duminică, decembrie 13, 2009

NICHIFOR CRAINIC DESPRE NICOLAE C. PAULESCU

Pentru că luna trecută s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae C. Paulescu (1869-1931), iar luna aceasta – pe 22 decembrie – se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui Nichifor Crainic (1889-1972), postez aici textul cel mai substanţial pe care teologul ortodox şi doctrinarul gândirist l-a dedicat marelui savant creştin, pe care-l numără şi printre părinţii naţionalismului creştin românesc. În zilele următoare voi posta şi o prezentare pe larg a personalităţii lui Nichifor Crainic, cu informaţii bibliografice la zi. Pentru viaţa şi opera doctorului Paulescu, cf., în arhivele acestui blog, şi textele postate în luna octombrie. (R. C.)


NICOLAE PAULESCU,
FUNDATORUL NAŢIONALISMULUI CREŞTIN
*


La 19 iulie 1931 s-a stins, într-o magnifică seni­nă­tate creştină, doctorul Nicolae Paulescu, profesor de fizio­logie medicală la Universitatea din Bucureşti, savant de renume internaţional şi doctrinar unic al naţionalismului creştin. Deşi fusese membru marcant al unei organizaţii naţi­­o­naliste, nu-mi amintesc ca această organizaţie să fi făcut vreodată pomenirea lui Paulescu. Numai cîţiva ti­neri urcă anual pînă la cimitirul Bellu, să îngenuncheze la mormîntul celui pe care l-au adorat în viaţă.
Nu l-am cunoscut pe Nicolae Paulescu, dar, dîn­du-ne seama de imensa valoare a învăţăturii lui, am căutat mereu să rupem păienjenişul uitării vinovate de pe nu­me­le lui şi să-l actualizăm în atenţia tineretului naţio­na­list. Cînd eram profesor la Facultatea de Teologie din Chişi­nău, i-am închinat douăsprezece prelegeri de expu­nere a cugetării lui. În mare parte scrise pentru a alcătui un plă­nuit volum, aceste prelegeri s-au pierdut o dată cu maldă­rele de manuscrise şi hîrtii ce mi-au fost confiscate stu­pid în noaptea arestării mele din 29 decembrie 1933**. Cît a apărut Calendarul, i-am evocat în fiecare an figura. Ace­laşi lucru am căutat să-l facem în numeroase confe­rinţe prin ţară, ca şi la radio. Cartea Puncte cardinale în haos pomeneşte mereu numele lui. Am înfiinţat apoi Institutul de Studii Naţionaliste şi Creştine „Nicolae Paulescu”, un­de, timp de un an, cei mai competenţi cunos­cători au vor­bit despre doctrina şi personalitatea lui.
Într-adevăr, naţionalismul creştin, în sensul au­tentic al cuvîntului, are [la noi] un singur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paules­cu, în care se fundează integral. Naţionalismul ge­nia­lului Eminescu e profund rasist***, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul con­cep­ţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e mate­ria­list şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, înte­meiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic, cu ştiuta-i consecinţă în domeniul reli­gios****. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu apre­cierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu ne­ga­­rea vitalităţii ei actuale.
Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, precum toţi ceilalţi, dar e în plus creştin autentic. Din do­me­niul lite­­ra­turii, singur George Coşbuc îi corespunde. Nici Coşbuc, nici Paulescu nu discută creştinismul sub rapor­­tul filosofic sau rasial, ci îl acceptă ca pe religiunea reve­lată, de caracter supranatural. Poetul îl descoperă reflectat în substanţa sufletului românesc. Savantul îl găseşte ates­tat în finalitatea organismului omenesc. Dar, pentru amîn­doi, creştinismul e suprema terapeutică morală şi suprema formă de perfecţiune a insului încadrat în colectivitatea naţională.
Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supra­na­turalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e crea­ţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu.
Studiul fiziologiei, domeniu în care Paulescu şi-a cucerit un nume european, îl duce, în concluzie, la exis­tenţa sufletului şi la existenţa lui Dumnezeu ca autor al naturii. Finalitatea categorică a funcţiunilor fiziologice din fiinţa omenească cere în mod logic existenţa lui Dum­nezeu. Splendidul capitol de filosofie ştiinţifică, în care el demonstrează experimental, cu o claritate de cris­tal şi cu logică de fier, adevărul creştin, încununează vas­tul şi laboriosul său Traité de Physiologie médicale. Această demonstraţie ştiinţifică a metafizicii revelate îşi avea ros­tul ei, mai ales în epoca în care a apărut Paulescu. E vîr­sta de glorie a darwinismului şi a haeckelianismului. Ştiin­ţa română, prin profesorii [N.] Leon şi [D.] Voinov, îmbrăţişase fără control erorile ateismului biologic. În această atmosferă de prejudecăţi şi superstiţii „ştiinţifice”, mărturisirea de credinţă a lui Nicolae Paulescu chiar la Universitate a fost un eveniment de un curaj extraordinar. Polemicile pe care le-a stîrnit n-au făcut decît să pună în lumină capacitatea genială a tînărului fiziolog, care, pu­bli­cîndu-şi argumen­tările antidarwiniste şi în limba fran­ceză, îşi atrase numele de „maestru” din partea savan­ţilor. Nu e nici o laudă pen­tru noi să recunoaştem că, pînă azi [1936], apologia adevărului creştin pe temeiuri ştiinţifice, în­chegată de Paulescu, e mult mai preţuită în Occident decît în România.
Prin urmare, pentru cugetarea lui, drămuită cu o metodă de o rigoare ştiinţifică ireproşabilă, nu întîm­pla­rea oarbă, ci Dumnezeu e autorul naturii. Constituţia şi func­ţiunile fiinţei omeneşti sînt ilustrarea concretă a acestui adevăr. Dar el e demonstrat cu o amploare fără ase­­mănare prin acele legi care conduc întreaga natură vie şi care sînt instinctele.
Dacă argumentele lui împotriva lui Darwin şi a lui Haeckel au rămas valabile pînă azi în Occident, unde transformismul e considerat o simplă iluzie, iar faimoasa ipoteză a “generaţiei spontane” – un simplu nume în mu­zeul erorilor ştiinţifice, credem totuşi că adevărata putere originală a gîndirii lui Paulescu se manifestă în teoria sa despre instincte.
Instinctele sunt legile divine care funcţionează în toată natura vie, în scopul conservării şi perpetuării vieţii. Ele funcţionează ireproşabil şi nedeliberat (deci inconştient pentru individ), în scopuri care depăşesc puterea de înţelegere individuală. Insul participă la activitatea lor prin senzaţiile de durere sau de plăcere. Şi acesta e un lucru vrednic să-l reţinem. În lumea animalelor necuvîn­tătoare, instinctele funcţionează fără greş şi analiza minu­ţioasă pe care savantul o întreprinde în aceas­tă direcţie duce la concluzia că instinctele sînt ade­vărate minuni, în sensul că Dumnezeu le cugetă, iar fiinţele vii le îndepli­nesc întocmai şi nedeliberat. Această îndeplinire nedeli­be­rată pune desigur natura animală în afară de categoriile binelui şi răului. Domeniul vieţii ani­male e acela al unei ireproşabile nevinovăţii paradisiace. Instinctul, am putea spune, e providenţa divină infuzată în natura vie.
Numai în om, care este fiinţă spirituală liberă, in­stin­c­­tele devin adesea conştiente. Dar conştiinţa instin­ctu­lui este mai ales conştiinţa voluptăţii ce însoţeşte funcţio­narea lui. În economia vieţii naturale, voluptatea e un mijloc de atracţie, care asigură bunul mers al unui in­stinct. Con­ştiinţa deliberativă a omului cade însă adesea în confuzie, luînd această voluptate drept un scop în sine, cînd ea nu e în realitate decît un mijloc.
Din această confuzie se nasc patimile, care în natu­ra animală nu există şi care sînt un trist privilegiu al natu­rii omeneşti. Nicolae Paulescu e pur şi simplu genial cînd defineşte patima în raport cu instinctul. Patima e aba­terea unui instinct de la funcţia şi de la scopul nor­mal, abatere în care voluptatea, care e un mijloc acce­so­riu, de­vine un scop în sine.
Să luăm un exemplu: instinctul sexual. Scopul lui e reproducerea şi perpetuarea vieţii. În lumea animală el funcţionează cu o castitate divină. În om, însă, voluptatea care îl însoţeşte devine conştientă, se transformă din mij­loc accesoriu în scop în sine. Şi astfel se naşte desfrîul, cu feluritele lui forme de aberaţii sexuale. Aceeaşi expli­caţie [este valabilă] pentru toate instinctele şi patimile corespunzătoare lor.
Dar această explicaţie a patimilor deviate din in­stincte e tot ce s-a spus mai adînc în filosofia ştiinţifică în legătură cu problema morală. Conflictele haotice din so­ci­­etăţile omeneşti, care sînt monstruoasele întrupări ale răului din lume, îşi au izvorul în aceste devieri ale in­stin­c­telor, adică în patimi. Concepţia lui Paulescu despre in­stinc­te ca legi divine şi despre răul din lumea umană e în acord admirabil cu doctrina creştină şi îndeosebi cu teo­lo­gia reprezentativă pentru Ortodoxie a Sfîntului Ioan Da­mas­chin. Nu e locul aici să facem demonstraţia acestui acord perfect. Să ne mulţumim numai cu semnalarea lui şi cu afirmarea că ştiinţa adevărată, aceea care apro­fun­dează realitatea pînă în termenii ei ultimi, e imposibil să vină în conflict cu doctrina creştină. Nicolae Paulescu e filo­soful care gîndeşte ştiinţific adevărul Evangheliei.

Să mergem mai departe. Ce e naţionalismul în lu­mi­na concepţiei lui Paulescu?
Naţionalismul e un instinct natural. Şi anume, in­stinctul social de mare amploare al iubirii de naţie.
Să ne lămurim mai pe larg. În concepţia marelui sa­­vant, instinctele sînt de două feluri: individuale şi so­ciale.
Cele individuale sînt de trei categorii: instincte de nutriţie, de apărare şi de reproducere. Instinctul de nutri­ţie deviat dă acestui viciu patima beţiei de toate formele. Instinctul de reproducere dă, prin deviere, patima desfrî­ului, cu toate formele acestui viciu.
Instinctele sociale sînt următoarele: instinctul de fa­milie, cu formele lui de iubire conjugală şi iubire părin­tească; instinctul de dominare paternă, întemeiat pe in­stinctul de subordonare al iubirii filiale; instinctul de pro­prietate: o locuinţă, o bucată de pămînt, provizii şi capital economisit spre bunăstarea familiei; instinctul de trib şi de naţie sau naţionalismul.
Naţionalismul e „iubirea naţională care leagă între dînşii pe membrii unei naţii”. El se întemeiază pe instinc­tul de dominaţie (monarhul) şi de subordonare a popo­ru­lui.
Prin urmare, ceea ce constituie societăţile ome­neşti e instinctul sau sentimentul de iubire: conjugală, pă­rintească, tribală şi naţională. Ordinea şi ierarhia în sînul acestor societăţi se întemeiază pe instinctele de do­minaţie şi de subordonare. Baza naţionalismului este fami­lia, iar suprema lui formă naturală este neamul.
Dincolo de naţionalism există încă o formă de iu­bire umană, care se manifestă îndeosebi prin senti­men­tul de milă faţă de suferinţa oricui.
Naţionalismul e, aşadar, un instinct natural de iubire, înrădăcinat în fiinţa omenească. Înainte de a căpăta strălucirea conştientă a unei spiritualităţi etnice, el apare concretizat ca o puternică realitate biologică. E un dar al naturii. Dacă adversarii naţionalismului îl ironizează ca pe o formă primară a instinctului, Nicolae Paulescu îl justifică tocmai pe temeiul instinctelor biologice. Căci, încă o dată, instinctele sînt legi divine infuzate în natura vie. Bestialitatea nu stă în natura vie. Bestialitatea nu constă din forţă instinctivă, în desfăşurare, ci din abaterea păti­maşă de la funcţia normală a instinctelor. Bestial nu e na­ţionalismul încadrat în iubirea socială a neamului său; bestial devine cel care, rupt din această comunitate de iubire, alunecă în aventura revoluţiilor sîngeroase împo­triva familiei şi a neamului. Naţionalismul conştient şi adevărat e acela care asigură funcţionarea normală a in­stinctelor sociale, care năzuiesc la conservarea şi la desă­vîrşirea unităţii naturale, biologice, a unui neam.
Adversarii naţionalismului sînt tocmai patimile sociale născute din devierea instinctelor naturale de so­cie­tate. În acest domeniu, opera lui Paulescu capătă o am­ploare extraordinară prin analiza demonstrativă a tuturor curentelor moderne, anarhice şi subversive, care, întru­pînd patimile sociale, tind la distrugerea ordinii naţio­na­liste a lumii.
Patima beţiei şi a desfrîului, măcar că sînt devieri ale instinctelor individuale de nutriţie şi de reproducere, au repercusiuni sociale catastrofale. Savantul nostru ur­măreşte dezvoltarea acestor patimi cu meticulozitatea unui procuror fără cruţare, care pune la contribuţie toate datele ştiinţei pentru a demonstra oroarea morală a de­via­ţiilor.
Dar unde Nicolae Paulescu se ridică într-adevăr la înălţimi de dascăl unic al vremii noastre e în demon­strarea patimilor de proprietate şi de dominaţie, ca abateri de la sfintele instincte naturale respective.­
Patima de proprietate el o vede reprezentată în cele trei sisteme politice care au anarhizat lumea moder­nă: liberalismul, socialismul şi bolşevismul. Liberalismul, prin capitalismul individualist şi cămătar, a întrecut mă­sura instinctului normal de proprietate, acu­mulînd, pe seama cîtorva, bogăţii în absurd. So­cia­lismul şi comu­nis­mul, urmărind distrugerea senti­mentului de proprietate in­dividuală, nu tind în realitate decît la exproprierea po­poa­relor creştine şi la împro­prietărirea lui Israel pe tot pă­mîntul. Rolul acestui neam anticreştin în for­ma­rea ideo­logiilor anarhice moderne şi în iniţiativele revolu­ţionare e arătat de Paulescu cu date, cu extrase doctrinare, cu ilus­traţii de nume proprii, cu o bogăţie de elemente şi cu o ju­de­cată strînsă, cărora nimic nu li se poate opune. E însăşi realitatea care vorbeşte. Omul acesta de ştiinţă nu face nici o afirmaţie pe care să n-o întărească prin docu­men­ta­ţii de nezdruncinat. În demas­carea pericolului evreiesc are un singur emul de egală măsură: pe d. A. C. Cuza.
Judecate în raport cu teoria instinctelor sociale, libera­lis­mul, socialismul şi bolşevis­mul apar ca tendinţe antina­tu­rale şi anormale, ce contrazic legile elementare de conser­vare şi de perfec­ţionare a vieţii naţionale.
Patima de dominaţie, al cărei izvor e orgoliul luci­feric, Paulescu o vede întrupată în duel, în lux, în modă, în abuzul de putere, în tiranie, în demagogie, dar mai cu seamă în tendinţa de dominaţie universală specifică iuda­ismului. Francmasoneria şi organizaţia cahalului – statul iudaic supranaţional – sînt formele acestei patimi funes­te.
Două lucruri trebuie să subliniem ca titluri ex­cep­ţionale ale naţionalistului Nicolae Paulescu:
1) E cel dintîi – şi aproape singurul – doctrinar na­ţio­nalist care a demascat şi a demonstrat în ce constă peri­co­lul francmasoneriei. Pe cînd unii dintre şefii naţionalismului românesc au menajat oculta din laşitate sau din interes, au participat la cultul hrubelor sau le-au vizi­tat din complezenţă, ba şi-au dat chiar concursul guver­nelor masonice, Paulescu singur s-a păstrat într-o intran­sigenţă de oţel, luînd asupră-şi toate riscurile acestei ati­tu­dini. De remarcat că antimasonismul său e anterior di­zolvării loji­lor din Italia, operată de Benito Mussolini.
2) În ce priveşte spiritul specific iudaic, Paulescu, care e un creştin convins, face o deosebire categorică între Vechiul Testament şi Talmud. Vechiul Testament e bun comun al creştinismului, ca depozit al primei reve­la­ţii mesianice. Talmudul e falsificarea iudaică a Vechiului Testament. Absurda teorie rasială a lui Chamberlain, apli­cată Bibliei, n-a avut nici o influenţă asupra savan­tu­lui nostru. Pentru el, Talmudul, doctrina duşmăniei diabo­lice împotriva lui Iisus Hristos, e sursa care hrăneşte săl­ba­ti­cul spirit de separatism şi de universală dominaţie al iuda­ismului.
Prin aceste trăsături, Nicolae Paulescu e cel mai complet şi mai normativ dintre doctrinarii eminenţi ai na­ţionalismului nostru. La acestea se adaugă concepţia sa despre creştinism, care îl deosebeşte de toţi ceilalţi.

Ce e creştinismul în doctrina lui Paulescu?
Creştinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor.
Instinctele sînt legi divine ale naturii create. Dar omul, care e spirit liber, are facultatea de a le călca şi de a degenera în patimi. Răul din lume, şi îndeosebi răul so­cial, stă în voinţa noastră. Remediul lui e o întoarcere la edu­ca­ţia voinţei. Sub acest raport, Nicolae Paulescu exa­mi­nează, în legătură cu instinctele deviate, diferitele sis­teme filosofice şi diferitele forme de religiune din afară de creştinism, cerîndu-le soluţia. E un studiu absolut obiec­tiv al problemei răului şi al soluţiilor date acestei proble­me de filosofi şi de fondatorii de cre­dinţe reli­gioase. Con­cluzia acestui studiu comparativ e că singur creştinismul oferă soluţia în concordanţă cu legile divine ale con­ser­vării şi desăvîrşirii vieţii. Din fie­care poruncă sau regulă de viaţă dată de Iisus Hristos reiese cunoaş­terea magis­trală a funcţiei instinctelor şi a deviaţiei lor pasionale. Fiecare poruncă evanghelică tinde la crearea unui plus de viaţă morală în favoarea insului, a familiei, a naţiunii şi a omenirii. Din această concordanţă a prin­ci­piilor creştine cu legile naturii pure, care nu tre­buie înţe­leasă ca o sim­plă întoarcere la instinctele neal­terate din animal, ci ca o spiritualizare şi ca o înnobilare morală a lor prin efortul conştiinţei creştine, Nicolae Paulescu tra­ge concluzia divi­nităţii lui Iisus, a consub­stanţialităţii Mîntuitorului în­trupat cu Dumnezeu – Crea­torul lumii.
Studiul fiziologiei duce la existenţa lui Dumnezeu Creatorul. Studiul haosului de patimi din viaţa omenească şi a remediilor lor duce la divinitatea Mîntuitorului. Iu­bi­rea divină predicată de El îşi are corespondenţa naturală în iubirea de familie, de neam, de aproapele, care e axa instinctivă a vieţii. Prin creştinism, instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a per­fec­ţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţio­nalism creştin, adică din iubire socială naturală în iubire socială supranaturală, fundată în credinţa religioasă. Creş­ti­­nismul înnobilează şi sfinţeşte naţionalismul.
Peste acest sistem de idei, Nicolae Paulescu aşa­ză, ca o cupolă de azur, marea viziune a organizaţiei uni­ver­sale. Chestiunea aceasta îi era pusă de existenţa proas­pătă a Societăţii Naţiunilor, care tindea la rînduirea uni­versală a lumii moderne. Savantul nostru vedea în insti­tuţia de la Geneva un reflex al subteranei iudeo-masonice şi o falsificare a ideii de pace mondială. Această pace nu este posibilă decît prin mijlocul unui singur organism supra­naţional: Biserica universală şi unică a creştinis­mu­lui.
Dar Biserica e azi divizată. În aspiraţiile sale de Biserică unică şi universală, Paulescu critică deopotrivă excesele bizantine şi excesele papale, care au dus la ma­rea schismă de la anul 1054. Ca orice creştin adevărat, el se roagă pentru unirea tuturor Bisericilor lui Hristos, pen­tru a se îndeplini mângâierea făgăduită a „păcii tutu­ror”. Paulescu nu e un catolicizant, cum greşit l-au înţeles unii. Filosoful rus Vladimir Soloviov, bunăoară, frămîntat de aceeaşi problemă, e un catolicizant, fiindcă nu vede altfel unirea decît prin rînduirea [înregimentarea] Ortodoxiei sub egida Papei. Paulescu e un aspirant la unirea creşti­nis­mului aşa cum va hotărî misterioasa voie a lui Dumnezeu.
Nădăjduind, el a înţeles să rămînă un admirabil ortodox, cu toate recunoaşterile măgulitoare ale savanţilor catolici din Apus, cu toate atenţiile de la Roma, cu toate îmbierile de a trece la catolicism, care n-au încetat nici lîngă patul agoniei. A trăit ca un ascet ortodox şi a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Tai­ne din mîna părintelui Ghiţă de la biserica lui paro­hială din Bucureşti cu hramul Sfîntul Mina. Viaţa lui a fost viaţa aproape ireproşabilă a sfinţilor. Ce pildă covîr­şitoare de naţionalism creştin ne-a lăsat omul acesta, care îşi îngenunchea geniul şi imensa-i ştiinţă în faţa Sfîntului Potir şi care a lăsat ca rămăşiţele lui pămînteşti să fie în­făşurate în flăcările tricolorului românesc! Dacă e cineva în personalitatea căruia doctrină şi practică sînt una, acesta e doctorul Nicolae Paulescu. Existenţa lui întreagă e o capodoperă a spiritului.
Creştinism şi naţionalism, verificate la lumina me­todei ştiinţifice, se unifică în doctrina lui asemenea cu două părţi întregitoare, asemenea cu o îndoită putere, bio­logică şi spirituală, pusă în slujba conservării şi desă­vîr­şirii vieţii naţionale. Viaţa lui e întruparea vie a doctrinei lui.
Nicolae Paulescu e, dintre toţi doctrinarii noştri vii sau morţi, singurul care nu aparţine trecutului. Ceilalţi repre­zintă o faţă sau alta din complexul problemelor naţionaliste şi au fost sau sînt ei înşişi, uneori, în con­tra­dicţie cu propria lor învăţătură. La Paulescu amploarea gîn­ditorului e în desă­vîr­şită armonie cu viaţa omului. Mulţi dintre cei care se măr­tu­ri­sesc azi naţio­na­lişti creştini, fiindcă aşa e moda, simu­lează adesea cînd naţio­nalismul, cînd, mai ales, creştinismul, spre dezolarea tinerilor care îşi caută cu frenezie modelul în care să creadă.
Nicolae Paulescu e naţionalist adevărat şi creştin ade­vărat. De aceea el nu aparţine trecutului, ci e singurul care în­trupează, în doctrina şi în viaţa lui, anticiparea viitorului. Tipul românului naţionalist-creştin de mîine nu ni-l putem în­chipui altfel decît după modelul Paulescu.
El e mai mult decît doctrinar: el e profetul României naţionaliste şi creştine. Adevăratul român nu va putea fi decît creştin adevărat, iar adevărata Românie naţionalistă şi creş­tină nu va fi decît aceea în care legile politice se vor con­funda cu însăşi Legea dumnezeiască a lui Iisus Hristos.


Nichifor CRAINIC


* Articol inclus în vol. Ortodoxie şi etnocraţie din 1937, apărut la Editura Cugetarea – P. Georgescu-Delafras din Bucureşti. Aici textul şi notele sînt reproduse din crestomaţia intitulată Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, ed. a doua revizuită şi adăugită, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, pp. 97-109.
** Ca şi Nae Ionescu (al cărui ziar, Cuvântul, a fost suspendat de autorităţi, putînd fi reluat abia în 1937), Nichifor Crainic a fost acu­zat de complicitate morală la asasinarea prim-ministrului liberal I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, de către un grup de legionari (Nicadorii : Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace), iar ziarul Calendarul a fost interzis (nemaifiind reluat niciodată). După o scurtă detenţie, Nichifor Crainic a fost absolvit de Justiţia vremii.
*** Apreciere exagerată, naţionalismul (şi mai ales “antisemitismul” ) lui Eminescu neavînd un caracter religios, dar nici unul biologic, ci explicîndu-se mai degrabă prin factori contextuali de natură socio-economică.
**** Profesorul A. C. Cuza (1857-1947), lider al Ligii Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), pe urmele lui H. St. Chamberlain, neagă (mai ales în volumul său Naţionalitatea în artă, din 1908) evre­itatea lui Iisus (încercînd să dovedească fantasmagoric originea “ariană” a populaţiei galileene şi sfidînd mărturiile evanghelice asupra “neamului lui Iisus Hristos”). Nazismul de mai tîrziu, mai ales din pricina radicalismului său antisemit, va privi cu suspiciune creştinismul, preferînd exaltarea vechilor mituri germanice pre-creştine, în spirit oarecum nietzscheian (cf. Nichifor Crainic, “Rasă şi religiune”, în vol. Puncte cardinale în haos, 1936, reed. în 1998 la Edi­tura Albatros din Bucureşti).

3 Comments:

At 26/5/10 11:50 a.m. , Anonymous Miron said...

Va intereseaza cumva cartea A.C. Cuza Nationalitatea in Arta 1908 (princeps)?

sites.google.com/site/books4usite/home/carti-istorice

 
At 25/10/10 11:29 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu said...

Eu unul o am în ediţia a doua, din 1915, şi mărturisesc că mi-e de ajuns...

 
At 5/3/11 8:37 p.m. , Anonymous Lancier14 said...

Eu o am , in editia din 1912, dar mai cumpar un exemplar daca cineva il are de vanzare.
Lasati un mesaj la adresa : lancier14@yahoo.com

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire