CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XVIII)
SUMARUL BLOGULUI
TEOLOGIA MISTICĂ
ȘI DOGMATICĂ (2)
2. Teologie și dogmă
Dogmele (de la gr. dogma,
„hotărîre”, cu pluralul dogmata)
constituie învățăturile de credință fundamentale ale creștinismului bisericesc,
pe ele înălțîndu-se întregul edificiu al teologiei creștine. Partea teologiei
care se ocupă în mod direct cu stabilirea, formularea și sistematizarea
dogmelor se numește teologie dogmatică.
Dogmele au caracter
revelat și au fost statornicite în mod sinodal
(adică prin hotărîrea celor șapte Sinoade ecumenice ale Bisericii nedivizate,
din secolul al IV-lea pînă în secolul al VIII-lea*), ca apoi să fie încredințate spre pază Sfintei Biserici,
laolaltă cu canoanele (prescripții disciplinare sau reguli de cult). Dogmele
țin de conținutul credinței, în vreme ce canoanele vizează doar formele de
manifestare ale acesteia.
Ortodoxia face deosebire între „«dogme», adică doctrine
de credință avînd autoritatea unui Sinod, «teologumene», adică învățături cu o
mare circulație în Biserică, dar care nu au consensul unanim al acesteia, și
«opinii teologice», adică interpretări particulare ale unor teologi sau ale
unor școli de teologie, care nu au consensul unanim al Bisericii și nici măcar
o largă răspîndire, dar care nu contravin Tradiției” (Ion Bria, op. cit., p. 130).
Dogmele exprimă, în limbajul cel mai adecvat cu putință,
conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință a
Bisericii; de aceea ele au și fost numite, pe latinește, regula fidei sau norma
normans fidei. Nu există dreaptă credință, în sensul creștin al cuvîntului,
în afara acestui cadru revelațional consfințit prin Tradiție.
Ortodoxia a acordat întotdeauna o importanță deosebită tradiției dogmatice a Bisericii nedivizate
(deci de dinaintea secolului al XI-lea), deoarece aceasta constituie criteriul
de nediscutat al unității bisericești și al realei universalități a
creștinismului.
Printre principalele dogme, menționăm deocamdată, cu
titlu de exemplificare: dogma Sfintei Treimi (Dumnezeu e Unul după Ființă, dar
în trei ipostasuri nedespărțite: Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt); dogma purcederii
Duhului Sfînt din Tatăl (catolicii adaugă, abătîndu-se de la Tradiție: Filioque, „și din Fiul”); dogma nașterii
Mîntuitorului din Fecioară, fără intervenție omenească, și deci a
pururea-fecioriei (aiparthenia) Născătoarei de Dumnezeu. Această din urmă dogmă nu
trebuie confundată cumva cu dogma catolică (neacceptată și aspru criticată de
Ortodoxie) a „Imaculatei Concepțiuni”, decretată de papalitate în 1854 și care
se referă nu la nașterea neîntinată a Mîntuitorului, ci la presupusa zămislire
fără de păcat a Fecioarei înseși de către Sfînta Ana. În cele ce urmează, vom
aborda toate aspectele dogmatice ale creștinismului, în strînsă înlănțuire
unele cu altele. Reamintim că esența dogmatică a acestuia se află concentrată
în Crez (Simbolul Credinței). În Biserica Ortodoxă este mărturisit pînă
astăzi Simbolul niceo-constantinopolitan,
pe care orice dreptcredincios este dator să-l învețe pe de rost, să-l repete și
să-l mediteze neîncetat. De altfel, în cadrul Sfintei Liturghii, el este
rostit, de obicei, de către întreaga asistență („într-un gînd să mărturisim”):
Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pămîntului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii;
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut;
Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii,
şi pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul
Sfînt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om; și s-a răstignit pentru noi în
zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi s-a îngropat; și a înviat a treia zi,
după Scripturi; și S-a înălţat la ceruri şi șade de-a dreapta Tatălui; și iarăși
va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit.
Şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viață
Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este
închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru Una, Sfîntă, Sobornicească și
Apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez pentru iertarea
păcatelor.
Aştept învierea morţilor și viața veacului
ce va să vie. Amin.
Ion Bria (loc. cit.) precizează: „Dogma este o
cale de cunoaștere; de aceea Biserica dogmatizează nu pentru a închide
misterul în definiții, ci pentru a dezvălui acest mister și a-l face accesibil
înțelegerii și experierii noastre”.
Specific dogmei
este caracterul antinomic. Etimologic, antinomie
înseamnă „opoziție față de lege”, „contradicție în legi”, de unde înțelesul
general de contradicție sau paradox (Lucian Blaga, subliniind acest
caracter antinomic, vedea în dogmă „un paradox rezolvat în transcendent”). Dar
– nota bene – „spunînd că antinomia
înseamnă contradicție, nu trebuie să ne gîndim la o contradicție în care două
lucruri s-ar exclude unul pe altul – în sensul că numai unul ar fi adevărat,
iar celălalt fals –, ci ne gîndim la o contradicție în care lucrurile ce se
contrazic sînt deopotrivă justificate, fiecare pentru sine, astfel că ele pot
sta împreună și pot fi conciliate. În dogmatică mai ales, antinomia nu vrea să
însemne că numai una dintre afirmații este adevărată, dar nici aceea că nici
una nu-i adevărată, ci prin ea se exprimă ideea că ambele sînt adevărate, dar
fiecare în felul său” (*** Teologia
dogmatică și simbolică, vol. I, EIBMBOR, București, 1958, p. 408). Este
deopotrivă adevărat, bunăoară, că Dumnezeu este Unul (după Ființă) și întreit
(după ipostasuri). Dogma creștină a Sfintei Treimi ne pune în fața
contradicției dintre unitate și trinitate, scoțîndu-ne din logica gîndirii
noastre curente (1 = 1), transpunîndu-ne în planul unei supraraționalități
tainice (1 = 3), la care sîntem chemați prin credința „întru care toate se
luminează”.
Se cuvine
observat că nu numai teologia – prin chiar obiectul și metodele ei – uzitează
de antinomii. Acestea sînt prezente, în felurite chipuri, și în filosofie sau
știință, deci practic în tot domeniul gîndirii omenești, care nu poate acoperi
strict rațional – și cu atît mai puțin empiric –toată complexitatea realului.
Gînditori din toate vremurile (Platon, Plotin, Cusanus, Pascal, Hegel,
Heidegger etc.) s-au folosit de ele în mod creator, căutînd să le fundamenteze
teoretic. Nikolaus Cusanus, de pildă, vorbea despre coincidentia oppositorum: contrariile „coincid”, rezolvîndu-se în
transcendent. Hegel susținea că teza și antiteza se rezolvă într-o armonie
superioară – sinteza. Logica modernă a părăsit demult valorile clasice ale
propozițiilor (adevăratul și falsul), devenind întîi trivalentă (acceptarea
terțului), apoi polivalentă (a se vedea, la noi, mai ales cărțile logicianului
Anton Dumitriu). A fost teoretizată chiar o așa-numită „logică dinamică a
contradictoriului” (Ștefan Lupașcu). Lucian Blaga a dedicat pagini numeroase așa-numitelor
„antinomii transfigurate”. Științele contemporane (mai ales fizica și
matematicile) devin și ele tot mai deschise antinomiilor și formulărilor
antinomice, răspunzînd complexității nebănuite și inexprimabile a realului, așa
cum a fost pusă în evidență de cercetările ultimului veac (a se vedea definiția
luminii, teoria cuantelor, geometria neeuclidiană etc.).
Dogma însăși i-a
interesat nu numai pe teologi, dar și pe filosofi. Lucian Blaga, citat deja, a
scris un remarcabil studiu filosofic intitulat Eonul dogmatic, cu care se deschide a sa Trilogie a cunoașterii (a se vedea Opere, vol. VIII, Ed. Minerva, București, 1983). El este de părere
și caută să demonstreze că „s-ar putea... deschide noi perspective filosofiei
prin transplantarea în ea a metodei
dogmatice” (ed. cit., p. 198). Firește, pe Blaga nu-l interesează conținutul
religios al dogmelor creștine. El se apropie de dogmă dintr-un interes pur
filosofic și o tratează în contextul propriului său sistem metafizic, încercînd
să reliefeze importanța ei ca „metodă metafizică de cunoaștere” și evocînd
analogiile dintre „dogmatismul” tradițional și „postulatele” sau „axiomele”
științei moderne. Înconjurați fiind de mister și neputînd să ni-l „revelăm”
decît în chip parțial, orice demers omenesc de cunoaștere trebuie să se
oprească, în mod fatal, la niște adevăruri ultime nedemonstrabile (nici
rațional, nici empiric), fără de care am rămîne într-un haos steril. Dar lucrul
acesta fusese înțeles încă de vechii greci (cum arată, de pildă, Anton Dumitriu
în cartea sa Philosophia mirabilis.
Încercare asupra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei grecești, Ed.
Enciclopedică Română, București, 1974), înainte de a fi impus de teologia
creștină și recunoscut în urmă chiar de știința modernă. Dacă natura luminii a
putut fi definită antinomic ca „undă și corpuscul” (deci ca materie și
ne-materie în același timp), de unde atîta nedumerire afișată de
liber-cugetătorii noștri față de „definiția” antinomică a dumnezeirii (Dumnezeu
este Unul și Trei totdeodată)?
Dar se mai cade
limpezit ceva. Antinomiile implicate în dogmatica creștină, avînd drept temei
revelația dumnezeiască, nu sînt antinomii (contradicții) obiective (Dumnezeu fiind perfect, nu poate fi contradictoriu în
Sine), ci sînt de ordin subiectiv, în
sensul că cele dumnezeiești sînt mai presus de noi și deci doar parțial
accesibile minții noastre. Nu obiectul
cunoașterii mistice – Dumnezeu – este contradictoriu în ființa Sa, ci noi, subiectele cunoscătoare, în condiția
noastră limitată, Îl exprimăm ca atare, nefiind în stare să-L exprimăm altfel,
într-un chip mai adecvat. În cunoașterea dogmatică și în limbajul mistic
spiritul omenesc face un efort maxim asupra absolutului, străduindu-se să-l
aproximeze în termenii relativi care-i stau la îndemînă. Plină de tîlc este
faimoasa discuție a lui Moise cu Dumnezeu: „Iată, eu mă voi duce la fiii lui
Israel și le voi zice: «Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi»... Dar
de-mi vor zice: «Cum Îl cheamă?», ce să le spun?”, Îl întreabă Moise pe Dumnezeu
în Muntele Horeb. Iar Dumnezeu nu-i răspunde decît atît: „Eu sînt cel ce sînt... Așa să spui fiilor lui Israel: «Cel ce este m-a trimis la voi»!” (Ieșirea 3, 13-14). Prin urmare: ceea ce
se poate afirma despre Dumnezeu în mod categoric și pe înțelesul tuturor nu
este decît faptul simplu al existenței
Lui. Tot restul este dincolo de înțelegerea comună. Altfel spus: dacă ți-aș
spune mai mult, n-ai înțelege; sau chiar dacă ai înțelege, n-ai putea comunica.
Ce sînt Eu nu-i pe înțelesul vostru, iar ce-i pe înțelesul vostru nu Mă poate
cuprinde. În acel moment din istoria Revelației omul nu era pregătit să
primească mai mult despre Cel Necuprins de minte. De la Moise încoace, Dumnezeu
l-a învrednicit însă pe om de mai adînci descoperirri dumnezeiești, prin Iisus
Hristos și prin Duhul Sfînt. Dar gîndirea și limba noastră rămîn mereu sărace
în raport cu măreția lui Dumnezeu. Totuși, dogmele întind o punte mistică
între puținătatea noastră și plinătatea Lui, sub lumina duhovnicească a
credinței. Nici o minte sănătoasă nu se sperie de ele, ci caută să propășească
sub semnul lor. Dogmele sînt daruri dumnezeiești făcute omului pentru
transcenderea condiției sale și pentru mîntuire.
Se vede astfel
cît de neîntemeiată este critica vulgară a „dogmatismului creștin”, profesată
la noi și aiurea de către cei ce se cred „deștepții” veacului acestuia, fără
cuprinderea globală a problemei și cu denaturări străine de spiritul teologiei.
Înainte de a
trece la expunerea lărgită a dogmelor creștine, oferim cîteva sugestii
bibliografice celor eventual doritori de a-și completa cunoștințele teologice
peste nivelul acestui curs elementar. Avem în vedere cărți fundamentale
existente în limba română și lesne de procurat.
Un îndreptar
concis și de necontestată autoritate este Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (pe care o vom numi aici, în continuare, Mărturisirea
ortodoxă) a lui Petru Movilă (1596-1646) [acum Sfîntul Ierarh Petru Movilă,
Mitropolitul Kievului, cu pomenirea în 22 decembrie], definitivată în 1642 (a se vedea traducerea din latinește a profesorului
Alexandru Elian, EIBMBOR, București, 1981). Dintre cărțile clasice de dogmatică
răsăriteană, la loc de cinste se află Dogmatica
Sfîntului Ioan Damaschin (tradusă și publicată de părintele Dumitru Fecioru în
vechea colecție „Izvoarele Ortodoxiei”, București, 1938). Un bun manual,
alcătuit de un colectiv de teologi ortodocși români, este Teologia dogmatică și simbolică (două volume) apărută la București
în 1958. Indispensabilă rămîne, firește, monumentala Teologie dogmatică ortodoxă (trei volume) a părintelui Dumitru
Stăniloae (EIBMBOR, București, 1978). Același tradusese pe vremuri o altă
lucrare de referință pentru teologia ortodoxă: Hr. Andruțos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene,
Sibiu, 1930. O altă lucrare a vestitului teolog grec, Simbolica, a apărut la Craiova, în 1955, tradusă în românește de viitorul
patriarh Iustin Moisescu. Dintre aparițiile de imediat după 1989 se cuvin
menționate măcar două: Teologia mistică a
Bisericii de Răsărit a lui Vladimir Lossky (la care ne-am referit deja) și
temeinicul catehism ortodox Viu este
Dumnezeu (întocmit de o echipă de creștini ortodocși din Franța), tradus în
româneșrte de Aurel Broșteanu și părintele Constantin Galeriu (Ed. Harisma,
București, 1992). (Va urma)
Răzvan CODRESCU
* Primul Sinod ecumenic: Niceea, 325 (dată la care, după
Constantin Noica, s-ar fi născut și Europa însăși, care este inseparabilă de
tradiția ei creștină); al doilea Sinod ecumenic: Constantinopol, 381; al
treilea Sinod ecumenic: Efes, 431; al patrulea Sinod ecumenic: Calcedon, 451;
al cincilea Sinod ecumenic: Constantinopol, 553; al șaselea Sinod ecumenic:
Constantinopol, 680-681; al șaptelea Sinod ecumenic: Niceea, 787. În grecește, oikoumenike synodos înseamnă adunarea
episcopală care reprezintă întreaga Biserică. Creștinismul apusean denumește
Sinoadele cu termenul de Concilii (de la lat. concilium).
Mai puteți citi
pe acest blog:
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
0 comentarii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire