CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XX)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

Reprezentare necanonică a Dumnezeului Treimic

TEOLOGIA MISTICĂ  

ȘI DOGMATICĂ (4) 

3. Dumnezeu – Sfînta Treime (urmare) 

Cele de mai înainte privesc, ca să zicem așa, structura internă a dumnezeirii. În ce privește lucrarea externă a lui Dumnezeu (crearea, mîntuirea și sfințirea lumii), ea se împlinește ca „împreună-lucrare” a celor trei Persoane dumnezeiești, într-o desăvîrșită unitate de voință și cu angajarea activă a factorului uman. Toate sînt de la Tatăl, prin Fiul, în(tru) Duhul Sfînt. Ipostasurile lucrează laolaltă, dar fiecare după modul său propriu, personal: „Activitatea – în afară – a lui Dumnezeu, adică creația, mîntuirea și sfințirea, e opera comună a Sfintei Treimi, dar ea a fost împărțită între cele trei Persoane: creația se atribuie Tatălui, Care a creat din voința Sa, prin Fiul, în Duhul Sfînt; răscumpărarea (mîntuirea) se atribuie Fiului, Care S-a întrupat prin Duhul Sfînt, ascultînd de Tatăl; sfințirea se atribuie Duhului, Care vine de la Tatăl, la cererea Fiului” (Ion Bria, op. cit., p. 387). 

Sfîntul Vasile cel Mare zice că „este o singură sursă a tot ce există [Tatăl], Care lucrează prin Fiul și duce la desăvîrșire prin Duhul Sfînt” (Despre Duhul Sfînt, XVI, 38). Aceste osebite lucrări – creația, mîntuirea și sfințirea – sînt numite uneori predicate sau însușiri personale externe, spre a le distinge de însușirile personale interne („proprietățile” propriu-zise) – nenașterea, nașterea și purcederea – prin care cele trei Persoane se deosebesc între ele. 

Dar noi obișnuim să atribuim lui Dumnezeu și alte însușiri, în limbajul nostru omenesc: veșnicia, atotputernicia, atotștiința, bunătatea, dreptatea etc. Aceste însușiri le atribuim în egală măsură celor trei Persoane dumnezeiești; de aceea ele se numesc însușiri comune, pe care toate trei le posedă și le exercită, deopotrivă și laolaltă. Distingem, așadar, între „însușirile personale”, care privesc Trinitatea în Unitate, și „însușirile comune”, care privesc Unitatea în Trinitate. 

În privința poziției lui Dumnezeu în raport cu lumea, dogma Sfintei Treimi ni-L arată deopotrivă transcendent (dincolo de lume, prin firea Sa) și imanent (prezent în lume, prin lucrarea Sa); El e mai presus de lume, dar e și în lume, căci harul Duhului Sfînt, pronia (providența) dumnezeiască, se revarsă neîncetat peste toată Făptura. Ba mai mult decît atît: Dumnezeu „S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi”, prin Fiul – Iisus Hristos – coborîndu-Se către oameni, ca să le ofere putința de a se ridica și ei către El. Fiul „S-a înălțat la ceruri”, dar rămîne cu noi pînă la sfîrșitul veacurilor, prin Duhul trimis nouă spre călăuzire și mîngîiere: „Și iată, Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului. Amin” (Matei 28, 20). 

Pe de altă parte, învățînd că în Dumnezeu Persoanele (Ipostasurile) sînt deosebite, dar Ființa este aceeași, creștinismul ține cumpăna dumnezeiască între politeismul păgîn și simplistul monoteism iudaic (preluat ca atare și de islamism). „Sfinții Părinți spun că descoperirea acestei taine nu s-a făcut în Vechiul Testament deoarece evreii, care erau înconjurați de popoare politeiste și erau ei înșiși înclinați spre politeism, s-ar fi abătut ușor de la monoteism și ar fi căzut în politeism dacă li s-ar fi revelat că în Dumnezeu sînt trei Persoane. Aceasta i-ar fi putut face să creadă că sînt trei Dumnezei” (Teologia dogmatică și simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 373). Deși există totuși unele prefigurări ale Sfintei Treimi și în Vechiul Testament (cea mai vestită fiind teofania de la Mamvri – Facerea, cap. 18), numai întruparea și învățătura lui Hristos au pus lumea în starea de a primi revelația efectivă a acestei „taine a tainelor”, căci Fiul este „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15) și „este cu neputință a privi chipul lui Dumnezeu celui nevăzut fără iluminarea Duhului” (Sfîntul Vasile cel Mare, op. cit., XXVIII, 69). 

E de la sine înțeles că dogma Sfintei Treimi are implicații adînci asupra întregii învățături creștine. La unele dintre cele mai însemnate vom avea prilejul să ne referim în capitolele următoare. Deocamdată vom zăbovi pe scurt asupra deosebirii dogmatice fundamentale dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile apusene, ținînd tocmai de viziunea Sfintei Treimi (dar avînd numeroase și importante răsfrîngeri asupra tuturor celorlalte învățături). Este vorba de adaosul Filioque intercalat în Crezul apusean fără nici o îndreptățire dogmatică, zic răsăritenii, și care a constituit și una dintre pricinile (iresponsabil bagatelizate de unii) ce au dus la Marea Schismă din 1054, eveniment de cea mai tristă pomenire, care a scos Apusul din comunitatea de credință a Bisericii creștine tradiționale. 

Filioque înseamnă în limba latină „și din (de la) Fiul” (apărînd uneori și sub forma et Filio). Să vedem mai îndeaproape despre ce este vorba. În vechile simboale de credință se afirmă că Duhul Sfînt, deci a treia Persoană a Sfintei Treimi, purcede din (de la) Tatăl, deci din (de la) prima Persoană a Sfintei Treimi, Ipostas considerat „principiu” sau „rădăcină” a întreitei dumnezeiri (un fel de primus inter pares). Simbolul niceo-constantinopolitan nu lasă putință de îndoială în acest sens. Cînd trece la cea de-a treia Persoană a Treimii, el zice: „Și întru Duhul Sfînt, Domnul, de-viață-făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci” (subl. n.). Învățătura aceasta se întemeiază de altfel chiar pe cuvintele Mîntuitorului: „Cînd va veni Mîngîietorul pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26; subl. n.). Aici se arată limpede că Duhul Sfînt purcede numai de la Tatăl; Fiul nu-L purcede (deci nu-I determină modul de a ființa), ci doar Îl trimite în lume, în unitate de voință cu Tatăl, spre a desăvîrși astfel lucrarea dumnezeiască. „Tu ne-ai descoperit adevărul în parte, iar Mîngîietorul ne călăuzește la tot adevărul”, zice Patriarhul Fotie (Despre călăuzirea Duhului Sfînt, în P. G., 102, 305-308). De aceea Fiul apare nu ca o cauză izvorîtoare a Duhului, ci doar ca o condiție prealabilă a venirii Acestuia. Dacă Hristos nu S-ar fi întrupat, nici Duhul n-ar fi fost trimis. El purcede din veci de la Tatăl, dar în timp este trimis de către Fiul. Or, una este „purcederea” și alta „trimiterea”, distincție fundamentală, pe care catolicii se încăpățînează să n-o opereze în mod real. Răstălmăcind textul Scripturilor și contestînd mărturiile Tradiției, ei (ca și protestanții pe care i-au generat) au ajuns să învețe, împotriva revelației, că Duhul Sfînt ar purcede „și de la Fiul”, modificînd mărturisirea de credință și zicînd: „... Care din Tatăl și din Fiul purcede...” (qui ex Patre Filioque procedit). 

Biserica Ortodoxă n-a admis niciodată această inovație de ordin dogmatic, considerînd-o „încununare a tuturor relelor”. Ea admite cel mult (dar nu ca dogmă, ci doar ca teologumenă, cu unele atestări la Sfinții Părinți) că Duhul Sfînt „purcede din (de la) Tatăl prin Fiul” (în grecește: dia), ceea ce nu duce cîtuși de puțin la ideea îndoitei purcederi (procesiuni) a Duhului, ci doar la aceea, unanim acceptată, a împreună-lucrării Persoanelor Sfintei Treimi. Dacă am afirma că Duhul purcede și din Tatăl, și din Fiul, cum s-au hazardat apusenii, ar trebui să ajungem la admiterea a două principii (!) în dumnezeire, distrugînd astfel, în ordinea dogmatică, unitatea însăși a Sfintei Treimi. „Filioque... duce la un dezechilibru dogmatic și practic în concepția despre al doilea și al treilea ipostas” (S. Bulgakoff, Le Paraclet, Paris, 1946, p. 125). Hr. Andruțos (Simbolica, trad. rom. cit., p. 129) conchide că „papistașii, inventînd purcederea de la Tatăl și de la Fiul, au ieșit din domeniul Tradiției bisericești adevărate, suprimînd, pe de o parte, «prealăudata și dumnezeiasca stăpînire a principiului unic» [sînt cuvintele Patriarhului Fotie] și micșorînd, pe de altă parte, egalitatea și consubstanțialitatea Duhului. Dacă, în adevăr, Duhul Sfînt nu depinde numai de același principiu de care depinde, în alt mod, și Fiul, ci are trebuință și de un alt factor, se introduce dualismul în divinitate. Și dacă Duhul Sfînt nu este unit cu izvorul dumnezeirii, adică cu Tatăl, în chip nemijlocit, ca și Fiul, atunci rezultă că El este inferior Fiului”. Și mai departe: „Biserica apuseană, pentru a fi consecventă cu ea însăși, trebuie să aleagă una din două: ori să facă separație, în mod categoric, între cele comune și cele proprii, urmînd calea Bisericii răsăritene, ori, confundîndu-le pe toate, să învețe că și Tatăl se naște de către Fiul, și Fiul de către Duhul, ceea ce este însă cu totul blasfemie și vrednic de respins”. Iar părintele Dumitru Stăniloae subliniază, în termeni la fel de categorici: „Accentuînd iubirea dintre Tatăl și Fiul pînă la confundarea Lor într-un singur principiu al purcederii Sfîntului Duh, teologia catolică nu-I mai vede pe Aceștia ca fiind Persoane distincte. Or, aceasta face imposibilă chiar iubirea între ele. Căci nemaiexistînd ca două Persoane în actul purcederii Duhului, Tatăl și Fiul nu se mai pot iubi propriu-zis. Existența Duhului ca al treilea, sau rolul Lui de a arăta mărimea iubirii dintre Tatăl și Fiul și de a-I păstra ca Persoane distincte, devine fără obiect. El nu mai e propriu-zis al treilea, ci al doilea. Duhul e văzut mai degrabă ca Unul ce-I scufundă pe Cei doi într-o unitate indistinctă [...]. De fapt, expresiile unor teologi catolici despre Duhul Sfînt sînt atît de ambigue încît e greu să mai spui dacă Îl consideră Persoană sau nu. Iar alții Îl declară Persoană, dar din speculațiile lor rezultă mai degrabă concluzia că nu e Persoană [...]. Tatăl și Fiul sînt contopiți într-o «persoană duală», într-un «noi», încetînd de a mai fi două Persoane propriu-zise; ba chiar această realitate contopită, deci impersonală, este socotită ea însăși drept Duhul Sfînt [...]. Iubirea deplină între Tatăl și Fiul ca identică cu Sfîntul Duh, de care teologia catolică face atîta caz, nu e decît scufundarea celor două Persoane în ființa impersonală, de tip plotinian sau nirvanic” (Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 1, pp. 313-317; cf. și D. Stăniloae, „Studii catolice recente despre Filioque”, în rev. Studii teologice, nr. 7-8 din 1973, pp. 471-505). 

Această inovație dogmatică apuseană (inițial respinsă chiar de către papalitate, prin Leon III, în sec. IX) a dus la consecințe nefaste pentru catolicism, atît în viața mistică, cît și în practica bisericească, lipsite deopotrivă de adevărata duhovnicitate, după cum vom mai avea prilejul să arătăm. 

Prin urmare, negăsindu-și temei nici în Sfînta Scriptură, nici în Sfînta Tradiție, adaosul Filioque rămîne, din perspectiva Ortodoxiei, o erezie apuseană, avîndu-și izvorul îndepărtat în erorile dogmatice ale Fericitului Augustin (anume în doctrina augustiniană despre „două principii în Treime”, ducînd, în logica omenească, la teoria „dublei procesiuni”), gînditor pe care catolicii și unii protestanți de mai tîrziu, urmîndu-l fără cuvenitul discernămînt duhovnicesc, l-au prefăcut în „stîlp” al teologiei lor dogmatice. 

Nu mai insistăm asupra altor desfigurări ale dogmei trinitare, condamnate ca eretice deopotrivă în Răsărit și în Apus. Unele au fost definitiv îngropate în mîlul istoriei (precum arianismul), altele s-au perpetuat însă pînă astăzi, fie prin diferite forme de ocultism, fie prin diferite forme de sectarism (ca de pildă „Martorii lui Iehova”, sectă tot mai răspîndită, fundamental necreștină și iudaizantă, de vreme ce, exaltînd pe Iehova, ajunge să nege dumnezeirea lui Hristos și Treimea o dată cu ea). Enormitatea lor ne obligă la decența tăcerii. (Va urma) 

Răzvan CODRESCU

Mai puteți citi pe acest blog:
  
Curs elementar de religie creștină (I)   
Curs elementar de religie creștină (II)  
Curs elementar de religie creștină (III)  
Curs elementar de religie creștină (IV) 
Curs elementar de religie creștină (V) 
Curs elementar de religie creștină (VI) 
Curs elementar de religie creștină (VII) 
Curs elementar de religie creștină (VIII) 
Curs elementar de religie creștină (IX) 
Curs elementar de religie creștină (X) 
Curs elementar de religie creștină (XI) 
Curs elementar de religie creștină (XII) 
Curs elementar de religie creștină (XIII) 
Curs elementar de religie creștină (XIV) 
Curs elementar de religie creștină (XV) 
Curs elementar de religie creștină (XVI) 
Curs elementar de religie creștină (XVII) 
Curs elementar de religie creștină (XVIII) 
Curs elementar de religie creștină (XIX)