miercuri, ianuarie 12, 2011

INTERMEZZO: O ÎNTREBARE PROASTĂ

SUMARUL BLOGULUI

Claudiu Târziu explicîndu-le Ilenei şi lui Dan Puric 
rostul potcovirii tradiţionale a puricelui cu 99 de oca de fier...


(Text prilejuit de un comentariu nepostat şi nu tocmai anonim…)

Este cel puţin o naivitate să-l întrebi pe un scriitor de ce scrie. E ca şi cînd ai întreba o floare: „Mă floareo, tu de ce înfloreşti?”. Sau o albină: „Mă albino, tu de ce faci miere?”. Scriitorul răspunde, cu floarea şi cu albina: „D-aia”. E, adică, de la sine înţeles că nu poate altfel, că aşa e firea şi rostul trecerii lui prin lume. De aceea, cel mai cumplit supliciu pentru un scriitor adevărat (nu importă dacă „mare” sau „mic”) este să nu fie lăsat să scrie şi să publice, aşa cum s-a întîmplat în anumite regimuri despotice sau totalitare, inclusiv în închisorile şi lagărele comuniste (unde se scria pînă şi cu acul pe săpun). Iar bieţii scriitori au făcut, uneori, mai multe şi mai mari compromisuri ca să poată scrie decît ca să poată avea orice alte înlesniri. Scrisul, pentru cel născut cu acest dar anume, e problemă de viaţă şi de moarte: în comparaţie cu ea, toate celelalte sînt neesenţiale. Eu am încredinţarea că la Judecată şi Dumnezeu Însuşi îi va judeca pe scriitori mai cu seamă după scrisul lor. Scrierile sunt faptele scriitorilor, sau, în orice caz, faptele lor cele mai relevante. Or, în Evanghelie, Hristos spune verde că după fapte o să ne judece pe fiecare, aşa cum şi pomul se judecă după roade. E motivul pentru care s-ar putea afirma că, în anumite limite, scrisul poate răscumpăra multe minusuri din viaţa unui scriitor şi că, vorba lui Călinescu, cîteodată „moartea scapă opera de om”. Iar posteritatea este chemată să judece opera, nu omul (pe care îl va judeca Dumnezeu, cum vrea şi cum ştie El mai bine, după dreptate, dar şi după milă).
Sigur că de multe ori scriitorul, ca şi artistul în genere, intră sub alte norme de judecată decît cetăţeanul obişnuit. Nu pentru că ar avea „stea în frunte” şi regim preferenţial la Judecătorul cel nemitarnic, ci pentru că pur şi simplu e altfel (cu sau fără voia sa). Creştineşte vorbind, nu-i, desigur, chiar cum credea Benvenuto Cellini (că l’uomini come Benvenuto, unici nella lor professione, non hanno da essere ubrigati alla lege), dar nici nu se poate eluda complet nota diferenţiatoare. Nu din cine ştie ce raţiuni sofisticate, ci din cel mai elementar realism.
Divagînd puţin, Petre Ţuţea – Dumnezeu să-l odihnească – spunea că filosoful e “omul întrebător” care “preface în viciu nevoia întrebării”. Ei bine, sub acest aspect (al oţiosului “de ce?”), filosoful seamănă, oarecum, pe de o parte cu pruncul (care o face însă nu din viciu, ci din imaturitate) şi pe de altă parte cu prostul (care o face însă nu din viciu, ci din puţinătatea lui mintală). Prea-întrebătorului (copil, prostănac, filosof) îi poţi spune cu nenea Iancu: “C’eşti copil?!”; sau cu Cocoşilă: „Vezi că eşti prost?!”; sau cu nea Petrache însuşi: „Sînteţi filosof?!”. Dar marea şi legitima întrebare (care face cît un tratat de ontologie şi cît un tratat de logică la un loc) a formulat-o pînă la urmă tot… ţăranul român (probabil tocmai ca să curme inflaţia întrebărilor proaste): „Dacă nu e cine nu e, cine e să nu mai fie?!”. Mutatis mutandis, în ea rezidă şi taina Creatorului din cer, şi cea a creatorului de pe pămînt: de vreme ce creează, este şi nu poate să nu fie, nici să fie altfel sau altceva decît este. Dumnezeu lui Moise, pe Muntele Sinai: „Eu sînt Cel ce este”; românul (născut poet) lui Emil Cioran, pe Coasta Boacii: „Cu cît cînt, cu-atîta sînt”…
Lăsaţi-l deci pe scriitor să scrie – pe creator să creeze – şi nu-l mai tot hărţuiţi cu întrebarea proastă “de ce scrie/creează?” (pe care el însuşi s-ar prea putea să nu şi-o fi pus niciodată)!

Răzvan CODRESCU

(Ca să previn eventualele speculaţii, menţionez că nu există aici nici o legătură “absconsă” între ilustraţie şi text. Dar cum textul nu prea era ilustrabil, iar fotografiei nu-i găsisem nici ei un loc adecvat din primăvara trecută încoace, m-am decis să le dau curs amîndurora, singurul termen de legătură rămînînd eu, cum se vede şi după culoare…)

1 Comments:

At 28/1/11 9:58 a.m. , Anonymous Anonim said...

D-le Codrescu, iertaţi întârzierea, eu sunt ma lent, sunt multe de citit sper însă că nu v-aţi molipsit de patimile contemporane (viteză, nestatornicie) şi admiteţi şi pe cei chemaţi mai pe urmă, să zic aşa.

Pe scurt, există un domeniu filozofic care răspunde la întrebarea comentatorului dvs., se numeşte filozofia culturii. Iar toate domeniile au o bază bine stabilită în alte dmenii ale filozofiei, e.g. ontologia.

Filozoful nu este tocmai "omul întrebător" fiindcă întrebările nu merg la infinit; asta s-a observat încă de la Aristotel încoace, chiar şi la Descartes avem de-a face cu aceeaşi situaţie. Din păcate, Ţuţea nu poate fi înţeles fără context, iar uneori se lăsa el însuşi dus de cuvinte, care ies cu prea mare uşurinţă din context.

Apoi, expresia prin care Dumnezeu se descrie este ambiguă, şi (cred eu) mult mai tulburătoare; în mod ironic, traducerea dvs. este cea "filozofică" - care îi plăcea şi lui Ţuţea, dublă ironie!

Într-o interpretare care aduce şi alte date, de ordin istoric, lingvistic chiar teologic şamd., in scena respectivă, Moise îi cere numele ca să-l poată invoca "magic" după obiceiul egiptean. Dacă traducem "eu voi fi cel ce voi fi" şi coroborăm cu istoria revelaţiei până şi "din Egipt am scos pe fiul meu" dobândeşte valenţe noi.

Adevărul este unul, cum zicea şi Ţuţea însă el se manifestă. Altfel nu are putea exista discurs, revelaţie, nici măcar gândire care sunt modalităţi ale acestui proces infinit. Deci nu e bine pus "de-aia", mai degrabă "viaţa se desfăşoară etern...".

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire