Vineri 17 februarie 2017, la ora 8 fără 20 dimineața, s-a stins din viață,
în Germania (unde emigrase încă din 1984, lucrînd o vreme în cadrul Universității
de la Freiburg), Lidia Stăniloae (căs. Ionescu), fiica în vîrstă de 83 de ani a
marelui teolog Dumitru Stăniloae (1903-1993).
Născută la Sibiu, pe 8 octombrie 1933, a urmat – între 1951 şi 1955 – cursurile Facultăţii
de Fizică (Secţia Fizică Atomică) a Universităţii din Bucureşti, unde a fost
una dintre cele mai apreciate studente ale vestitului academician Horia Hulubei,
terminînd cu o strălucită lucrare de diplomă despre teoria fisiunii nucleare (o
noutate în România acelei vremi). A rămas să lucreze în cadrul Facultăţii de
Fizică (fiind în același timp și cercetător la Institutul de Fizică Atomică),
dar la arestarea tatălui său (1958) a fost dată afară și obligată să trăiască
în marginalitate (părintele a fost repus în libertate în 1963). Căsătorită, în 1959
a dat naștere unicului său fiu, Dumitru Horia Ionescu („Dumitraș”, mai tîrziu absolvent
de studii teologice în Grecia și publicist ocazional, cu bun condei și aleasă
cultură). Traducătoare din Rilke și poetă ea însăși (Versuri, Munţii
şi Locul unde aştepţi, iar mai în
urmă – 2003, la Editura Trinitas din Iași – Întîlnire cu Dumnezeu, volum
prefațat chiar de ilustrul ei tată: „O poezie a
căutării lui Dumnezeu şi a întîlnirii mistice cu El”), și-a început
cariera literară relativ tîrziu, în 1970, iar perioada cea mai rodnică din
punct de vedere publicistic a avut-o după 1989 (romanul Raiul inocenților în 1991, lucrarea memorialistică Lumina faptei
din lumina cuvîntului în 2000, Memoriile
unui fugar în 2009, romanul Moștenitoarea
în 2012, ultimele trei titluri apărînd la Editura Humanitas, care a dat și o
nouă ediție a Filocaliei traduse și
adnotate de părintele Stăniloae, iar mai în urmă, în 2014, La bursa adevărului – ultima ei carte antumă). În 2006 i-a apărut și un roman istoric în
limba germană, Zahringerblutt, avînd ca temă înființarea orașului
Freiburg (1120).
În anul 2013,
declarat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „An comemorativ al
părintelui Dumitru Stăniloae” (110 ani de la naștere și 20 de la moarte),
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a oferit fiicei marelui teolog Diploma
şi Medalia omagială Părintele Dumitru Stăniloae, iar în anul următor
avea să-i acorde Ordinul Crucea Maria Brâncoveanu.
Chiar în toamna lui 2016
am trecut pe la Vlădeni (jud. Brașov) și am vizitat Casa Memorială „Dumitru
Stăniloae” (inaugurată, cu sfeştanie şi pomenire, în prezenţa PF Părinte
Patriarh Daniel şi a ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în 2009, după mai
mulţi ani de tatonări şi stagnări), reper major al Ortodoxiei transilvane şi
româneşti. Cred că renovarea și reamenajarea casei ca muzeu a fost una dintre
marile împliniri și bucurii ale Lidiei Stăniloae din tîrziul vieții (o viață în
care și-a făcut în mod exemplar datoria față de personalitatea și memoria
părintelui, cu care e acum rugătoare dentro
dal ciel della divina pace).
Înmormîntarea a avut loc miercuri 22 februarie 2017, la Mănăstirea Cernica
(unde-i odihnesc și părinții). Dumnezeu s-o odihnească în
pace, cu tot neamul ei cel adormit. (Răzvan
Codrescu)
Părintele Stăniloae și fiica sa Lidia, pe la jumătatea anilor ‘70
Ca pe un omagiu de pomenire, redau mai jos interviul
acordat jurnalistului Răzvan Bucuroiu și apărut în numărul din mai 2010 al
revistei Lumea Credinței (pp. 23-28),
căreia i-a fost constant colaboratoare și sprijinitoare, alături de fiul ei.
INTERVIU CU
DOAMNA LIDIA STĂNILOAE (2010)
Doamna Lidia
Stăniloae Ionescu, fiica Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), este om de
ştiinţă, dar şi una dintre vocile alese ale poeziei creştine româneşti (a se
vedea, între altele, Lidia Stăniloae, Întîlnire cu Dumnezeu, cu un studiu introductiv de Părintele Dumitru
Stăniloae, Trinitas, Iaşi, 2003). Socoteşte
ca pe cea mai nobilă datorie a vieţii să cultive memoria ilustrului său tată şi
să vegheze destinul postum al operelor acestuia. Stabilită de multă vreme în
Germania, ţine însă permanentă legătură cu lumea de acasă, unde revine destul
de des. În luna aprilie 2010, a răspuns cu prisos de bunăvoinţă solicitării
noastre de a ne acorda interviul de mai jos, în exclusivitate pentru revista Lumea Credinţei, pe care am avut bucuria să aflăm că o
cunoaşte şi o citeşte cu cel mai viu interes. (R. B.)
„Occidentalilor
le lipseşte
fiorul
neînţelesului”
Doamnă Lidia Stăniloae, cum este să porţi zilnic
„povara” acestui mare nume? Obligă sau inhibă?
Nici
una, nici alta. Devine o stare naturală. Aşa a fost de cînd eram copil. M-am
născut între cărţi. Îi întrebam, cu naivitatea vîrstei, pe ceilalţi colegi:
„Tăticul tău ce carte scrie acum?”. Mergeam la tipografie cu tata, luam
şpalturile, le corectam... Asta a fost viaţa noastră. Tragic a fost că,
ulterior, am fost despărţiţi multă vreme; dar şi mai tragic a fost cînd au
murit părinţii mei. Le-am simţit lipsa enorm: şi eu, şi fiul meu Dumitraş.
Ştiam că totdeauna puteam găsi la ei un sfat de calitate.
Dacă ar fi să concentrăm într-o definiţie – deşi
definiţiile exclud multe din realităţile vieţii –, care este măreţia sau
unicitatea operei tatălui dvs?
Asta
v-ar putea-o spune mai degrabă un teolog... Eu nu sînt teolog. Dar pentru un om
care crede, este foarte important să citească opera lui. Acest om poate să vadă
că teologia, credinţa chiar, nu sînt o chestie formală. Am mai aflat, din opera
tatei, că sînt nişe lucruri fundamentale, pe care ori ţi le însuşeşti, ori nu!
Trebuie să mergi în fondul lucrurilor şi să vezi că nimic din ceea ce se spune
în cărţile sfinte nu contrazice nici „cuceririle știinţei”, nici realitatea
actuală, nici psihologia umană. Totul se împleteşte. Perfect, chiar.
Cred că opera Părintelui Stăniloae ne-a ajutat să
scăpăm şi de cealaltă dublă extremă:
basm şi superstiţie, de care este
legată, în mod fals, de multe ori, credinţa românilor.
Exact,
sînt lucruri atât de concentrate şi de clare, de raţionale – în măsura în care
putem să folosim cuvîntul „raţional”... Da, opera tatei exclude zona de basm,
de „folclor”: „Vai, dragă, ce preot bun cu barbă lungă şi care spune şi săvîrşeşte
tot felul de minunăţii!”. Religiozitatea, d-le Bucuroiu, este un lucru foarte
serios, care merge în adînc şi care nu poate fi explicată nu noţiunile noastre.
Aici e greutatea. Fiecare ştiinţă are vocabularul ei. Pentru teologie, însă,
vocabularul pe care-l avem este de multe ori impropriu, pentru că noi nu putem
să înţelegem exact, de pildă, noţiunea aceasta: bunătatea lui Dumnezeu. Am avut odată o discuţie foarte plăcută cu
d-l Mihai Şora, care-mi spunea: „Cum pot eu să spun că Dumnezeu e bun?
Eventual, un măr e bun! O ceapă, da, poate fi şi ea bună! Dar bunătatea lui
Dumnezeu este cu totul altfel decît ne închipuim noi”. Sau infinitul, d-le
Bucuroiu. Noi avem o noţiune absolut imprecisă despre infinit...
Dar e şi firesc! Finiţi fiind, limitaţi, ca fiinţe
pămînteşti, avem o noţiune „finită” despre infinit!
Absolut
adevărat! Nu percepem infinitul în realitatea lui. Pînă şi în matematică,
ştiinţă care operează cu noţiuni abstracte, se spune că se tinde spre infinit...
Nimeni nu spune că se atinge infinitul. Noi spunem că Dumnezeu este infinit,
dar oare cum e infinitul acela? Atunci teologia a recurs la această metodă a
apofatismului: o afirmaţie prin negaţie. Spunem, în consecinţă, că Dumnezeu nu
e bun, e altfel decît ştim noi ceea ce e bun. Metoda aceasta e mai „sănătoasă”
şi ne fereşte de multe afirmaţii hazardate, care nu se potrivesc realităţilor
dumnezeieşti.
Apofastimul parcă se simte mai „acasă” în teologia
Răsăritului...
Occidentalii
merg mai mult pe aprofundarea în sens filozofic. Ei operează cu noţiuni
filozofice...
Şi cu multe categorii...
Da,
împart, clasifică. Ăsta este stilul lor. Le lipseşte fiorul neînţelesului. Noi,
orientalii, pe de o parte înţelegem, pe de altă parte nu înţelegem – sau nu pînă
la capăt. Dar trebuie să îţi dai seama de asta...
Cum a sărit gena intelectuală de la teolog – tatăl
dvs. – tocmai la fizician, profesia dvs.?
Nu
e atît de mare ecartul. Ştiinţa îţi dă o anumită stringenţă în gîndire, o
rigoare în exprimare. Am constatat asta cînd am început să scriu. Este o
mentalitate greşită că ştiinţa ar fi una şi teologia alta. Sînt foarte mulţi
mari fizicieni foarte credincioşi. Un fizician adevărat, care percepe lumea în
profunzimile ei, nu se poate să nu-şi dea seama că există o forţă supremă care
orînduieşte lucrurile. Iată, cazul fizicianului Weizsäcker, fiul marelui
teolog... Sau Max Planck, Louis de Broglie... Tata a adus pe vremuri din
Occident cartea unui fizician care s-ar traduce prin „Trei într-Unul”, în care
demonstra existenţa Sfintei Treimi...
Ştim că Părintele Stăniloae era fascinat de realitatea
Sfintei Treimi...
Ne
depăşete această relaţie de mare iubire între persoanele treimice, relaţie care
se reflectă şi asupra omenirii. Catolicii tocmai aceste raporturi le-au înţeles
greşit, între persoanele Sfintei Treimi, căci ei prin dogma Filioque micşorează cumva poziţia
Duhului Sfînt, care ajunge astfel „dependent” de Tatăl, dar şi de Fiul.
Arsenie Boca şi
adevărata
poveste a Filocaliei
Doamnă Lidia Stăniloae, care este povestea Filocaliei şi
care este aportul Părintelui Arsenie Boca la această lucrare duhovnicească şi
culturală?
S-au
vehiculat foarte multe poveşti legate de acest lucru. Tata a fost de la început
fascinat de Sfinţii Părinţi. El a fost în Grecia, la studii, împreună cu
viitorul Episcop Nicolae Popoviciu, al Oradei. Au stat la Athena şi acolo au
intrat în contact direct cu opera Sfântului Grigorie Palama, despre care tata a
scris şi o carte. A călătorit şi în Sfântul Munte Athos, unde a înţeles, o dată
în plus, că sursa adevăratei culturi teologice, dar şi a întregii spiritualităţi
stă în opera Sfinţilor Părinţi. De atunci a început să traducă intens,
frenetic. Aportul Părintelui Arsenie Boca a fost acela de a fi scris după
dictarea tatei. Tata scria foarte urît. Scria zi şi noapte şi îl durea mîna.
Era obosit. Sigur că şi Părintele Arsenie fusese la Athos şi intrase în contact
cu spiritualitatea Părinţilor, însă nu chiar aşa cum s-a afirmat adesea că l-ar
fi influenţat pe tata să traducă Filocalia.
Este cu totul inexact. Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost student
şi aşa au rămas toată viaţa, în aceste raporturi, şi nu invers – de „mentor” al
tatălui meu. Gîndul de început i-a aparţinut tatei, care a fost, pe parcurs,
din ce în ce mai fascinat de comorile pe care le găsea acolo. Cînd a ajuns la
Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în volumul II, a avut o revelaţie: aceste scrieri
trebuie puse la îndemîna oamenilor, cît mai repede şi cît mai mult! Atunci Părintele
Arsenie, care venea des la noi în casă, s-a oferit să scrie el – făcuse şi
facultatea de Belle Arte – după dictare.
Avea un scris regulat, foarte frumos.
Ei
bine, în vara lui ‘44, cînd au început bombardamentele, ne-am refugiat în satul
mamei – Şura Mare, lîngă Sibiu. Acolo a venit şi Părintele Arsenie, iar preotul
din sat le-a pus la dispoziţie două camere din Căminul Cultural: într-una
dormea Părintele Boca, într-alta lucrau toată ziua. Tata venea de la trei case
distanţă, în zori, şi lucrau fără odihnă până seara. Asta a durat vreo lună de
zile. Contribuţia uriaşă a Părintelui Arsenie e fost că a popularizat această
traducere. Prin faima lui, în zonă, a făcut ca această carte să fie cumpărată
de foarte mulţi creştini. Prin asta a venit şi o rezolvare materială a
problemei familiei noastre. Ulterior, însă, relaţia dintre ei s-a întrerupt...
Din ce motiv?
Tata
a dorit ca Părintele Arsenie, atunci când a plecat la Prislop, să facă acolo o
mănăstire de călugări. Şi chiar am văzut cu ochii mei întrevederea. Era prin
1947-48. Părintele Arsenie voia, cu orice chip, să fie mânăstire de maici, iar
tata a spus că nu, categoric trebuie să fie de călugări. I-a mai spus să adune
acolo cîţiva tineri înduhovniciţi, cultivaţi, care să traducă şi să facă şi o
muncă de pastoraţie în zona Haţegului, unde nu mai existau mănăstiri. Părintele
Boca a zis nu, a plecat şi cu asta relaţiile lor s-au încheiat.
Prieteni şi
ucenici
Care au fost oamenii la care a ţinut cel mai mult Părintele
Dumitru Stăniloae?
La
Părintele Vişoi! Era un preot modest, bun, cucernic, de la Biserica Răzvani,
din Bucureşti. Acest preot fusese arestat multă vreme pentru că dăduse adăpost
unor fugari căutaţi de poliţia politică. Acolo slujea el după eliberare, n-avea
nici un fel de voce „de tenor”, aşa cum era la Domniţa Bălaşa, ca la operă, dar
slujea împreună cu tata şi slujba lor era foarte frumoasă. Erau amîndoi înalţi,
slabi, cu părul alb, fără voce, dar când ieşeau în faţa altarului... Tata glumea
şi spunea că dacă şi pe vremea lui s-ar fi intrat la Teologie pe criterii de
voce, n-ar fi fost niciodată primit... Erau amîndoi ca nişte sfinţi. Tata l-a
luat duhovnic pe acest preot curat şi bun.
A
ţinut mult şi la Donald Allchin, un preot anglican şi profesor la Oxford. Acest
om l-a invitat prima oară pe tata în Anglia, să ţină conferinţe. Era de o candoare
absolută şi, cînd rîdea, avea o figură de copil. Important: se bucura de
succesul celorlalţi şi era apropiat de Ortodoxie. La înmormîntarea tatei, a
fost singurul străin care a venit. Încă trăieşte, dar e foarte bătrîn.
Alte nume?
Da,
profesorul Papilian, de la Cluj. Celebrul profesor de anatomie fusese ateu în
tinereţe. Strîngea studenţii duminica, la disecţii, tăia cadavre şi-i întreba:
„Unde vedeţi voi sufletul aici? Nu e nimic!”. După aceea s-a convertit, a
devenit un foarte bun creştin. Apoi poetul Vasile Voiculescu, faţă de care tata
nutrea o imensă afecţiune. Ştiu că poetul o ducea foarte greu, iarna nu avea
lemne, era mizerie mare. Stătea toată ziua în pat, că îi era frig, şi scria,
chipurile să se încălzească. Odată a venit la tata foarte agitat: „Ce să fac,
părinte? Căutând lemne, am găsit la noi în pod o vioară, un hârb. Când ne-am
uitat mai atent, am constatat că e un Stradivarius!
Nu ştiu cum o fi ajuns acolo... Şi aici apare dilema: cei de la Uniunea
Compozitorilor mă întreabă dacă nu vreau să le-o vînd lor. Dar, părinte, pot să
fac eu una ca asta? Pot să vînd ceva ce nu-mi aparţine?!”. Vedeţi ce curăţenie
putea avea omul acela?
Bun, şi Părintele ce i-a răspuns?
„Vinde-o
liniştit, domnule Voiculescu, şi cumpără-ţi lemne, nu e nici un păcat în cazul
acesta!”. Era o mare afecţiune între ei. Apoi a mai fost Părintele Benedict
Ghiuş, care i-a fost şi asistent la facultate. Un om de o mare calitate şi
distincţie. Ce vreau însă să subliniez este faptul că tata s-a bucurat
totdeauna extraordinar de mult de succesele lor!
Ucenici a avut?
Da.
Spre deosebire de alţi profesori iluştri... el a avut mulţi învăţăcei.
Bunăoară, părintele Ion Bria, cel de la Geneva, care a murit acum nişte ani.
Apoi Patriarhul Daniel, care a fost unul dintre cei mai buni studenţi ai tatei.
Părintele Fer, din nordul Ardealului, care îşi făcea doctoratul la tata şi care
a murit în ‘77, la cutremur. Tata l-a regretat extrem de mult. Părintele
Dumitru Popescu, care a murit şi el de foarte curînd...
Traiul în duh
filocalic
De care sfînt se simţea cel mai apropiat tatăl dvs.?
De
Sfîntul Maxim Mărturisitorul, de scrierile lui. Dar şi de Sfîntul Grigorie
Palama. Eram copil şi pe biroul tatei era o litografie la care mă uitam adesea.
Pentru mine, devenise cumva de-al casei! Erau amîndoi aceşti sfinţi prezenţi
concret în casa noastră. Ce mult îi iubeam! Tata pătrunsese atît de mult în
aceste scrieri filocalice, încît alături de mama (pe care mulţi o consideră sfîntă)
ajunseseră să trăiască în duh filocalic. Ei au ales, fără nici o ostentaţie,
modul filocalic de a trăi.
Care dintre calităţile poporului român le aprecia
cel mai mult?
Bunătatea,
dar şi spiritul de comuniune pe care îl are neamul românesc. Înainte vreme se
trăia împreună, în mod comunitar, şi în necazuri, şi în bucurii. Acum ne-am mai
„europenizat” puţin... Pentru tata, însă, satul a rămas instanţa supremă sub
aspectul comportamentului comunitar şi moral.
Ce-l deranja cel mai mult la poporul român?
Lipsa
de corectitudine şi de punctualitate. Era un om de o probitate extraordinară.
Mărturisea că ceea ce îl făcea să roşească era „dictonul”: „Să faci ce zice
popa, nu ce face popa!”. Îl supărau şi cei care aveau o credinţă trucată, de
cabotini. Îi displăceau profund falşii sfinţi, falşii evlavioşi, cei ostentativi...
În final, un cuvînt pentru cititorii revistei Lumea Credinţei?
Îi
invidiez pe cei care au citit-o de la început! Este o revistă foarte bună, pe
linia dreptei credinţe (precizez asta pentru că unii „pravoslavnici” mai calcă
şi pe de lături), este o revistă în care se vorbeşte şi se trăieşte în spirit
adevărat ortodox. Sînt lucruri extrem de interesante acolo, şi de concepţie, şi
de informaţie –, multe lucruri pe care nici eu nu le ştiam. O recomand tuturor
s-o citească! Am şi împrăştiat-o prin Occident, pe la cunoscuţi, care ne
întreabă tot timpul cînd mai vine şi la ei. Oricum, eu şi băiatul meu dorim să
devenim colaboratori ai acestei reviste. Asta, dacă acceptaţi...
Doamnă, sînt extrem de onorat!
A
consemnat
Răzvan Bucuroiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu