INTERMEZZO LIRIC: JUXTA CRUCEM (VIII)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
   

   
I
  
Mă recitesc din scoarță-n scoarță, Doamne, 
și-abia mă recunosc în sinea mea: 
de tîlcul meu doar tu ai mai putea 
să-mi dai un semn, prin primăveri și toamne. 

Străin, din toate, doar de tine nu-s, 
dar prea puțin e-n mine rugă vie, 
iar lumea cu deșertul ei mă-mbie 
mai mult ca plinul tainelor de sus.
   
Mă tem că ți-s la spartul vremii cruce 
și că-nsetezi pe mine răstignit... 
Ce-i pot prinos iubirii tale-aduce 
cînd cuiele în răni ți-au ruginit, 
iar visul meu nu știu dac-o s-apuce 
al învierii veșnic răsărit?

  
II
   
De ce credința noastră se face mai puțină 
chiar cînd avem nevoie mai mult de harul ei 
și carnea dă uitării al duhului temei, 
dar nimeni nu se simte cu-adevărat de vină?
  
De ce la alte capiști iubirea ni se-nchină, 
cînd tu cu toată crucea durerilor ne vrei 
și te smerești pe tine, într-unul pentru trei, 
ca să ne crești mlădițe pe sfînta ei tulpină? 
  
Mai mult decît pe tine, ce poți să ne mai dai? 
Și cine firii noastre i-a-ngăduit mai bine 
să-și ia-napoi și rostul ce l-a pierdut în rai, 
și toată slava nouă a veacului ce vine? 
Te merităm că sîntem? Ne meriți că ne ai? 
Sau sîntem doar pariul nimicului cu sine? 


III 

Trăiește-n noi pe mai departe 
ce-a fost cîndva și nu mai este, 
și devenim încet poveste, 
pe cît ne-apropiem de moarte. 
  
În toți și-n toate se împarte 
întregul trist al lumii-aceste 
și știu doar milele celeste 
de-avem de nemurire parte.
   
Dar Dumnezeu e-atît de mare 
și-atît de bun că nu se poate 
să ne îngroape în uitare, 
oricît dreptatea lui ne-ar bate, 
ci-n el rămînem fiecare, 
ca niște vise-adevărate.
  

Răzvan CODRESCU