata sa Andreea Banea

(secretară de redacţie în ultimul an al Punctelor cardinale - 2010)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Remember electoral românesc: 1990-2008 (de Gabriel Constantinescu)

* Gabriel Constantinescu 88 

* Gabriel Constantinescu: ultimul interviu 

* Întru pomenirea lui Gabriel Constantinescu

* Evocarea lui Gabriel Constantinescu la TVR

* 6 luni fără Gabriel Constantinescu

* Adio Punctelor Cardinale

* Un an de la săvîrşirea lui Gabriel Constantinescu

* Şah la rege: perioada 1940-1947 (I) (de Gabriel Constantinescu)

* Şah la rege: perioada 1940-1947 (II) (de Gabriel Constantinescu)

* Şah la rege: perioada 1940-1947 (III) (de Gabriel Constantinescu)

* Şah la rege: perioada 1940-1947 (IV) (de Gabriel Constantinescu)

* Şah la rege: perioada 1940-1947 (V) (de Gabriel Constantinescu)
* De veghe la cumpăna vremilor (Modelul Gabriel Constantinescu)