INTERMEZZO LIRIC: JUXTA CRUCEM (VIII)
SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME
I
Mă recitesc din scoarță-n scoarță, Doamne,
și-abia mă recunosc în sinea mea:
de tîlcul meu doar tu ai mai putea
să-mi dai un semn, prin primăveri și toamne.
Străin, din toate, doar de tine nu-s,
dar prea puțin e-n mine rugă vie,
iar lumea cu deșertul ei mă-mbie
mai mult ca plinul tainelor de sus.
Mă tem că ți-s la spartul vremii cruce
și că-nsetezi pe mine răstignit...
Ce-i pot prinos iubirii tale-aduce
cînd cuiele în răni ți-au ruginit,
iar visul meu nu știu dac-o s-apuce
al învierii veșnic răsărit?
II
De ce credința noastră se face mai puțină
chiar cînd avem nevoie mai mult de harul ei
și carnea dă uitării al duhului temei,
dar nimeni nu se simte cu-adevărat de vină?
De ce la alte capiști iubirea ni se-nchină,
cînd tu cu toată crucea durerilor ne vrei
și te smerești pe tine, într-unul pentru trei,
ca să ne crești mlădițe pe sfînta ei tulpină?
Mai mult decît pe tine, ce poți să ne mai dai?
Și cine firii noastre i-a-ngăduit mai bine
să-și ia-napoi și rostul ce l-a pierdut în rai,
și toată slava nouă a veacului ce vine?
Te merităm că sîntem? Ne meriți că ne ai?
Sau sîntem doar pariul nimicului cu sine?
III
Trăiește-n noi pe mai departe
ce-a fost cîndva și nu mai este,
și devenim încet poveste,
pe cît ne-apropiem de moarte.
În toți și-n toate se împarte
întregul trist al lumii-aceste
și știu doar milele celeste
de-avem de nemurire parte.
Dar Dumnezeu e-atît de mare
și-atît de bun că nu se poate
să ne îngroape în uitare,
oricît dreptatea lui ne-ar bate,
ci-n el rămînem fiecare,
ca niște vise-adevărate.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire