A MURIT LIDIA STĂNILOAE

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME

  

  

Vineri 17 februarie 2017, la ora 8 fără 20 dimineața, s-a stins din viață, în Germania (unde emigrase încă din 1984, lucrînd o vreme în cadrul Universității de la Freiburg), Lidia Stăniloae (căs. Ionescu), fiica în vîrstă de 83 de ani a marelui teolog Dumitru Stăniloae (1903-1993). 

Născută la Sibiu, pe 8 octombrie 1933, a urmat – între 1951 şi 1955 – cursurile Facultăţii de Fizică (Secţia Fizică Atomică) a Universităţii din Bucureşti, unde a fost una dintre cele mai apreciate studente ale vestitului academician Horia Hulubei, terminînd cu o strălucită lucrare de diplomă despre teoria fisiunii nucleare (o noutate în România acelei vremi). A rămas să lucreze în cadrul Facultăţii de Fizică (fiind în același timp și cercetător la Institutul de Fizică Atomică), dar la arestarea tatălui său (1958) a fost dată afară și obligată să trăiască în marginalitate (părintele a fost repus în libertate în 1963). Căsătorită, în 1959 a dat naștere unicului său fiu, Dumitru Horia Ionescu („Dumitraș”, mai tîrziu absolvent de studii teologice în Grecia și publicist ocazional, cu bun condei și aleasă cultură). Traducătoare din Rilke și poetă ea însăși (Versuri, Munţii şi Locul unde aştepţi, iar mai în urmă – 2003, la Editura Trinitas din Iași – Întîlnire cu Dumnezeu, volum prefațat chiar de ilustrul ei tată: „O poezie a căutării lui Dumne­zeu şi a întîlnirii mistice cu El”), și-a început cariera literară relativ tîrziu, în 1970, iar perioada cea mai rodnică din punct de vedere publicistic a avut-o după 1989 (romanul Raiul inocenților în 1991, lucrarea memorialistică Lumina faptei din lumina cuvîntului în 2000, Memoriile unui fugar în 2009, romanul Moștenitoarea în 2012, ultimele trei titluri apărînd la Editura Humanitas, care a dat și o nouă ediție a Filocaliei traduse și adnotate de părintele Stăniloae, iar mai în urmă, în 2014, La bursa adevărului – ultima ei carte antumă). În 2006 i-a apărut și un roman istoric în limba germană, Zahringerblutt, avînd ca temă înființarea orașului Freiburg (1120). 

În anul 2013, declarat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „An comemorativ al părintelui Dumitru Stăniloae” (110 ani de la naștere și 20 de la moarte), Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a oferit fiicei marelui teolog Diploma şi Medalia omagială Părintele Dumitru Stăniloae, iar în anul următor avea să-i acorde Ordinul Crucea Maria Brâncoveanu. 

Chiar în toamna lui 2016 am trecut pe la Vlădeni (jud. Brașov) și am vizitat Casa Memorială „Dumitru Stăniloae” (inaugurată, cu sfeştanie şi pomenire, în prezenţa PF Părinte Patriarh Daniel şi a ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în 2009, după mai mulţi ani de tatonări şi stagnări), reper major al Ortodoxiei transilvane şi româneşti. Cred că renovarea și reamenajarea casei ca muzeu a fost una dintre marile împliniri și bucurii ale Lidiei Stăniloae din tîrziul vieții (o viață în care și-a făcut în mod exemplar datoria față de personalitatea și memoria părintelui, cu care e acum rugătoare dentro dal ciel della divina pace). 

Înmormîntarea a avut loc miercuri 22 februarie 2017, la Mănăstirea Cernica (unde-i odihnesc și părinții). Dumnezeu s-o odihnească în pace, cu tot neamul ei cel adormit. (Răzvan Codrescu) 

Părintele Stăniloae și fiica sa Lidia, pe la jumătatea anilor ‘70

Ca pe un omagiu de pomenire, redau mai jos interviul acordat jurnalistului Răzvan Bucuroiu și apărut în numărul din mai 2010 al revistei Lumea Credinței (pp. 23-28), căreia i-a fost constant colaboratoare și sprijinitoare, alături de fiul ei. 

INTERVIU CU DOAMNA LIDIA STĂNILOAE (2010) 

Doamna Lidia Stăniloae Ionescu, fiica Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), este om de ştiinţă, dar şi una dintre vocile alese ale poeziei creştine româneşti (a se vedea, între altele, Lidia Stă­niloae, Întîlnire cu Dumnezeu, cu un studiu introduc­tiv de Părin­tele Dumitru Stăniloae, Trinitas, Iaşi, 2003). Socoteşte ca pe cea mai nobilă datorie a vieţii să cultive memoria ilustrului său tată şi să vegheze destinul postum al operelor acestuia. Stabilită de multă vreme în Germania, ţine însă permanentă legătură cu lumea de acasă, unde revine destul de des. În luna aprilie 2010, a răspuns cu prisos de bunăvoinţă solicitării noastre de a ne acorda interviul de mai jos, în exclusivitate pentru revista Lumea Credinţei, pe care am avut bucuria să aflăm că o cunoaşte şi o citeşte cu cel mai viu interes.  (R. B.)

„Occidentalilor le lipseşte  

fiorul neînţelesului”

Doamnă Lidia Stăniloae, cum este să porţi zilnic „povara” acestui mare nume? Obligă sau inhibă? 

Nici una, nici alta. Devine o stare naturală. Aşa a fost de cînd eram copil. M-am născut între cărţi. Îi întrebam, cu naivitatea vîrstei, pe ceilalţi colegi: „Tăticul tău ce carte scrie acum?”. Mergeam la tipografie cu tata, luam şpalturile, le corectam... Asta a fost viaţa noastră. Tragic a fost că, ulterior, am fost despărţiţi multă vreme; dar şi mai tragic a fost cînd au murit părinţii mei. Le-am simţit lipsa enorm: şi eu, şi fiul meu Dumitraş. Ştiam că totdeauna puteam găsi la ei un sfat de calitate. 

Dacă ar fi să concentrăm într-o definiţie – deşi definiţiile exclud multe din realităţile vieţii –, care este măreţia sau unicitatea operei tatălui dvs? 

Asta v-ar putea-o spune mai degrabă un teolog... Eu nu sînt teolog. Dar pentru un om care crede, este foarte important să citească opera lui. Acest om poate să vadă că teologia, credinţa chiar, nu sînt o chestie formală. Am mai aflat, din opera tatei, că sînt nişe lucruri fundamentale, pe care ori ţi le însuşeşti, ori nu! Trebuie să mergi în fondul lucrurilor şi să vezi că nimic din ceea ce se spune în cărţile sfinte nu contrazice nici „cuceririle știinţei”, nici realitatea actuală, nici psihologia umană. Totul se împleteşte. Perfect, chiar.  

Cred că opera Părintelui Stăniloae ne-a ajutat să scăpăm şi de cealaltă dublă  extremă: basm  şi superstiţie, de care este legată, în mod fals, de multe ori, credinţa românilor. 

Exact, sînt lucruri atât de concentrate şi de clare, de raţionale – în măsura în care putem să folosim cuvîntul „raţional”... Da, opera tatei exclude zona de basm, de „folclor”: „Vai, dragă, ce preot bun cu barbă lungă şi care spune şi săvîrşeşte tot felul de minunăţii!”. Religiozitatea, d-le Bucuroiu, este un lucru foarte serios, care merge în adînc şi care nu poate fi explicată nu noţiunile noastre. Aici e greutatea. Fiecare ştiinţă are vocabularul ei. Pentru teologie, însă, vocabularul pe care-l avem este de multe ori impropriu, pentru că noi nu putem să înţelegem exact, de pildă, noţiunea aceasta: bunătatea lui Dumnezeu. Am avut odată o discuţie foarte plăcută cu d-l Mihai Şora, care-mi spunea: „Cum pot eu să spun că Dumnezeu e bun? Eventual, un măr e bun! O ceapă, da, poate fi şi ea bună! Dar bunătatea lui Dumnezeu este cu totul altfel decît ne închipuim noi”. Sau infinitul, d-le Bucuroiu. Noi avem o noţiune absolut imprecisă despre infinit...  

Dar e şi firesc! Finiţi fiind, limitaţi, ca fiinţe pămînteşti, avem o noţiune „finită” despre infinit! 

Absolut adevărat! Nu percepem infinitul în realitatea lui. Pînă şi în matematică, ştiinţă care operează cu noţiuni abstracte, se spune că se tinde spre infinit... Nimeni nu spune că se atinge infinitul. Noi spunem că Dumnezeu este infinit, dar oare cum e infinitul acela? Atunci teologia a recurs la această metodă a apofatismului: o afirmaţie prin negaţie. Spunem, în consecinţă, că Dumnezeu nu e bun, e altfel decît ştim noi ceea ce e bun. Metoda aceasta e mai „sănătoasă” şi ne fereşte de multe afirmaţii hazardate, care nu se potrivesc realităţilor dumnezeieşti.  

Apofastimul parcă se simte mai „acasă” în teologia Răsăritului... 

Occidentalii merg mai mult pe aprofundarea în sens filozofic. Ei operează cu noţiuni filozofice... 

Şi cu multe categorii... 

Da, împart, clasifică. Ăsta este stilul lor. Le lipseşte fiorul neînţelesului. Noi, orientalii, pe de o parte înţelegem, pe de altă parte nu înţelegem – sau nu pînă la capăt. Dar trebuie să îţi dai seama de asta...

Cum a sărit gena intelectuală de la teolog – tatăl dvs. – tocmai la fizician, profesia dvs.? 

Nu e atît de mare ecartul. Ştiinţa îţi dă o anumită stringenţă în gîndire, o rigoare în exprimare. Am constatat asta cînd am început să scriu. Este o mentalitate greşită că ştiinţa ar fi una şi teologia alta. Sînt foarte mulţi mari fizicieni foarte credincioşi. Un fizician adevărat, care percepe lumea în profunzimile ei, nu se poate să nu-şi dea seama că există o forţă supremă care orînduieşte lucrurile. Iată, cazul fizicianului Weizsäcker, fiul marelui teolog... Sau Max Planck, Louis de Broglie... Tata a adus pe vremuri din Occident cartea unui fizician care s-ar traduce prin „Trei într-Unul”, în care demonstra existenţa Sfintei Treimi... 

Ştim că Părintele Stăniloae era fascinat de realitatea Sfintei Treimi... 

Ne depăşete această relaţie de mare iubire între persoanele treimice, relaţie care se reflectă şi asupra omenirii. Catolicii tocmai aceste raporturi le-au înţeles greşit, între persoanele Sfintei Treimi, căci ei prin dogma Filioque micşorează cumva poziţia Duhului Sfînt, care ajunge astfel „dependent” de Tatăl, dar şi de Fiul.

  

Arsenie Boca şi adevărata 

poveste a Filocaliei

Doamnă Lidia Stăniloae, care este povestea Filocaliei şi care este aportul Părintelui Arsenie Boca la această lucrare duhovnicească şi culturală? 

S-au vehiculat foarte multe poveşti legate de acest lucru. Tata a fost de la început fascinat de Sfinţii Părinţi. El a fost în Grecia, la studii, împreună cu viitorul Episcop Nicolae Popoviciu, al Oradei. Au stat la Athena şi acolo au intrat în contact direct cu opera Sfântului Grigorie Palama, despre care tata a scris şi o carte. A călătorit şi în Sfântul Munte Athos, unde a înţeles, o dată în plus, că sursa adevăratei culturi teologice, dar şi a întregii spiritualităţi stă în opera Sfinţilor Părinţi. De atunci a început să traducă intens, frenetic. Aportul Părintelui Arsenie Boca a fost acela de a fi scris după dictarea tatei. Tata scria foarte urît. Scria zi şi noapte şi îl durea mîna. Era obosit. Sigur că şi Părintele Arsenie fusese la Athos şi intrase în contact cu spiritualitatea Părinţilor, însă nu chiar aşa cum s-a afirmat adesea că l-ar fi influenţat pe tata să traducă Filocalia. Este cu totul inexact. Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost student şi aşa au rămas toată viaţa, în aceste raporturi, şi nu invers – de „mentor” al tatălui meu. Gîndul de început i-a aparţinut tatei, care a fost, pe parcurs, din ce în ce mai fascinat de comorile pe care le găsea acolo. Cînd a ajuns la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în volumul II, a avut o revelaţie: aceste scrieri trebuie puse la îndemîna oamenilor, cît mai repede şi cît mai mult! Atunci Părintele Arsenie, care venea des la noi în casă, s-a oferit să scrie el – făcuse şi facultatea de Belle Arte – după dictare. Avea un scris regulat, foarte frumos. 

Ei bine, în vara lui ‘44, cînd au început bombardamentele, ne-am refugiat în satul mamei – Şura Mare, lîngă Sibiu. Acolo a venit şi Părintele Arsenie, iar preotul din sat le-a pus la dispoziţie două camere din Căminul Cultural: într-una dormea Părintele Boca, într-alta lucrau toată ziua. Tata venea de la trei case distanţă, în zori, şi lucrau fără odihnă până seara. Asta a durat vreo lună de zile. Contribuţia uriaşă a Părintelui Arsenie e fost că a popularizat această traducere. Prin faima lui, în zonă, a făcut ca această carte să fie cumpărată de foarte mulţi creştini. Prin asta a venit şi o rezolvare materială a problemei familiei noastre. Ulterior, însă, relaţia dintre ei s-a întrerupt... 

Din ce motiv? 

Tata a dorit ca Părintele Arsenie, atunci când a plecat la Prislop, să facă acolo o mănăstire de călugări. Şi chiar am văzut cu ochii mei întrevederea. Era prin 1947-48. Părintele Arsenie voia, cu orice chip, să fie mânăstire de maici, iar tata a spus că nu, categoric trebuie să fie de călugări. I-a mai spus să adune acolo cîţiva tineri înduhovniciţi, cultivaţi, care să traducă şi să facă şi o muncă de pastoraţie în zona Haţegului, unde nu mai existau mănăstiri. Părintele Boca a zis nu, a plecat şi cu asta relaţiile lor s-au încheiat.

Prieteni şi ucenici

  

Care au fost oamenii la care a ţinut cel mai mult Părintele Dumitru Stăniloae? 

La Părintele Vişoi! Era un preot modest, bun, cucernic, de la Biserica Răzvani, din Bucureşti. Acest preot fusese arestat multă vreme pentru că dăduse adăpost unor fugari căutaţi de poliţia politică. Acolo slujea el după eliberare, n-avea nici un fel de voce „de tenor”, aşa cum era la Domniţa Bălaşa, ca la operă, dar slujea împreună cu tata şi slujba lor era foarte frumoasă. Erau amîndoi înalţi, slabi, cu părul alb, fără voce, dar când ieşeau în faţa altarului... Tata glumea şi spunea că dacă şi pe vremea lui s-ar fi intrat la Teologie pe criterii de voce, n-ar fi fost niciodată primit... Erau amîndoi ca nişte sfinţi. Tata l-a luat duhovnic pe acest preot curat şi bun. 

A ţinut mult şi la Donald Allchin, un preot anglican şi profesor la Oxford. Acest om l-a invitat prima oară pe tata în Anglia, să ţină conferinţe. Era de o candoare absolută şi, cînd rîdea, avea o figură de copil. Important: se bucura de succesul celorlalţi şi era apropiat de Ortodoxie. La înmormîntarea tatei, a fost singurul străin care a venit. Încă trăieşte, dar e foarte bătrîn. 

Alte nume? 

Da, profesorul Papilian, de la Cluj. Celebrul profesor de anatomie fusese ateu în tinereţe. Strîngea studenţii duminica, la disecţii, tăia cadavre şi-i întreba: „Unde vedeţi voi sufletul aici? Nu e nimic!”. După aceea s-a convertit, a devenit un foarte bun creştin. Apoi poetul Vasile Voiculescu, faţă de care tata nutrea o imensă afecţiune. Ştiu că poetul o ducea foarte greu, iarna nu avea lemne, era mizerie mare. Stătea toată ziua în pat, că îi era frig, şi scria, chipurile să se încălzească. Odată a venit la tata foarte agitat: „Ce să fac, părinte? Căutând lemne, am găsit la noi în pod o vioară, un hârb. Când ne-am uitat mai atent, am constatat că e un Stradivarius! Nu ştiu cum o fi ajuns acolo... Şi aici apare dilema: cei de la Uniunea Compozitorilor mă întreabă dacă nu vreau să le-o vînd lor. Dar, părinte, pot să fac eu una ca asta? Pot să vînd ceva ce nu-mi aparţine?!”. Vedeţi ce curăţenie putea avea omul acela? 

Bun, şi Părintele ce i-a răspuns? 

„Vinde-o liniştit, domnule Voiculescu, şi cumpără-ţi lemne, nu e nici un păcat în cazul acesta!”. Era o mare afecţiune între ei. Apoi a mai fost Părintele Benedict Ghiuş, care i-a fost şi asistent la facultate. Un om de o mare calitate şi distincţie. Ce vreau însă să subliniez este faptul că tata s-a bucurat totdeauna extraordinar de mult de succesele lor! 

Ucenici a avut? 

Da. Spre deosebire de alţi profesori iluştri... el a avut mulţi învăţăcei. Bunăoară, părintele Ion Bria, cel de la Geneva, care a murit acum nişte ani. Apoi Patriarhul Daniel, care a fost unul dintre cei mai buni studenţi ai tatei. Părintele Fer, din nordul Ardealului, care îşi făcea doctoratul la tata şi care a murit în ‘77, la cutremur. Tata l-a regretat extrem de mult. Părintele Dumitru Popescu, care a murit şi el de foarte curînd... 

Traiul în duh filocalic

  

De care sfînt se simţea cel mai apropiat tatăl dvs.? 

De Sfîntul Maxim Mărturisitorul, de scrierile lui. Dar şi de Sfîntul Grigorie Palama. Eram copil şi pe biroul tatei era o litografie la care mă uitam adesea. Pentru mine, devenise cumva de-al casei! Erau amîndoi aceşti sfinţi prezenţi concret în casa noastră. Ce mult îi iubeam! Tata pătrunsese atît de mult în aceste scrieri filocalice, încît alături de mama (pe care mulţi o consideră sfîntă) ajunseseră să trăiască în duh filocalic. Ei au ales, fără nici o ostentaţie, modul filocalic de a trăi. 

Care dintre calităţile poporului român le aprecia cel mai mult? 

Bunătatea, dar şi spiritul de comuniune pe care îl are neamul românesc. Înainte vreme se trăia împreună, în mod comunitar, şi în necazuri, şi în bucurii. Acum ne-am mai „europenizat” puţin... Pentru tata, însă, satul a rămas instanţa supremă sub aspectul comportamentului comunitar şi moral. 

Ce-l deranja cel mai mult la poporul român? 

Lipsa de corectitudine şi de punctualitate. Era un om de o probitate extraordinară. Mărturisea că ceea ce îl făcea să roşească era „dictonul”: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”. Îl supărau şi cei care aveau o credinţă trucată, de cabotini. Îi displăceau profund falşii sfinţi, falşii evlavioşi, cei ostentativi... 

În final, un cuvînt pentru cititorii revistei Lumea Credinţei? 

Îi invidiez pe cei care au citit-o de la început! Este o revistă foarte bună, pe linia dreptei credinţe (precizez asta pentru că unii „pravoslavnici” mai calcă şi pe de lături), este o revistă în care se vorbeşte şi se trăieşte în spirit adevărat ortodox. Sînt lucruri extrem de interesante acolo, şi de concepţie, şi de informaţie –, multe lucruri pe care nici eu nu le ştiam. O recomand tuturor s-o citească! Am şi împrăştiat-o prin Occident, pe la cunoscuţi, care ne întreabă tot timpul cînd mai vine şi la ei. Oricum, eu şi băiatul meu dorim să devenim colaboratori ai acestei reviste. Asta, dacă acceptaţi... 

Doamnă, sînt extrem de onorat! 

A consemnat 

Răzvan Bucuroiu